Memorii. Amintiri
Dumitru Tepeneag
LITERATURA ROMÂNA ÎN SCRISORI (X)
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Dupa atâtia ani de ceausism, intelectualul român s-a trezit brusc în libertate: ca un prunc care cade rostolindu-se din scutece direct în apa. Senzatie dubla de fericire si de frica. Fericirea, anarhica si ametitoare, era probabil mai mare decât spaima. Eu n-am de unde sa stiu, fiind hat departe în libertatea reglementata pâna la imobilizare, aici în Occident.
Cum s-a manifestat libertatea asta neasteptata? çn primul rând, prin «lupte literare». Aceste lupte impropriu numite «literare» erau si sunt mai degraba lupte politice, în cadrul carora convingerile ideologice si dorinta «de ciolan» participa deopotriva. (Poate ca «deopotriva» e un adverb mai degraba politicos decât exact…)
Desigur, uneori, aceste lupte continua rafuieli mai vechi. Sub ceausism, si în tara, dar mai ales în exil, ne straduiam cu totii sa pastram o coerenta si o unitate cât mai mare, atât de convinsi eram ca de noi depinde victoria asupra ceausismului. Ceea ce la unii era doar naivitate; la altii însa conformism de functionari culturali ai «razboiului rece».
Paris,1 august
Draga Nicolae,
Te-ai grabit suspectându-l pe Nego de intentii «dilatorii» – de dorinta de-a face sa se tergiverseze lucrurile. Nici n-a mai fost nevoie sa-i trimit articolul meu prin posta: i l-am citit la telefon, iar el a fost întru totul de acord, n-a pretins nici o «cenzura».
Vezi cum esti! Suspicios pâna si cu mine ceea ce e culmea, pentru ca eu în afacerea asta m-am legat fedeles de tine din propria mea vointa. Doar nu ma obliga nimeni sa public în revista ta, etc. Dar asa esti tu – «maladroit», te cunosc, deci nu ma supar. Interesul comun e mult mai important.
Si-apoi, sa stii un lucru, draga Nicolae, într-o situatie de «lupta», nu poti gasi un aliat mai credincios decât mine. Nu e prima oara când ne aflam cot la cot, nu eu te-am «lashat» în momentele dificile: cauta bine în memoria ta. Dar înteleg sa ma conduc dupa propriile mele planuri de lupta.
Mi-ai facut onoarea sa-mi apreciezi puterea de analiza. Nu uita ca sunt jucator de sah profesionist, stiu ce înseamna un plan de lupta. Obiectivitatea si evaluarea corecta a adversarului sunt foarte importante. Goma e puternic. Se bucura de stima multora. Mai ales a acelora care l-au ignorat în anii 70 – fie din lasitate, fie ca erau pe atunci prea tineri, în afara jocului. Mai trebuie sa tinem seama si de cei care fara sa-l simpatizeze într-adevar pot trece în tabara lui din antipatie pentru unul din noi (sau pentru amândoi). Si sa nu-i uitam pe conformisti (sunt cei mai multi!) care vor fi tentati sa-l urmeze pe Goma ori pe aliatii lui (Monica, etc.) de teama ca acestia vor veni în curând la putere. Toti astia la un loc constituie o armata.
Nu-ti spun toate astea pentru ca m-am speriat. si nici ca sa te sperii. Dar trebuie sa stii ca intram acum într-o lupta «pe viata si pe moarte» si trebuie sa încercam sa facem cât mai putine greseli. Articolul lui Goma pare sa fi fost o gafa. Nu ma asteptam s-o faca. Unde i-a fost viclenia care-i tinea loc de inteligenta? Pe ce oare se bizuie? Mi-am pus nelinistit întrebarea, daca nu e ceva în spate. Din cauza asta m-am straduit sa-l câstig pe Nego de partea noastra. Nego pastreaza relatii destul de strânse cu Monica. Astfel am aflat ca Monica i-a comunicat la telefon articolul cu vorbele : «Goma iar a sarit peste cal.» Asta e bine. çnseamna ca Monica, din inteligenta politica, a considerat ca Goma a mers prea departe. Ceea ce înca nu înseamna ca se va desolidariza de el. Trebuie neaparat sa aflu daca articolul a fost citit la Europa Libera. Altfel, sa stii, nu vreau sa te necajesc, dat fiind tirajul modest al Contemporanului, se pare ca sunt destul de putini aceia care l-au citit. Sigur, în târg tot se discuta: e de-ajuns sa-l fi citit unul singur.
I-am dat telefon lui Alain Paruit care a rupt-o cu Goma. Reactia lui a fost net favorabila noua. A gasit tonul articolelor tale foarte urban. Iar stilul lui Goma apropiat de cel al lui Barbu. çn schimb, m-a avertizat sa nu-mi fac iluzii în privinta Monicai: în primul rând, Monica, desi sâcâita de «iesirile» lui Goma continua sa fie solidara cu el ; în al doilea, e înca si mai enervata de ironiile mele. Si nu numai ea, dar si toata «echipa» Europei Libere. Toti ma acuza ca m-am dat cu tine si atac exilul. Vezi, draga Nicolae, ca solidaritatea noastra e cimentata de reactiile celorlalti. çn afacerea asta eu am mai mult de pierdut decât tine: tu oricum le erai antipatic. Sa nu crezi ca n-am calculat de la început riscul asta. Mi l-am asumat în momentul când m-am convins ca banuielile si bârfele lor în privinta ta sunt esential nefondate. Ca tu ai pastrat niste relatii ambigue cu fostii tai colegi de «cariera politica» asta nu înseamna ca ai lucrat pentru Securitate. Dar trebuie sa întelegi ca pe plan «subiectiv» tu esti vulnerabil. si de aceea cred ca în cazul tau cea mai buna aparare este atacul. Trebuie sa-l dai în judecata pe Goma. M-am gândit s-o fac si eu, dar citind cu atentie articolul, cu ochi de avocat (nu uita ca am facut Dreptul!) nu am gasit materie suficienta pentru un proces de calomniere. Singurul pasaj de care m-as putea lega ar fi urmatorul : «Da, tovarasu’ Breban: asa e Uniunea Scriitorilor pusa la cale dimpreuna cu scriitorul Brie, cu românul Tepeneag: comunista bai frate! Ca pe-o mâna, tovarasele drag! Securista suta-n mie, sogare al lui Magureanu.» Goma nu e imbecil, stia ca risca un proces. El îsi formuleaza calomnia de asa maniera încât sa poata argumenta în fata unei eventuale instante judecatoresti astfel: el, Goma, n-a facut decât sa aprobe afirmatia facuta deja de Nego si reprodusa de tine, într-unul din articolele tale : «Ideea asta a voastra cu înfiintarea unei Uniuni a Scriitorilor în Occident (…) pare mai degraba de sorginte comunista, de inspiratie neta a Securitatii.» (Reciteste ultima coloana din articol). Nu mai stau acum sa-ti reprosez ca probabil ca ai exagerat usor spusele lui Nego; oricum în fata mea n-a afirmat asa ceva niciodata si, lucru important, într-o prima faza, Nego a aderat la Asociatie prin scrisoarea manuscrisa ce se afla în posesia mea. Acum exagerarea asta a ta îi permite lui Goma sa ne atace fara sa se teama de proces.
Exista totusi un pasaj, chiar la început, care te priveste pe tine si ar putea furniza oarecare materie pentru un proces: «scriitorul Ministerului Afacerilor Interne…» Cam putin. Deci, dupa toate probabilitatile, procesul nu va fi admis pe rol. Nu conteaza. Tu ti-ai facut datoria, ti-ai exprimat indignarea. Asta îti va permite si sa-l anunti, amenintator, cu intentarea procesului. Numai cineva cu cugetul curat are curaj sa intenteze un proces de calomnie. A manifesta intentia de-a intenta proces e deja o aparare. çn orice caz, trebuie consultat un avocat. De ce nu Giugaru, fostul meu coleg de facultate, ori Florin Marculescu (fratele lui Sorin si jurnalist la România libera, ceea ce e foarte important.) Ori de fapt amândoi.
Te rog sa reflectezi la spusele mele. si sa ai încredere în mine : repet, eu joc la câstig. Pe de alta parte, suna din trâmbita si aduna-ti în jurul tau oamenii. Am sa le scriu si eu sa-i persuadez. Si tine-ma la curent. Lasa lenea la o parte si scrie-mi doua cuvinte.
Cu prietenie, Tepe
9 sept. 1991
Draga Nicolae,
çti trimit totusi «sotronul» alaturat care era de altfel deja scris înainte de «afacerea Goma.»
Ti-am mai trimis prin posta o scrisoare în care pledam în favoarea lui Buduca (vezi cum se schimba rolurile!) Nu stiu daca ai primit-o. Buduca mi-a trimis o scrisoare de aparare care m-a convins. Ce-i drept, pentru mine e mai usor, relatia mea cu Buduca e mai superficiala.
Te-ai interesat de articolul («scrisoare deschisa») pe care l-am expediat la România literara? Ti-l voi trimite si tie împreuna cu un interviu al lui Goma în «Telerama», sa le publici împreuna. Am nevoie de adresa ziarului «Phoenix» (?!)
Intereseaza-te si la Uniunea Scriitorilor daca au luat vreo hotarîre în privinta cererii mele de formare a unui «juriu de onoare».
Scrie-mi. Eventual prin fax.
Te îmbratisez cu prietenie, Tepe
P.S. Ce s-a întâmplat cu celelalte «materiale» pe care ti le-am trimis?
Am scris destul despre cearta mea cu Goma si cu alti corifei ai exilului. N-am chef acum sa mai revin.Cu trecerea timpului, desi cred în continuare ca am avut dreptate, mi se pare ca i-am dat prea mare importanta si am pierdut prea mult timp. Recunosc ca pe vremea aceea nu numai indignarea ma împingea la polemica, dar si «jucatorul de sah» din mine care socotea – pe drept sau pe nedrept – ca asta îmi permitea sa ma apropii de centrul atentiei care în momentul acela nu era nicidecum literatura.
Draga Tepe,
çti raspund la ultimele tale doua scrisori ; studiez înca sfatul de a-l da în judecata pe ipochimen, dar n-ar fi exclus. çn luna august, la mare si la Cluj, apoi la Bucuresti, am vorbit cu multa lume si, sper ca nu în mod complezent, multi erau de acord ca P.G. e putintel scrântit. (Cu exceptia Ilenei Malancioiu care, enervata ca Grigurcu l-a «atacat» pe D.R.Popescu în Contemporanul a declarat ca are o mare stima pt. P.G.! Apropo: articolul lui Grigurcu a stârnit destul de mare vâlva, se pare ca D.R.P. a facut multora servicii si toti sunt interesati sa-l considere un sacrificat pe altarul luptei culturale contra lui Ceausescu. Zigu Ornea, un om bine si prieten cu Manolescu îmi declara ca « noi toti l-am rugat (pe D.R.P.) sa ramâna, altfel se contura pericolul ca N.Ceaus. sa desfiinteze Uniunea Scriitorilor!»
Ce naivitati! De ce ar fi desfiintat N.C. uniunile de creatie care, corupte si generoase, îl serveau f. bine si în plus salvau fatada.
Nu vrei sa-ti spui cuvântul în chestia asta? Grigurcu a mai anuntat un articol cu D.R. si un altul în care cere un «Nürenberg românesc». Un tribunal politic deci pentru nomenclaturisti si, daca articolul va fi prea dur, voi intra cu el în replica, oferind astfel si o mostra de tribuna de opinii libere.
Se pare ca Plesu pleaca «pour de bon cette fois» si umbla o grozavie de zvon ca unul din candidati ar fi… Paul Everac !
La sfârsitul lui Septembrie am discutat cu preotii uniti din Cluj – care continua sa oficieze sub cerul liber! – sa fac un turneu prin Vestul tarii (Lugoj, Timisoara, Arad, Oradea, Satu-Mare, Baia-Mare si finalul la Blaj cu participarea cardinalului Todea). Vreau sa fac putin tam-tam si sa pretind guvernului (si nu Bisericii Ortodoxe) sa rezolve grabnic problema. çn toamna târziu as vrea sa organizez o astfel de consfatuire si la Bucuresti.
Oricum, sfârsitul lui August ne-a adus implozia si ridicolul acelei atât de temute masini militare si secrete sovietice si independenta Basarabiei. O veste buna, formidabila! Comunismul, ca masina si prestigiu e la pamânt! Urmeaza ca noi, în deceniul de energie pe care-l mai avem, sa construim altceva.
Ce faci cu sotroanele? Dupa cum ai sa vezi eu scriu si în Contemp. la fel! – tot mai la zi, mai actual. Caut un sponsor pt. a înfiinta un cotidian politic la Cluj, acolo este un vacarm si o totala confuzie politica si valorica, pt. Vatra Româneasca nu exista nici o alternativa. Ziarul local, fostul ziar de partid, imund, traieste aproape numai din reclame. Exista multe forte umane disponibile, specializate. Apropo, citesti Apostrof? Il primesti?
Astept colaborarea ta, sper mai regulata – de ce nu saptamânal?! – si amestecul tau mai decis în România politica si culturala !
Aveti, va rog, tu si Mona careia îi sarut mâna, putin grija de Cristinel.
Te îmbratisez, Nicolae
Articolul tau în replica la P.G. a fost un model de polemica inteligenta si nimicitoare. Foarte multi l-au admirat !
Draga Nicolae,
çti trimit o traducere din Derrida. Cred ca e una din primele în România: e foarte greu de tradus ipochimenul! De aceea te rog sa ma platesti tinând seama de zecile de ore pe care mi le-am petrecut pe acest text. De altfel, dupa cinci ani, intru într-o perioada ceva mai capitalista.
N-am facut «miscarea Goma». Nu înca. çn schimb, am reusit altceva, poate mai important: sa-l conving pe Alain Paruit sa faca un dialog cu mine despre exil. Ai sa vezi ca o sa-ti placa.
A aparut romanul tau? çti urez succes la critica si un million de cititori.
Pe curând, Tepe
Despre «cearta» cu Liiceanu am scris o cartulie («Calatorie neizbutita») în care am dezvoltat si «teoria absentului» la care tineam. Nu s-a prea scris nici despre cartea asta. De fapt de efectele absentei mi-a fost mai teama decât de puterea «nomenclaturista» a câtorva intelectuali extrem de prezenti.
Dar cine era de vina ca ramâneam absent?
Paris, 5 iunie 1996
Draga Nicolae,
Ca absentul e dezavantajat în România mai mult decât pe alte meleaguri (caci peste tot, nu-i asa, «les absents ont tort») e evident, iar în privinta asta am fost de acord cu tine când îmi atrageai atentia asupra riscului pe care si-l ia un scriitor absenteist. E cazul meu, recunosc.Vin în tara din când în când. Stau ce stau si dispar când ti-e lumea mai draga… Nu sunt nici macar un navetist cum ma califica un ciomagar care vroia sa ma insulte si nu prea nimerea termenii («proprietatea» acestora fiind, pentru multi, acolo, din ce în mai particulara, mai «privata»). Dezavantajele absentei în general sunt pentru toti cam aceleasi si cu astea ma obisnuisem, vreau sa spun ca ma resemnasem sa ramân într-o oarecare umbra care într-un fel îmi si place; dar sunt, îmi dau acum seama, si dezavantaje speciale, acute în anumite circumstante.
Am aflat aseara de la Tîrlea ca toate (chiar toate?) ziarele mai importante au refuzat articolul meu «Negustorul Liiceanu si slugile sale». Chiar si Azi unde e editorialist Grosan si care mi-a publicat un prim articol, chiar si Azi s-a speriat (?!). Grav, dupa câte spune Tîrlea, e ca toate aceste ziare au încheiat între ele un fel de pact de neagresiune, asa ca mi-au refuzat articolul mai mult pentru ca în el atacam slugile (jurnalistii de la Adevarul) decât pentru ca îl atacam pe stapân. si asta e într-adevar grav, fiind ca instaureaza o forma speciala de cenzura: jumatate corporatista, jumatate economica.
Dar chiar asa o fi?
Situatia mai mult decât precara a absentului se explica grosso modo prin primitivismul care persista la români (si deseori genereaza si calitati) mai accentuat decât în alte parti. Nici macar nu e vorba de o caracteristica etnica, rasiala, e probabil mai simplu de explicat prin evolutia culturala ori prin conjugarea unor factori eterogeni. çnca înainte de Blaga, gândirea româneasca era obsedata de acest «specific national». Situatia absentului nu e decât una din multiplele consecinte ale «mioritismului». Ciobanul «condamnat» în Miorita e cel care, ramânând în urma (ori luând-o prea înainte), iese din raza vizuala a ortacilor. Acestia se simt, într-un prim moment, amenintati si se uita dupa el sa-l vada. – Poate s-a dus sa se pise, zice unul din ei, mai îngaduitor. Asa începe bârfa. Apoi bârfa se transforma în proces. Fara avocat.
Se pot face si altfel de consideratii pe tema asta. Unele chiar metafizice. Caci absentul e ca si un mort; dar nu e mort. Dispare si apare. Nu stii niciodata unde e. çsi face aparitia pe neasteptate. E asa dar periculos. E un vampir, nu e un mort linistit pe care sa-l pomenesti din când în când, adica sa-l faci sa apara când vrei tu, prin forta evocarii, a cuvântului.
çmi amintesc ca în discutiile noastre am fost amândoi de acord ca la români, desi cultul mortilor e foarte puternic, cultul eroilor, mai precis al eroismului, nu prea exista. Ma gândesc acum ca eroul e si el un fel de absent : depaseste cotidianul, prezentul cel de toate zilele. E absent prin raritate. Mai ales în timpul nostru, al «tranzitiei».
Când, pe buna dreptate, tu încercai sa ma convingi sa stau macar cât tine la Bucuresti, eu nu aveam decât un singur argument «nesentimental» sa-ti opun. Exprimat cinic-umoristic ar fi: trebuie sa avem pe cineva si la Paris!... Daca stam amândoi la Bucuresti, în afara de inconvenientul (verificat!) ca ajungem sa ne certam pentru fleacuri (ca în orice vechi cuplu), mai e si acela ca «dincolo» nu prea mai avem pe nimeni pe care sa ne sprijinim. Negustorul Liiceanu, de pilda, îi are pe Marie-France, pe Monica si Virgil Ierunca. Argumentul acesta a determinat pâna la urma un fel de pact (tacit) între noi si care a fost de altfel respectat. Tu m-ai aparat în fata lui Liiceanu nu numai pentru ca eu ti-am luat partea când ai fost atacat de Goma. Nu numai… Si de altfel nici sprijinul tau n-a fost doar circumstantial, eu (ca si altii) l-am simtit ca un element constant în viata literara româneasca. Ca si sprijinul meu care n-a încetat când m-am simtit jignit de…impetuozitatea ta dialogala. Repetata. Ca sa nu zic constanta….
çn câteva rânduri ai remarcat cu mirare ca în absenta ta vorbesc despre tine amical si respectuos. De ce sa te miri? E firesc sa vorbesc asa mai ales în absenta ta. Pentru ca mai ales în absenta esti amenintat, real sau virtual, de catre ceilalti, de lume, de timp.
Sunt, recunosc, cam descumpanit. Nu numai enervat, vexat, etc. Dar si într-un fel de perplexitate: nu înteleg! Cum adica, sa fiu cenzurat în ziarele românesti pentru ca îl atac pe Liiceanu !...Dar cine e…? Cine e baietasul asta? (cum ai zice tu). Nimeni nu vrea (nu poate) sa-mi raspunda la întrebari: de ce are Liiceanu mai multa greutate morala decât Goma? Decât tine si decât mine? Pentru ca e sprijinit de marii sforari ai culturii române, absentii prezenti radiofonic (ca niste strigoi!), contabilii pacatelor intelectualilor români, Monica si Virgil Ierunca? Dar de ce acestia doi au ales sa-l poarte pe umerii lor gârboviti tocmai pe filozoful cu cobilita. Pentru ca-i publica? Doar pentru asta? Cum de n-au observat ca prin amicul Plesu, negustorul moralist a fost (totdeauna?) sprijinit si de guvern? Nu suntem oare cu totii trasi pe sfoara?
Pe curând, Tepe
Chiar acum am primit Apostrof, n° 5. Cred ca am facut o eroare: ti-am trimis niste pagini din Kojève pe care Marta a si început sa le publice. Te rog sa ma ierti. çti voi trimite altele.
Ca Breban era rau vazut în exil e putin spus. Mai mult decât biografia lui, zic eu, atitudinea lui în relatiile cu ceilalti producea antipatie. Mai ales ca, în exil, nu prea avusese timp sa-si faca prieteni adevarati: eu eram o exceptie pentru ca, flegmatic din fire (cum ma caracterizeaza el însusi), reuseam sa-l judec la rece în functie de interesele luptei noastre comune. Asta nu înseamna ca nu ma enerva. çn relatia noastra pe care o putem numi totusi amicala, el era mult mai tare decât mine. Egoismul lui «instinctual» era mai puternic decât egoismul meu rational, flegmatic. N-am reusit niciodata sa-l aduc pe terenul meu, pe «tabla de sah».
Stiti bancul cu cow-boyul… N-am numarat numai pâna la trei, înainte sa trag. Eu numaram, iar lui nici ca-i pasa! Pâna într-o buna zi, când
m-am convins ca nici aliat fiabil nu era.
Draga Tepe,
Am primit ultimele tale misive si, iata, ies, pentru o data din paralizia mea epistolara. Ampla ta scrisoare m-a miscat. Esti înca destul de puternic ca sa fii sincer, sa-ti exprimi slabiciunea. Mândria, adevarata mândrie, acea virtù a Romanilor era si aceasta: orgoliul exprimarii propriei slabiciuni, înaintea altora.
Repet: a falsei slabiciuni. Cum ti-am spus si la începutul «razboiului Goma», acest «al doilea razboi» va fi unul lung. Mai putin lung însa ca celalalt si, dupa parerea mea, mult mai usor. Sentimentul tau însa de désarroi, de descumpanire, are origini mult mai putin grave decât crezi. Pur si simplu ai lansat un atac într-un moment prost si cu o insuficienta pregatire. Tu te lansezi în consideratii specioase, pertinente si adeseori amuzante despre «poporul român» care, cum cred eu, ca notiune romantica, exista doar uneori, în momentele de criza. Sau – vezi momentul 1940 de aproape dezagregare nationala, când însusi Iuliu Maniu a ramas paralizat în fata ticalosiei antonesciene – hitleriste – nici atunci. Esti uimit ce forta au însa «batrânii sforari» etc., etc. Ce sa mai zica N. Manolescu care se vede trântit în praf, într-un hohot de râs de pe marele sau podium? Eu nu cred, cum crede Tîrlea, ca exista un consens al ziarelor importante. De altfel, la Târgul Cartii, Grosan l-a asigurat pe Tîrlea în prezenta mea ca va face sa apara articolul. Dar nu asta e important. Important e, cum singur recunosti, ca nu esti aici. Tu de fapt ti-ai ajutat adversarul. L-ai lovit si apoi ai disparut de pe câmpul de lupta. Spune, draga prietene, nu esti putin cam… îngâmfat? Si, adevaratul semn al îngâmfarii (nu am spus al arogantei!) e tocmai aceasta fuga. Cine si-ar mai putea permite în România de azi, ca si în cea de ieri, o asemenea provocare?! Tu de fapt esti cel care ai «masluit» jocul. Strici regulile. Eu însumi nu mi-as putea permite asa ceva… Ha-ha.
Alaltaieri, vineri, 14 iunie, la marea gala de la Teatrul Odeon a Fundatiei Culturale Române, printre marii laureati – cardinalul Poggi al Vaticanului, Liviu Ciulei, etc., a fost laureat si G. Liiceanu. Iar Andrei Plesu a tinut un laudatio, în care spre final noi cei care am îndraznit sa-l criticam pe laureat, am fost usor tavaliti prin ridicol. çn aclamatiile si hohotele de râs ale salii. çn pauza, Andrei a venit sa-mi strânga mâna si sa-mi exprime admiratia sa pentru prestatia mea televizata cu Sava. Tu întelegi ceva? Nici eu, dar diferenta între noi doi este ca eu, spre deosebire de voi, «rationalistii», care aveti orgoliul, uneori aroganta, alteori chiar mistica întelegerii, eu nu-mi explic în fiecare moment lumea. Pentru mine lumea – ca si materia în fizica cuantica – are momente de întrerupere materiala, morala, etc. Alteori lumea se refugiaza în mine si-atunci devin ca Louis XIV – statul, sistemul, etc. Alteori îmi spun ca toate aceste legitati sunt, cum ar zice Nietzsche, simple proiectii psihologice: sens, finalitate, cauzalitate, logica evenimentiala, finit-infinit, etc. : «Arme care au folosit într-un razboi trecut!» çti daruiesc acest vers.
L-ai atacat pe Liiceanu dintr-un capriciu. Daca nu esti rege, un capriciu este totdeauna o gresala. Eu, probabil, sunt un plebeu, deoarece acum constat ca nu mi-am permis nicodata vreu capriciu în lunga mea cariera sociala si literara. De fapt te admir pentru acest gest, asa cum îl admiram pe Nichita când, tineri fiind si stiind ca a doua zi nu o sa aiba bani de tigari, arunca banii pe fereastra. çl simteam de pe atunci nobil, profesând acea subtila aroganta a generozitatii, facându-ne sa ne simtim cu totii – inteligenti sau prosti, talentati sau netalentati – niste marunti mic burgheji, meschin si chinuitor-calculati în fata gâlgâielii sale pecuniare. O palma pe care am încasat-o de multe ori de la prietenul meu si forta mea a fost ca nu l-am urît cum ar fi trebuit pentru ticul sau nobiliar. A, mai târziu, spre batrânete, generozitatea sa s-a transformat în simplu tic, în maniera, ca si talentul sau.
Esti capricios, recunoaste. Dar eu te accept asa cum esti si nu-ti cer sa te schimbi. Cum spunea Hegel parca: avem defectele calitatilor noastre. Si eu sunt, cum bine ai observat, violent în discutii, lucru pe care îl regret adeseori. Judecata mea însa ramâne în general rece, justa. Numai haina ei este încinsa. Si asta pentru ca asa sunt, un sangvin. Iar tu esti un flegmatic. Noi suferim de bolile temperamentelor noastre, iar temperamentul este, zic filozofii, realitatea cea mai adânca. çntr-o dimineata, mama mi-a spus ca cerul este înnorat. M-am ridicat si am privit la rându-mi: cerul era albastru. Bine, am zis, mama , dar e senin. Nu-i adevarat, a spus mama, uite aici, peste blocul acesta, e plin de nori.
Nu te nelinisti ca ai pierdut, ca am pierdut prima runda. Ti-o spune un autor de «romane groase». Poate ca nu e deloc rau ca «stapânul si slugile sale», cum îi spui tu, sa se creada învingator. Pe plaiurile noastre, oamenii sunt viteji, dar numai în razboaiele scurte. Pentru ca nu sunt un spontan, pentru ca îmi place sa construiesc, pentru ca îmi place succesul, eu sunt amator de razboaie lungi. O fata a orgoliului meu real pe care f. putini au înteles-o a fost aceea ca mi-am ales dusmani aproape invincibili: E. Barbu, sef nu numai al unei camarile politico-culturale, dar si al unei mentalitati «de câmpie», hidos si splendid balcanica sau N. Ceausescu, «voievod» populist, istet pâna la sinucidere si care, plin de bun simt folosea totul în favoarea sa: istoria ca si prejudecatile noastre. Nici macar nu-mi spun ca am iesit victorios din aceste doua «campanii» ce au durat vreo trei decenii. Victoria pe aici, prin locurile acestea ar fi si mai periculoasa decât înfrângerea. Pehlivanul de M. Sorescu mi-a spus o data, mai demult, o vorba de duh, care arata ca el si nu eu era un om al «locului», pe când ma plângeam ca «forurile» îmi fac greutati:– Puteai s-o patesti mai rau, mi-a zis. În Japonia aia ti-ar fi rupt o mâna.
Am avut placerea si onoarea, ca si anul trecut, sa vorbesc în absenta ta la lansarea romanului tau «Hotel Europa». Am început sa-l citesc. Sunt convins ca-l voi termina înainte ca tu sa termini lectura romanului pe care ti l-am dat de mai bine de un an. Va fi o frumoasa razbunare, nu-i asa? Dar sa stii, Tepe: cât de groase carti ai sa scrii tu, eu am sa scriu si mai groase. Te salut prieteneste, Nicolae
Bucuresti, 16 iunie 1996
Cum s-a manifestat libertatea asta neasteptata? çn primul rând, prin «lupte literare». Aceste lupte impropriu numite «literare» erau si sunt mai degraba lupte politice, în cadrul carora convingerile ideologice si dorinta «de ciolan» participa deopotriva. (Poate ca «deopotriva» e un adverb mai degraba politicos decât exact…)
Desigur, uneori, aceste lupte continua rafuieli mai vechi. Sub ceausism, si în tara, dar mai ales în exil, ne straduiam cu totii sa pastram o coerenta si o unitate cât mai mare, atât de convinsi eram ca de noi depinde victoria asupra ceausismului. Ceea ce la unii era doar naivitate; la altii însa conformism de functionari culturali ai «razboiului rece».
Paris,1 august
Draga Nicolae,
Te-ai grabit suspectându-l pe Nego de intentii «dilatorii» – de dorinta de-a face sa se tergiverseze lucrurile. Nici n-a mai fost nevoie sa-i trimit articolul meu prin posta: i l-am citit la telefon, iar el a fost întru totul de acord, n-a pretins nici o «cenzura».
Vezi cum esti! Suspicios pâna si cu mine ceea ce e culmea, pentru ca eu în afacerea asta m-am legat fedeles de tine din propria mea vointa. Doar nu ma obliga nimeni sa public în revista ta, etc. Dar asa esti tu – «maladroit», te cunosc, deci nu ma supar. Interesul comun e mult mai important.
Si-apoi, sa stii un lucru, draga Nicolae, într-o situatie de «lupta», nu poti gasi un aliat mai credincios decât mine. Nu e prima oara când ne aflam cot la cot, nu eu te-am «lashat» în momentele dificile: cauta bine în memoria ta. Dar înteleg sa ma conduc dupa propriile mele planuri de lupta.
Mi-ai facut onoarea sa-mi apreciezi puterea de analiza. Nu uita ca sunt jucator de sah profesionist, stiu ce înseamna un plan de lupta. Obiectivitatea si evaluarea corecta a adversarului sunt foarte importante. Goma e puternic. Se bucura de stima multora. Mai ales a acelora care l-au ignorat în anii 70 – fie din lasitate, fie ca erau pe atunci prea tineri, în afara jocului. Mai trebuie sa tinem seama si de cei care fara sa-l simpatizeze într-adevar pot trece în tabara lui din antipatie pentru unul din noi (sau pentru amândoi). Si sa nu-i uitam pe conformisti (sunt cei mai multi!) care vor fi tentati sa-l urmeze pe Goma ori pe aliatii lui (Monica, etc.) de teama ca acestia vor veni în curând la putere. Toti astia la un loc constituie o armata.
Nu-ti spun toate astea pentru ca m-am speriat. si nici ca sa te sperii. Dar trebuie sa stii ca intram acum într-o lupta «pe viata si pe moarte» si trebuie sa încercam sa facem cât mai putine greseli. Articolul lui Goma pare sa fi fost o gafa. Nu ma asteptam s-o faca. Unde i-a fost viclenia care-i tinea loc de inteligenta? Pe ce oare se bizuie? Mi-am pus nelinistit întrebarea, daca nu e ceva în spate. Din cauza asta m-am straduit sa-l câstig pe Nego de partea noastra. Nego pastreaza relatii destul de strânse cu Monica. Astfel am aflat ca Monica i-a comunicat la telefon articolul cu vorbele : «Goma iar a sarit peste cal.» Asta e bine. çnseamna ca Monica, din inteligenta politica, a considerat ca Goma a mers prea departe. Ceea ce înca nu înseamna ca se va desolidariza de el. Trebuie neaparat sa aflu daca articolul a fost citit la Europa Libera. Altfel, sa stii, nu vreau sa te necajesc, dat fiind tirajul modest al Contemporanului, se pare ca sunt destul de putini aceia care l-au citit. Sigur, în târg tot se discuta: e de-ajuns sa-l fi citit unul singur.
I-am dat telefon lui Alain Paruit care a rupt-o cu Goma. Reactia lui a fost net favorabila noua. A gasit tonul articolelor tale foarte urban. Iar stilul lui Goma apropiat de cel al lui Barbu. çn schimb, m-a avertizat sa nu-mi fac iluzii în privinta Monicai: în primul rând, Monica, desi sâcâita de «iesirile» lui Goma continua sa fie solidara cu el ; în al doilea, e înca si mai enervata de ironiile mele. Si nu numai ea, dar si toata «echipa» Europei Libere. Toti ma acuza ca m-am dat cu tine si atac exilul. Vezi, draga Nicolae, ca solidaritatea noastra e cimentata de reactiile celorlalti. çn afacerea asta eu am mai mult de pierdut decât tine: tu oricum le erai antipatic. Sa nu crezi ca n-am calculat de la început riscul asta. Mi l-am asumat în momentul când m-am convins ca banuielile si bârfele lor în privinta ta sunt esential nefondate. Ca tu ai pastrat niste relatii ambigue cu fostii tai colegi de «cariera politica» asta nu înseamna ca ai lucrat pentru Securitate. Dar trebuie sa întelegi ca pe plan «subiectiv» tu esti vulnerabil. si de aceea cred ca în cazul tau cea mai buna aparare este atacul. Trebuie sa-l dai în judecata pe Goma. M-am gândit s-o fac si eu, dar citind cu atentie articolul, cu ochi de avocat (nu uita ca am facut Dreptul!) nu am gasit materie suficienta pentru un proces de calomniere. Singurul pasaj de care m-as putea lega ar fi urmatorul : «Da, tovarasu’ Breban: asa e Uniunea Scriitorilor pusa la cale dimpreuna cu scriitorul Brie, cu românul Tepeneag: comunista bai frate! Ca pe-o mâna, tovarasele drag! Securista suta-n mie, sogare al lui Magureanu.» Goma nu e imbecil, stia ca risca un proces. El îsi formuleaza calomnia de asa maniera încât sa poata argumenta în fata unei eventuale instante judecatoresti astfel: el, Goma, n-a facut decât sa aprobe afirmatia facuta deja de Nego si reprodusa de tine, într-unul din articolele tale : «Ideea asta a voastra cu înfiintarea unei Uniuni a Scriitorilor în Occident (…) pare mai degraba de sorginte comunista, de inspiratie neta a Securitatii.» (Reciteste ultima coloana din articol). Nu mai stau acum sa-ti reprosez ca probabil ca ai exagerat usor spusele lui Nego; oricum în fata mea n-a afirmat asa ceva niciodata si, lucru important, într-o prima faza, Nego a aderat la Asociatie prin scrisoarea manuscrisa ce se afla în posesia mea. Acum exagerarea asta a ta îi permite lui Goma sa ne atace fara sa se teama de proces.
Exista totusi un pasaj, chiar la început, care te priveste pe tine si ar putea furniza oarecare materie pentru un proces: «scriitorul Ministerului Afacerilor Interne…» Cam putin. Deci, dupa toate probabilitatile, procesul nu va fi admis pe rol. Nu conteaza. Tu ti-ai facut datoria, ti-ai exprimat indignarea. Asta îti va permite si sa-l anunti, amenintator, cu intentarea procesului. Numai cineva cu cugetul curat are curaj sa intenteze un proces de calomnie. A manifesta intentia de-a intenta proces e deja o aparare. çn orice caz, trebuie consultat un avocat. De ce nu Giugaru, fostul meu coleg de facultate, ori Florin Marculescu (fratele lui Sorin si jurnalist la România libera, ceea ce e foarte important.) Ori de fapt amândoi.
Te rog sa reflectezi la spusele mele. si sa ai încredere în mine : repet, eu joc la câstig. Pe de alta parte, suna din trâmbita si aduna-ti în jurul tau oamenii. Am sa le scriu si eu sa-i persuadez. Si tine-ma la curent. Lasa lenea la o parte si scrie-mi doua cuvinte.
Cu prietenie, Tepe
9 sept. 1991
Draga Nicolae,
çti trimit totusi «sotronul» alaturat care era de altfel deja scris înainte de «afacerea Goma.»
Ti-am mai trimis prin posta o scrisoare în care pledam în favoarea lui Buduca (vezi cum se schimba rolurile!) Nu stiu daca ai primit-o. Buduca mi-a trimis o scrisoare de aparare care m-a convins. Ce-i drept, pentru mine e mai usor, relatia mea cu Buduca e mai superficiala.
Te-ai interesat de articolul («scrisoare deschisa») pe care l-am expediat la România literara? Ti-l voi trimite si tie împreuna cu un interviu al lui Goma în «Telerama», sa le publici împreuna. Am nevoie de adresa ziarului «Phoenix» (?!)
Intereseaza-te si la Uniunea Scriitorilor daca au luat vreo hotarîre în privinta cererii mele de formare a unui «juriu de onoare».
Scrie-mi. Eventual prin fax.
Te îmbratisez cu prietenie, Tepe
P.S. Ce s-a întâmplat cu celelalte «materiale» pe care ti le-am trimis?
Am scris destul despre cearta mea cu Goma si cu alti corifei ai exilului. N-am chef acum sa mai revin.Cu trecerea timpului, desi cred în continuare ca am avut dreptate, mi se pare ca i-am dat prea mare importanta si am pierdut prea mult timp. Recunosc ca pe vremea aceea nu numai indignarea ma împingea la polemica, dar si «jucatorul de sah» din mine care socotea – pe drept sau pe nedrept – ca asta îmi permitea sa ma apropii de centrul atentiei care în momentul acela nu era nicidecum literatura.
Draga Tepe,
çti raspund la ultimele tale doua scrisori ; studiez înca sfatul de a-l da în judecata pe ipochimen, dar n-ar fi exclus. çn luna august, la mare si la Cluj, apoi la Bucuresti, am vorbit cu multa lume si, sper ca nu în mod complezent, multi erau de acord ca P.G. e putintel scrântit. (Cu exceptia Ilenei Malancioiu care, enervata ca Grigurcu l-a «atacat» pe D.R.Popescu în Contemporanul a declarat ca are o mare stima pt. P.G.! Apropo: articolul lui Grigurcu a stârnit destul de mare vâlva, se pare ca D.R.P. a facut multora servicii si toti sunt interesati sa-l considere un sacrificat pe altarul luptei culturale contra lui Ceausescu. Zigu Ornea, un om bine si prieten cu Manolescu îmi declara ca « noi toti l-am rugat (pe D.R.P.) sa ramâna, altfel se contura pericolul ca N.Ceaus. sa desfiinteze Uniunea Scriitorilor!»
Ce naivitati! De ce ar fi desfiintat N.C. uniunile de creatie care, corupte si generoase, îl serveau f. bine si în plus salvau fatada.
Nu vrei sa-ti spui cuvântul în chestia asta? Grigurcu a mai anuntat un articol cu D.R. si un altul în care cere un «Nürenberg românesc». Un tribunal politic deci pentru nomenclaturisti si, daca articolul va fi prea dur, voi intra cu el în replica, oferind astfel si o mostra de tribuna de opinii libere.
Se pare ca Plesu pleaca «pour de bon cette fois» si umbla o grozavie de zvon ca unul din candidati ar fi… Paul Everac !
La sfârsitul lui Septembrie am discutat cu preotii uniti din Cluj – care continua sa oficieze sub cerul liber! – sa fac un turneu prin Vestul tarii (Lugoj, Timisoara, Arad, Oradea, Satu-Mare, Baia-Mare si finalul la Blaj cu participarea cardinalului Todea). Vreau sa fac putin tam-tam si sa pretind guvernului (si nu Bisericii Ortodoxe) sa rezolve grabnic problema. çn toamna târziu as vrea sa organizez o astfel de consfatuire si la Bucuresti.
Oricum, sfârsitul lui August ne-a adus implozia si ridicolul acelei atât de temute masini militare si secrete sovietice si independenta Basarabiei. O veste buna, formidabila! Comunismul, ca masina si prestigiu e la pamânt! Urmeaza ca noi, în deceniul de energie pe care-l mai avem, sa construim altceva.
Ce faci cu sotroanele? Dupa cum ai sa vezi eu scriu si în Contemp. la fel! – tot mai la zi, mai actual. Caut un sponsor pt. a înfiinta un cotidian politic la Cluj, acolo este un vacarm si o totala confuzie politica si valorica, pt. Vatra Româneasca nu exista nici o alternativa. Ziarul local, fostul ziar de partid, imund, traieste aproape numai din reclame. Exista multe forte umane disponibile, specializate. Apropo, citesti Apostrof? Il primesti?
Astept colaborarea ta, sper mai regulata – de ce nu saptamânal?! – si amestecul tau mai decis în România politica si culturala !
Aveti, va rog, tu si Mona careia îi sarut mâna, putin grija de Cristinel.
Te îmbratisez, Nicolae
Articolul tau în replica la P.G. a fost un model de polemica inteligenta si nimicitoare. Foarte multi l-au admirat !
Draga Nicolae,
çti trimit o traducere din Derrida. Cred ca e una din primele în România: e foarte greu de tradus ipochimenul! De aceea te rog sa ma platesti tinând seama de zecile de ore pe care mi le-am petrecut pe acest text. De altfel, dupa cinci ani, intru într-o perioada ceva mai capitalista.
N-am facut «miscarea Goma». Nu înca. çn schimb, am reusit altceva, poate mai important: sa-l conving pe Alain Paruit sa faca un dialog cu mine despre exil. Ai sa vezi ca o sa-ti placa.
A aparut romanul tau? çti urez succes la critica si un million de cititori.
Pe curând, Tepe
Despre «cearta» cu Liiceanu am scris o cartulie («Calatorie neizbutita») în care am dezvoltat si «teoria absentului» la care tineam. Nu s-a prea scris nici despre cartea asta. De fapt de efectele absentei mi-a fost mai teama decât de puterea «nomenclaturista» a câtorva intelectuali extrem de prezenti.
Dar cine era de vina ca ramâneam absent?
Paris, 5 iunie 1996
Draga Nicolae,
Ca absentul e dezavantajat în România mai mult decât pe alte meleaguri (caci peste tot, nu-i asa, «les absents ont tort») e evident, iar în privinta asta am fost de acord cu tine când îmi atrageai atentia asupra riscului pe care si-l ia un scriitor absenteist. E cazul meu, recunosc.Vin în tara din când în când. Stau ce stau si dispar când ti-e lumea mai draga… Nu sunt nici macar un navetist cum ma califica un ciomagar care vroia sa ma insulte si nu prea nimerea termenii («proprietatea» acestora fiind, pentru multi, acolo, din ce în mai particulara, mai «privata»). Dezavantajele absentei în general sunt pentru toti cam aceleasi si cu astea ma obisnuisem, vreau sa spun ca ma resemnasem sa ramân într-o oarecare umbra care într-un fel îmi si place; dar sunt, îmi dau acum seama, si dezavantaje speciale, acute în anumite circumstante.
Am aflat aseara de la Tîrlea ca toate (chiar toate?) ziarele mai importante au refuzat articolul meu «Negustorul Liiceanu si slugile sale». Chiar si Azi unde e editorialist Grosan si care mi-a publicat un prim articol, chiar si Azi s-a speriat (?!). Grav, dupa câte spune Tîrlea, e ca toate aceste ziare au încheiat între ele un fel de pact de neagresiune, asa ca mi-au refuzat articolul mai mult pentru ca în el atacam slugile (jurnalistii de la Adevarul) decât pentru ca îl atacam pe stapân. si asta e într-adevar grav, fiind ca instaureaza o forma speciala de cenzura: jumatate corporatista, jumatate economica.
Dar chiar asa o fi?
Situatia mai mult decât precara a absentului se explica grosso modo prin primitivismul care persista la români (si deseori genereaza si calitati) mai accentuat decât în alte parti. Nici macar nu e vorba de o caracteristica etnica, rasiala, e probabil mai simplu de explicat prin evolutia culturala ori prin conjugarea unor factori eterogeni. çnca înainte de Blaga, gândirea româneasca era obsedata de acest «specific national». Situatia absentului nu e decât una din multiplele consecinte ale «mioritismului». Ciobanul «condamnat» în Miorita e cel care, ramânând în urma (ori luând-o prea înainte), iese din raza vizuala a ortacilor. Acestia se simt, într-un prim moment, amenintati si se uita dupa el sa-l vada. – Poate s-a dus sa se pise, zice unul din ei, mai îngaduitor. Asa începe bârfa. Apoi bârfa se transforma în proces. Fara avocat.
Se pot face si altfel de consideratii pe tema asta. Unele chiar metafizice. Caci absentul e ca si un mort; dar nu e mort. Dispare si apare. Nu stii niciodata unde e. çsi face aparitia pe neasteptate. E asa dar periculos. E un vampir, nu e un mort linistit pe care sa-l pomenesti din când în când, adica sa-l faci sa apara când vrei tu, prin forta evocarii, a cuvântului.
çmi amintesc ca în discutiile noastre am fost amândoi de acord ca la români, desi cultul mortilor e foarte puternic, cultul eroilor, mai precis al eroismului, nu prea exista. Ma gândesc acum ca eroul e si el un fel de absent : depaseste cotidianul, prezentul cel de toate zilele. E absent prin raritate. Mai ales în timpul nostru, al «tranzitiei».
Când, pe buna dreptate, tu încercai sa ma convingi sa stau macar cât tine la Bucuresti, eu nu aveam decât un singur argument «nesentimental» sa-ti opun. Exprimat cinic-umoristic ar fi: trebuie sa avem pe cineva si la Paris!... Daca stam amândoi la Bucuresti, în afara de inconvenientul (verificat!) ca ajungem sa ne certam pentru fleacuri (ca în orice vechi cuplu), mai e si acela ca «dincolo» nu prea mai avem pe nimeni pe care sa ne sprijinim. Negustorul Liiceanu, de pilda, îi are pe Marie-France, pe Monica si Virgil Ierunca. Argumentul acesta a determinat pâna la urma un fel de pact (tacit) între noi si care a fost de altfel respectat. Tu m-ai aparat în fata lui Liiceanu nu numai pentru ca eu ti-am luat partea când ai fost atacat de Goma. Nu numai… Si de altfel nici sprijinul tau n-a fost doar circumstantial, eu (ca si altii) l-am simtit ca un element constant în viata literara româneasca. Ca si sprijinul meu care n-a încetat când m-am simtit jignit de…impetuozitatea ta dialogala. Repetata. Ca sa nu zic constanta….
çn câteva rânduri ai remarcat cu mirare ca în absenta ta vorbesc despre tine amical si respectuos. De ce sa te miri? E firesc sa vorbesc asa mai ales în absenta ta. Pentru ca mai ales în absenta esti amenintat, real sau virtual, de catre ceilalti, de lume, de timp.
Sunt, recunosc, cam descumpanit. Nu numai enervat, vexat, etc. Dar si într-un fel de perplexitate: nu înteleg! Cum adica, sa fiu cenzurat în ziarele românesti pentru ca îl atac pe Liiceanu !...Dar cine e…? Cine e baietasul asta? (cum ai zice tu). Nimeni nu vrea (nu poate) sa-mi raspunda la întrebari: de ce are Liiceanu mai multa greutate morala decât Goma? Decât tine si decât mine? Pentru ca e sprijinit de marii sforari ai culturii române, absentii prezenti radiofonic (ca niste strigoi!), contabilii pacatelor intelectualilor români, Monica si Virgil Ierunca? Dar de ce acestia doi au ales sa-l poarte pe umerii lor gârboviti tocmai pe filozoful cu cobilita. Pentru ca-i publica? Doar pentru asta? Cum de n-au observat ca prin amicul Plesu, negustorul moralist a fost (totdeauna?) sprijinit si de guvern? Nu suntem oare cu totii trasi pe sfoara?
Pe curând, Tepe
Chiar acum am primit Apostrof, n° 5. Cred ca am facut o eroare: ti-am trimis niste pagini din Kojève pe care Marta a si început sa le publice. Te rog sa ma ierti. çti voi trimite altele.
Ca Breban era rau vazut în exil e putin spus. Mai mult decât biografia lui, zic eu, atitudinea lui în relatiile cu ceilalti producea antipatie. Mai ales ca, în exil, nu prea avusese timp sa-si faca prieteni adevarati: eu eram o exceptie pentru ca, flegmatic din fire (cum ma caracterizeaza el însusi), reuseam sa-l judec la rece în functie de interesele luptei noastre comune. Asta nu înseamna ca nu ma enerva. çn relatia noastra pe care o putem numi totusi amicala, el era mult mai tare decât mine. Egoismul lui «instinctual» era mai puternic decât egoismul meu rational, flegmatic. N-am reusit niciodata sa-l aduc pe terenul meu, pe «tabla de sah».
Stiti bancul cu cow-boyul… N-am numarat numai pâna la trei, înainte sa trag. Eu numaram, iar lui nici ca-i pasa! Pâna într-o buna zi, când
m-am convins ca nici aliat fiabil nu era.
Draga Tepe,
Am primit ultimele tale misive si, iata, ies, pentru o data din paralizia mea epistolara. Ampla ta scrisoare m-a miscat. Esti înca destul de puternic ca sa fii sincer, sa-ti exprimi slabiciunea. Mândria, adevarata mândrie, acea virtù a Romanilor era si aceasta: orgoliul exprimarii propriei slabiciuni, înaintea altora.
Repet: a falsei slabiciuni. Cum ti-am spus si la începutul «razboiului Goma», acest «al doilea razboi» va fi unul lung. Mai putin lung însa ca celalalt si, dupa parerea mea, mult mai usor. Sentimentul tau însa de désarroi, de descumpanire, are origini mult mai putin grave decât crezi. Pur si simplu ai lansat un atac într-un moment prost si cu o insuficienta pregatire. Tu te lansezi în consideratii specioase, pertinente si adeseori amuzante despre «poporul român» care, cum cred eu, ca notiune romantica, exista doar uneori, în momentele de criza. Sau – vezi momentul 1940 de aproape dezagregare nationala, când însusi Iuliu Maniu a ramas paralizat în fata ticalosiei antonesciene – hitleriste – nici atunci. Esti uimit ce forta au însa «batrânii sforari» etc., etc. Ce sa mai zica N. Manolescu care se vede trântit în praf, într-un hohot de râs de pe marele sau podium? Eu nu cred, cum crede Tîrlea, ca exista un consens al ziarelor importante. De altfel, la Târgul Cartii, Grosan l-a asigurat pe Tîrlea în prezenta mea ca va face sa apara articolul. Dar nu asta e important. Important e, cum singur recunosti, ca nu esti aici. Tu de fapt ti-ai ajutat adversarul. L-ai lovit si apoi ai disparut de pe câmpul de lupta. Spune, draga prietene, nu esti putin cam… îngâmfat? Si, adevaratul semn al îngâmfarii (nu am spus al arogantei!) e tocmai aceasta fuga. Cine si-ar mai putea permite în România de azi, ca si în cea de ieri, o asemenea provocare?! Tu de fapt esti cel care ai «masluit» jocul. Strici regulile. Eu însumi nu mi-as putea permite asa ceva… Ha-ha.
Alaltaieri, vineri, 14 iunie, la marea gala de la Teatrul Odeon a Fundatiei Culturale Române, printre marii laureati – cardinalul Poggi al Vaticanului, Liviu Ciulei, etc., a fost laureat si G. Liiceanu. Iar Andrei Plesu a tinut un laudatio, în care spre final noi cei care am îndraznit sa-l criticam pe laureat, am fost usor tavaliti prin ridicol. çn aclamatiile si hohotele de râs ale salii. çn pauza, Andrei a venit sa-mi strânga mâna si sa-mi exprime admiratia sa pentru prestatia mea televizata cu Sava. Tu întelegi ceva? Nici eu, dar diferenta între noi doi este ca eu, spre deosebire de voi, «rationalistii», care aveti orgoliul, uneori aroganta, alteori chiar mistica întelegerii, eu nu-mi explic în fiecare moment lumea. Pentru mine lumea – ca si materia în fizica cuantica – are momente de întrerupere materiala, morala, etc. Alteori lumea se refugiaza în mine si-atunci devin ca Louis XIV – statul, sistemul, etc. Alteori îmi spun ca toate aceste legitati sunt, cum ar zice Nietzsche, simple proiectii psihologice: sens, finalitate, cauzalitate, logica evenimentiala, finit-infinit, etc. : «Arme care au folosit într-un razboi trecut!» çti daruiesc acest vers.
L-ai atacat pe Liiceanu dintr-un capriciu. Daca nu esti rege, un capriciu este totdeauna o gresala. Eu, probabil, sunt un plebeu, deoarece acum constat ca nu mi-am permis nicodata vreu capriciu în lunga mea cariera sociala si literara. De fapt te admir pentru acest gest, asa cum îl admiram pe Nichita când, tineri fiind si stiind ca a doua zi nu o sa aiba bani de tigari, arunca banii pe fereastra. çl simteam de pe atunci nobil, profesând acea subtila aroganta a generozitatii, facându-ne sa ne simtim cu totii – inteligenti sau prosti, talentati sau netalentati – niste marunti mic burgheji, meschin si chinuitor-calculati în fata gâlgâielii sale pecuniare. O palma pe care am încasat-o de multe ori de la prietenul meu si forta mea a fost ca nu l-am urît cum ar fi trebuit pentru ticul sau nobiliar. A, mai târziu, spre batrânete, generozitatea sa s-a transformat în simplu tic, în maniera, ca si talentul sau.
Esti capricios, recunoaste. Dar eu te accept asa cum esti si nu-ti cer sa te schimbi. Cum spunea Hegel parca: avem defectele calitatilor noastre. Si eu sunt, cum bine ai observat, violent în discutii, lucru pe care îl regret adeseori. Judecata mea însa ramâne în general rece, justa. Numai haina ei este încinsa. Si asta pentru ca asa sunt, un sangvin. Iar tu esti un flegmatic. Noi suferim de bolile temperamentelor noastre, iar temperamentul este, zic filozofii, realitatea cea mai adânca. çntr-o dimineata, mama mi-a spus ca cerul este înnorat. M-am ridicat si am privit la rându-mi: cerul era albastru. Bine, am zis, mama , dar e senin. Nu-i adevarat, a spus mama, uite aici, peste blocul acesta, e plin de nori.
Nu te nelinisti ca ai pierdut, ca am pierdut prima runda. Ti-o spune un autor de «romane groase». Poate ca nu e deloc rau ca «stapânul si slugile sale», cum îi spui tu, sa se creada învingator. Pe plaiurile noastre, oamenii sunt viteji, dar numai în razboaiele scurte. Pentru ca nu sunt un spontan, pentru ca îmi place sa construiesc, pentru ca îmi place succesul, eu sunt amator de razboaie lungi. O fata a orgoliului meu real pe care f. putini au înteles-o a fost aceea ca mi-am ales dusmani aproape invincibili: E. Barbu, sef nu numai al unei camarile politico-culturale, dar si al unei mentalitati «de câmpie», hidos si splendid balcanica sau N. Ceausescu, «voievod» populist, istet pâna la sinucidere si care, plin de bun simt folosea totul în favoarea sa: istoria ca si prejudecatile noastre. Nici macar nu-mi spun ca am iesit victorios din aceste doua «campanii» ce au durat vreo trei decenii. Victoria pe aici, prin locurile acestea ar fi si mai periculoasa decât înfrângerea. Pehlivanul de M. Sorescu mi-a spus o data, mai demult, o vorba de duh, care arata ca el si nu eu era un om al «locului», pe când ma plângeam ca «forurile» îmi fac greutati:– Puteai s-o patesti mai rau, mi-a zis. În Japonia aia ti-ar fi rupt o mâna.
Am avut placerea si onoarea, ca si anul trecut, sa vorbesc în absenta ta la lansarea romanului tau «Hotel Europa». Am început sa-l citesc. Sunt convins ca-l voi termina înainte ca tu sa termini lectura romanului pe care ti l-am dat de mai bine de un an. Va fi o frumoasa razbunare, nu-i asa? Dar sa stii, Tepe: cât de groase carti ai sa scrii tu, eu am sa scriu si mai groase. Te salut prieteneste, Nicolae
Bucuresti, 16 iunie 1996