Note clasice
Liviu Franga
TRANS-LATINITATE
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
Si în acest moment, ezit sa cred ca am ales bine ca gazda pentru textul de mai jos o rubrica de carte, fie ea si (sau, poate, tocmai de aceea mai surprinzator) „clasica”. Pentru ca, de data aceasta si în mod (zic eu) exceptional, nu va fi vorba aici de nici o carte. Cel mult, de una care ar putea fi, cândva, scrisa de acum încolo…
Anul trecut încheiata reuniune mondiala la vârf a francofoniei, din chiar anul dedicat francofoniei, pentru care nu întâmplator Europa, respectiv România, au fost alese ca zona de tinta si ca organizatoare, mi-a evocat, prin voluntar-involuntare asociatii de sens istoric, urmatoarea paralela.
Cu peste doua milenii si doua veacuri înainte, Imperiul Roman începea sa prinda corp încheind razboaie si declansând/acceptând altele, într-un carusel interminabil rotitor al pacii si al vacarmului armelor. Ceea ce a contat pentru sensul cel mare al Istoriei nu au fost spectaculoasele, desi uneori efemerele, anexiuni teritoriale (de care numita Istorie e plina de-a lungul si de-a latul ei, mai ales atunci când vorbim de razboi, conflict militar etc.), ci o cu totul alta realitate. Asumându-si conditia, noua, de parti, integrante si integrate, ale statului roman, regiunile recent devenite provincii si-au asumat, implicit/explicit, limba statului. În unele dintre aceste regiuni, ea a devenit doar oficiala, în altele – de la caz la caz, în functie de contextele culturale – si oficiala, dar si materna.
Latinitatea a tradus în material, a transpus în concret romanitatea politica, realizând ceea ce în terminologie stiintifica se numeste romanizare. Adoptarea latinei ca limba materna – sau latinizarea – a fost cel mai spectaculos efect al înaintarii romanitatii în Istorie.
Dar granitele Antichitatii au fost cu mult depasite de acelasi proces. Latinizarea a continuat prin însesi descendentele latinei, care au preluat tendintele universalizante înscrise în codul lingvistic genetic matern.
Trei dintre idiomurile romanice au transgresat hotarele – si asa, destul de labile în lumea moderna – ale Europei. Cu veacuri înainte de prezent, spaniola si portugheza au adus, sa spun asa, o romanizare de gradul doi pe tarmurile unui continent care s-a deosebit de cel situat deasupra lui tocmai prin atributul (si epitetul …) latin(a). Tot cu multe secole înainte, a fost si rândul francezei sa escaladeze continente, chiar mai impresionant decît colegele ei întru latinitate. Fiindca franceza a trecut si ea Oceanul, ajungând în Lumea Noua, unde s-a implantat în inima viitoarelor State Unite (Louisiana, în principal, de la numele as zice generic al regilor Frantei, Louis …), dar a patruns si în nordul aceluiasi continent, în Canada de azi, a carei ambivalenta cultural-lingvistica o scoate foarte pregnant la vedere. Franceza, ca odinioara latina, a trecut, însa, si Mediterana, umplând de sonoritati neolatine, muzical-armonioase pâna la sublimul bel-canto-ului, însoritele colturi africane: din Maroc, Algeria si Tunisia pâna în unghiul sudic al continentului în vocabularul caruia nu exista nici macar ideea de zapada.
Franceza a repetat experienta romana – ca si celelalte doua amintite neolatine –, dar la o alta scara a Istoriei. Iar azi, cu un alt dinamism.
Asemenea, odinioara, idiomului matrice, neolatina franceza s-a extins si a devenit limba materna pentru populatii etnic, inclusiv rasial, atât de diferite. Îndraznesc sa spun ca franceza a luat, poate în numele latinei si în locul ei, o neasteptata, negândita revansa. A devenit idiom oficial (în anumite cazuri speciale, chiar unul matern) pentru urmasii celor pe care, precum nord-africanii, romanii nu i-au putut romaniza nici chiar vreme de opt secole. În statele trans-mediteraneene, unde diviziunea tribala împiedica utilizarea unui idiom autohton oficial, cunoasterea generalizata a francezei putem spune ca o ridica la rangul nu doar de limba oficiala, ci si materna.
Sub stindardul francofoniei – care nu reprezinta, cum s-ar crede în mod superficial, un concept exclusiv lingvistic, ci o realitate culturala extrem de complexa, pe cât este de convergenta –, romanizarea de odinioara a capatat noi dimensiuni si, desigur, si un nou continut. Cel putin jumatate din stravechiul continent Africa (tot romanii au fost primii care i-au spus asa, si asa i-a ramas numele) este, gratie francezei, una Latina, ca si America numita tot la fel. Ca si partea superioara a Americii de Nord, pe o portiune întinsa si intens urbanizata.
Într-un singur cuvânt.
Francofonia se vadeste, din punctul meu de vedere, a constitui, azi, partea cea mai dinamica a unui proces etno-cultural cu radacini bimilenare, proces pe care, spre a-l identifica într-un mod cât mai exact în dimensiunile lui extra-frontaliere si trans-continentale, îl putem numi si defini, datorita vehiculului sau lingvistic, o trans-latinitate.
Anul trecut încheiata reuniune mondiala la vârf a francofoniei, din chiar anul dedicat francofoniei, pentru care nu întâmplator Europa, respectiv România, au fost alese ca zona de tinta si ca organizatoare, mi-a evocat, prin voluntar-involuntare asociatii de sens istoric, urmatoarea paralela.
Cu peste doua milenii si doua veacuri înainte, Imperiul Roman începea sa prinda corp încheind razboaie si declansând/acceptând altele, într-un carusel interminabil rotitor al pacii si al vacarmului armelor. Ceea ce a contat pentru sensul cel mare al Istoriei nu au fost spectaculoasele, desi uneori efemerele, anexiuni teritoriale (de care numita Istorie e plina de-a lungul si de-a latul ei, mai ales atunci când vorbim de razboi, conflict militar etc.), ci o cu totul alta realitate. Asumându-si conditia, noua, de parti, integrante si integrate, ale statului roman, regiunile recent devenite provincii si-au asumat, implicit/explicit, limba statului. În unele dintre aceste regiuni, ea a devenit doar oficiala, în altele – de la caz la caz, în functie de contextele culturale – si oficiala, dar si materna.
Latinitatea a tradus în material, a transpus în concret romanitatea politica, realizând ceea ce în terminologie stiintifica se numeste romanizare. Adoptarea latinei ca limba materna – sau latinizarea – a fost cel mai spectaculos efect al înaintarii romanitatii în Istorie.
Dar granitele Antichitatii au fost cu mult depasite de acelasi proces. Latinizarea a continuat prin însesi descendentele latinei, care au preluat tendintele universalizante înscrise în codul lingvistic genetic matern.
Trei dintre idiomurile romanice au transgresat hotarele – si asa, destul de labile în lumea moderna – ale Europei. Cu veacuri înainte de prezent, spaniola si portugheza au adus, sa spun asa, o romanizare de gradul doi pe tarmurile unui continent care s-a deosebit de cel situat deasupra lui tocmai prin atributul (si epitetul …) latin(a). Tot cu multe secole înainte, a fost si rândul francezei sa escaladeze continente, chiar mai impresionant decît colegele ei întru latinitate. Fiindca franceza a trecut si ea Oceanul, ajungând în Lumea Noua, unde s-a implantat în inima viitoarelor State Unite (Louisiana, în principal, de la numele as zice generic al regilor Frantei, Louis …), dar a patruns si în nordul aceluiasi continent, în Canada de azi, a carei ambivalenta cultural-lingvistica o scoate foarte pregnant la vedere. Franceza, ca odinioara latina, a trecut, însa, si Mediterana, umplând de sonoritati neolatine, muzical-armonioase pâna la sublimul bel-canto-ului, însoritele colturi africane: din Maroc, Algeria si Tunisia pâna în unghiul sudic al continentului în vocabularul caruia nu exista nici macar ideea de zapada.
Franceza a repetat experienta romana – ca si celelalte doua amintite neolatine –, dar la o alta scara a Istoriei. Iar azi, cu un alt dinamism.
Asemenea, odinioara, idiomului matrice, neolatina franceza s-a extins si a devenit limba materna pentru populatii etnic, inclusiv rasial, atât de diferite. Îndraznesc sa spun ca franceza a luat, poate în numele latinei si în locul ei, o neasteptata, negândita revansa. A devenit idiom oficial (în anumite cazuri speciale, chiar unul matern) pentru urmasii celor pe care, precum nord-africanii, romanii nu i-au putut romaniza nici chiar vreme de opt secole. În statele trans-mediteraneene, unde diviziunea tribala împiedica utilizarea unui idiom autohton oficial, cunoasterea generalizata a francezei putem spune ca o ridica la rangul nu doar de limba oficiala, ci si materna.
Sub stindardul francofoniei – care nu reprezinta, cum s-ar crede în mod superficial, un concept exclusiv lingvistic, ci o realitate culturala extrem de complexa, pe cât este de convergenta –, romanizarea de odinioara a capatat noi dimensiuni si, desigur, si un nou continut. Cel putin jumatate din stravechiul continent Africa (tot romanii au fost primii care i-au spus asa, si asa i-a ramas numele) este, gratie francezei, una Latina, ca si America numita tot la fel. Ca si partea superioara a Americii de Nord, pe o portiune întinsa si intens urbanizata.
Într-un singur cuvânt.
Francofonia se vadeste, din punctul meu de vedere, a constitui, azi, partea cea mai dinamica a unui proces etno-cultural cu radacini bimilenare, proces pe care, spre a-l identifica într-un mod cât mai exact în dimensiunile lui extra-frontaliere si trans-continentale, îl putem numi si defini, datorita vehiculului sau lingvistic, o trans-latinitate.