Cronica literară
Rodica Grigore
THOMAS WOLFE. CAPCANA GENIULUI SI VOCATIA MARII LITERATURI
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2009
S-a spus despre el ca ar fi cel mai important reprezentant al generatiei sale, unii critici neezitând chiar sa faca o adevarata risipa de superlative, scrierile i-au fost, apoi, discutate (si disputate!) din cele mai diverse puncte de vedere, ajungându-se la controverse deja celebre, ce au pus în discutie nu strategiile narative sau caracteristicile esentiale pe care acest autor le-a impus în literatura americana, ci mai degraba influenta pe care diversi editori, de la Maxwell Perkins la Edward Aswell ar fi avut-o asupra lui si cu precadere asupra unora dintre textele sale, ramase nedefinitivate din cauza bolii si mortii premature a prozatorului. A fost considerat, pe rând, genial, impresionant, unul dintre cei mai originali si straluciti scriitori ai secolului XX, sau, dimpotriva, plictisitor, redundant, lipsit de substanta si de structura. Se numeste Thomas Wolfe, iar în timpul scurtei sale vieti a publicat doar patru carti: romanele Look Homeward, Angel (1929), Of Time and the River (1935), prin care demonstreaza, dintr-o data, capacitatea de a se raporta la entitatea geografica si mai cu seama simbolica a Sudului american, volumul de povestiri From Death to Morning (1935) si eseul The Story of a Novel (1936), prin intermediul carora se poate, însa, afirma, într-adevar, ca a impus o noua orientare în spatiul cultural american si nu numai.
Contextul în care debuteaza si se afirma Thomas Wolfe este extrem de complex si, mai cu seama, nu e deloc lipsit de contradictii dintre cele mai numeroase. Caci anii ‘30 ai secolului XX au reprezentat, în literatura americana, momentul unor profunde transformari si, adesea, resistematizari ale mai vechii estetici ce paruse a se fi impus o data pentru totdeauna. Astfel, în 1931, Scott Fitzgerald anunta cu toata convingerea sfârsitul celebrei „Jazz Age”, pornind tocmai de la premisa ca modelele culturale si sociale care dominasera deceniul al treilea disparusera (din cauza noilor realitati ale lumii americane) parca pe nesimtite dar, în mod clar, pentru totdeauna. Autorul Marelui Gatsby dadea chiar si o explicatie pentru aceasta noua stare de lucruri, în primul rând considerând ca mai vechea încredere ce domina lumea americana disparuse, iar în locul ei se instalasera temerile si angoasele de tot felul, acestea devenind marile constante ale noii lumi, aflate, practic, la toate nivelurile sale, sub semnul Marii Crize. Astfel ca, în literatura, mai cu seama la nivelul prozei, elementele naturaliste si cele tinând de temele mai mult sau mai putin evident politice revin cu hotarâre, câta vreme autori precum Sherwood Andreson, Upton Sinclair sau Theodore Dreiser abordeaza teme ce aduc în prim plan somajul, mizeria din marile orase si decaderea tot mai accentuata a valorilor lumii rurale. E momentul – asa cum rareori se va mai întâmpla în acest spatiu cultural – când scriitorii pot, pe de o parte, sa provoace, prin opera lor, noua ordine politica sau economica, iar pe de alta parte, dar în acelasi timp, sa ridice adevarate imnuri de slava natiunii, chiar simpla trecere în revista a titlurilor reprezentative ale acestor ani evidentiaza acest fapt. Oricât de paradoxala ar putea sa para afirmatia, autorii acestei epoci, de la John Dos Passos la Hart Crane sau Thomas Wolfe vor manifesta intentia de a explora în detaliu noile realitati ale unei natiuni aflate în deriva, asa cum unii dintre ei nu se feresc s-o califice, celebrându-i, însa, tocmai calitatile epice evidentiate în primul rând de perioada Crizei si exemplificate pe de-a-ntregul de o natiune ce pare a nu-si mai gasi cu usurinta anterioara punctele de reper si valorile la care sa se raporteze. Iar daca, în scrierile unui Henry Miller sau Nathanael West, de exemplu, continua, totusi, cautarea unei dominante artistice care a fost adesea numita „suprarealism gotic modern”, Thomas Wolfe alege sa aduca în prim plan, înca din primele pagini ale romanului sau Look Homeward, Angel elementul social, utilizându-l, însa, spre deosebire de predecesorii sau chiar de unii dintre contemporanii sai, pentru a exprima tocmai o subiectivitate care, pe drept cuvânt, poate fi numita prodigioasa. Iar daca, de pilda, John Steinbeck a insistat sa reaminteasca mereu cititorilor sai dimensiunea epica aflata cumva dincolo de dezamagirea generala ce domina lumea americana a celei de-a doua parti a anilor ‘30, Thomas Wolfe a ales sa se raporteze, implicit, la mai vechea traditie a aspiratiei americane spre dimensiunea transcendentala, dovada – daca mai era nevoie – ca aceasta nu s-a stins o data cu framântarile determinate de Marea Criza. În acest context, fara sa faca nici o clipa abstractie de epoca pe care o traia împreuna cu întreaga America, Wolfe a abordat întotdeauna si în toate scrierile sale, de mai mari sau mai mici dimensiuni, teme legate de semnificatiile noptii, întunericului, somnului si, desigur, mortii, marea obsesie a operei sale în ansamblu. Iata, în acest sens, câteva rânduri dintr-una din povestirile incluse în volumul De la moarte pâna-n zori, nu de mult aparut în limba româna, în excelenta traducere semnata de Anca-Gabriela Sîrbu, care reuseste sa redea exact cadenta textului lui Wolfe, dar si sa-i surprinda perfect marea profunzime si accentuata dimensiune simbolica: „Chipul noptii, inima întunericului, glasul flacarilor – am cunoscut tot ce traieste, misca si trudeste în umbra destinului ei. Am fost fiul noptii, un copil în marea ei familie si am simtit tot ce simte inima celor care iubesc noaptea. I-am vazut în nenumarate locuri si nimic din ceea ce fac sau spun nu-mi este necunoscut.” (Moartea – sora cea mândra). Nimic altceva, în fond, decât o noua încercare, bazata, fara îndoiala, pe un alt tip de sensibilitate si pe o noua estetica, de a ajunge la sensul profund al unei (alte) adevarate „inimi a întunericului”, tentativa îndreptata, desigur, în alta directie decât cea consacrata prin celebra carte din 1902 a lui Joseph Conrad. Desigur, de aici mai era doar un pas, iar tânarul Wolfe nu a ezitat sa-l faca, pâna la descoperirea unui adevarat tarâm interior, „the city of myself, the continent of my soul”, dupa cum se va exprima el însusi, toate identificabile în impresionanta „retea” – a literaturii de pâna la el, desigur – dar, deopotriva, în realitatea nu o data dura a oraselor americane, expresia simbolica a acestora fiind de gasit mai cu seama în volumul sau postum The Web and the Rock (1939).
Volumul de povestiri De la moarte pâna-n zori este centrat, în fapt, pe aceleasi mari coordonate si, daca ne gândim bine, i se potriveste perfect prefata pe care Wolfe a scris-o pentru Look Homeward, Angel, adevarata profesiune de credinta a autorului: „Orice opera serioasa este autobiografica. Iar aceasta este o carte ce are la baza însasi viata mea.” Ulterior, într-o deja celebra scrisoare, Thomas Wolfe adauga: „Exista putine vieti cu adevarat eroice, iar singura despre care stiu multe lucruri este chiar a mea.” În fond, asemenea lui Walt Whitman, telul recunoscut ca atare al lui Wolfe a fost, de-a lungul întregii lui creatii, sa reuseasca sa ofere, prin intermediul scrierilor sale, pe de o parte o imagine cât mai convingatoare a realitatii sociale a vremii sale, iar pe de alta parte, sa faciliteze accesul cititorilor la profunzimea grava a mitului, totul centrat, însa – si aici e de gasit extraordinara sa originalitate – în jurul eului auctorial însusi, conceput, cumva, într-o formula aparent inedita, dar care, la o lectura atenta, se dovedeste a descinde din estetica marelui romantism, îmbogatit cu notele miscarii transcendentaliste americane. Iar aceste aspecte sunt evidente în toate cele paisprezece texte ce compun volumul de fata, de la prima povestire a cartii, Moartea – sora cea mândra, la Numai mortii cunosc Brooklynul si de la Întuneric în padure, necuprins ca timpul, la tulburatoarea povestire, de doar câteva pagini, dar impresionanta nu doar prin concizie, ci si prin profunzimea si substanta semnificatiilor, Cei de aproape si cei de departe. Este povestea unui mecanic de tren care se bucura ori de câte ori, în apropierea unei halte dintr-un oras de provincie, o femeie îi face semn cu mâna. Gestul, repetat zilnic, întâi de mama, apoi si de fiica ei, are darul de a-i aduce mecanicului o bucurie nebanuita si o încurajare cum nu mai primise din partea nimanui. Dar când, dupa ani de zile, la iesirea sa la pensie, merge sa le cunoasca personal pe cele doua femei si sa le multumeasca pentru caldura pe care i-o aratasera, întâlneste doua straine cu care îi este imposibil sa lege o conversatie. si simte, deodata, ca a îmbatrânit. si ca, inevitabil, se apropie de moarte, incapabil sa mai creada, acum, în vreo posibila încurajare sau gest de caldura umana: „si întelese ca pierise pentru totdeauna, ca nu va mai redobândi nicicând farmecul acelui drum pierdut si luminos, imaginea sinelor stalucitoare, peticul de lume imaginara, marunta si buna, rodul sperantelor sale.”
Desigur, autorul îsi asuma, în toate aceste texte – si o face întotdeauna pe de-a-ntregul, rolul de cautator al marilor adevaruri ale existentei umane, dar îsi doreste sa aiba pâna la capat si capacitatea de a experimenta, la modul simbolic, toate aspectele despre care alege sa scrie. Se întâmpla asa în volumul De la moarte pâna-n zori, privit în ansamblu, pentru ca, si aici, ca si în marile sale romane, Thomas Wolfe are mereu în vedere, cel putin subtextual, cautari ale sensului existentei, transformate, uneori, în cautarea unui reper spiritual, a unui mit fondator, într-una din multiplele sale posibile înfatisari. Astfel încât cadrul initial al unora dintre povestirile din aceasta carte, acela al unor comunitati locale limitate, unde vietile tuturor sunt cunoscute de toti ceilalti, si care amintesc, pe alocuri, de unele scene din Winesburg, Ohio de Sherwood Andreson, tinde sa se transforme, treptat, în spatiul mult mai vast al marelui oras, locul predilect al desfasurarii scenelor determinante ale noii istorii americane privite în ansamblu. De aici si noua dimensiune stilistica a unor texte, cu accentul pe retorica nu o data acuzata, de importante voci ale criticii, de extravaganta si inadecvare, dar care a fost tocmai elementul de natura a-i atrage întotdeauna pe cititorii din generatiile mai tinere, Wolfe dovedindu-se, si în aceasta privinta, un demn urmas al vechii traditii, retorice, de asta data, a literaturii Sudului american, cu toate ca el, spre deosebire de Faulkner, nu a încercat niciodata sa-si ordoneze în totalitate vastul material epic si nici sa-si disciplineze, riguros, limbajul. Însa elementul cu adevarat definitoriu pentru majoritatea povestirilor din De la moarte pâna-n zori este o extraordinara capacitate de prefigurare a marilor constructii narative care vor urma, caci se întrevad, aici, numeroase caracteristici definitorii care vor fi pe larg analizate de critica în The Web and the Rock si mai ales în You Can’t Go Home Again (1940), fiind vorba, în ambele cazuri, de creatii publicate postum. În primul rând, Wolfe dovedeste perfecta intuitie a mersului istoriei si a schimbarilor inerente aduse de acesta (fiind celebra, în acest sens, afirmatia sa, „Cred ca suntem pierduti cu totii, aici, în America, dar sper ca vom fi, totusi, gasiti”), precum si capacitatea de a trata tema deziluziei ce urmeaza, practic, inevitabil, consumarii oricarei experiente umane, fapt evident poate mai clar decât oriunde altundeva în Cei de aproape si cei de departe, textul fiind considerat – pe buna dreptate si nu doar o data – expresia desavârsita a laturii întunecate a mai vechiului transcendetalism american. Wolfe demonstreaza, pe tot parcursul acestui volum de povestiri, o cunoastere profunda a realitatilor americane, diferita, însa, de cea a contemporanilor sai Sherwood Anderson sau Sinclair Lewis, care se bazau mai degraba pe intuitia speculativa, respectiv pe observatia cât mai exacta, apropiindu-se, oarecum, de viziunea subiectiva a lui E. E. Cummings, din The Enormous Room. De aici, poate, si preocuparea sa constanta pentru viata ascunsa – a oamenilor si a lucrurilor – care-l apropie pe autor de maniera de a scrie a lui Hart Crane si îi face proza scurta pe deplin comparabila cu unele dintre cele mai bune pagini ale lui James Joyce.
Cu toate ca s-a plasat în buna descendenta a lui Whitman – iar unii critici au afirmat, dimpotriva, ca tocmai deoarece a ales aceasta cale –, accentuând nu o data excesiv latura lirica a expresiei artistice, Thomas Wolfe a intrat, înca de la sfârsitul anilor ‘30, într-un con de umbra în primul rând pentru ca opera sa nu îi multumea nici pe aceia mai mult sau mai putin apropiati de orientarea de stânga, ce doreau un accent cât mai clar pus pe aspectele sociale si pe determinismul economic, dar nici pe reprezentantii Noii Critici, punând mai presus de toate forma si precizia artistica. S-a spus, nu o data, ca Wolfe însusi a fost acela care a provocat acest partial declin, fiind celebra afirmatia pe care, înca în 1936, Bernard DeVoto a facut-o cu privire la scrierile sale „Geniul nu este suficient.” Dar tot Wolfe ramâne pentru totdeauna scriitorul care, alegând proza, a stiut mereu cum sa utilizeze toate resursele marii poezii în opera sa. Nu ca sa demonstreze ca e genial si cu atât mai putin ca geniul ar fi suficient, ci, poate, doar pentru a convinge, niciodata la modul discursiv si cu atât mai putin didacticist, ca adevarata literatura va avea mereu cititorii ei, cei dispusi sa dea atentie, chiar si într-o lume adesea mult prea grabita, unor amanunte de felul celor cu care îsi începe el cel dintâi roman: „A stone, a leaf, an unfound door s...t and of all the forgotten faces.”
Thomas Wolfe, De la moarte pâna-n zori.
Traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, Polirom, 2008
Contextul în care debuteaza si se afirma Thomas Wolfe este extrem de complex si, mai cu seama, nu e deloc lipsit de contradictii dintre cele mai numeroase. Caci anii ‘30 ai secolului XX au reprezentat, în literatura americana, momentul unor profunde transformari si, adesea, resistematizari ale mai vechii estetici ce paruse a se fi impus o data pentru totdeauna. Astfel, în 1931, Scott Fitzgerald anunta cu toata convingerea sfârsitul celebrei „Jazz Age”, pornind tocmai de la premisa ca modelele culturale si sociale care dominasera deceniul al treilea disparusera (din cauza noilor realitati ale lumii americane) parca pe nesimtite dar, în mod clar, pentru totdeauna. Autorul Marelui Gatsby dadea chiar si o explicatie pentru aceasta noua stare de lucruri, în primul rând considerând ca mai vechea încredere ce domina lumea americana disparuse, iar în locul ei se instalasera temerile si angoasele de tot felul, acestea devenind marile constante ale noii lumi, aflate, practic, la toate nivelurile sale, sub semnul Marii Crize. Astfel ca, în literatura, mai cu seama la nivelul prozei, elementele naturaliste si cele tinând de temele mai mult sau mai putin evident politice revin cu hotarâre, câta vreme autori precum Sherwood Andreson, Upton Sinclair sau Theodore Dreiser abordeaza teme ce aduc în prim plan somajul, mizeria din marile orase si decaderea tot mai accentuata a valorilor lumii rurale. E momentul – asa cum rareori se va mai întâmpla în acest spatiu cultural – când scriitorii pot, pe de o parte, sa provoace, prin opera lor, noua ordine politica sau economica, iar pe de alta parte, dar în acelasi timp, sa ridice adevarate imnuri de slava natiunii, chiar simpla trecere în revista a titlurilor reprezentative ale acestor ani evidentiaza acest fapt. Oricât de paradoxala ar putea sa para afirmatia, autorii acestei epoci, de la John Dos Passos la Hart Crane sau Thomas Wolfe vor manifesta intentia de a explora în detaliu noile realitati ale unei natiuni aflate în deriva, asa cum unii dintre ei nu se feresc s-o califice, celebrându-i, însa, tocmai calitatile epice evidentiate în primul rând de perioada Crizei si exemplificate pe de-a-ntregul de o natiune ce pare a nu-si mai gasi cu usurinta anterioara punctele de reper si valorile la care sa se raporteze. Iar daca, în scrierile unui Henry Miller sau Nathanael West, de exemplu, continua, totusi, cautarea unei dominante artistice care a fost adesea numita „suprarealism gotic modern”, Thomas Wolfe alege sa aduca în prim plan, înca din primele pagini ale romanului sau Look Homeward, Angel elementul social, utilizându-l, însa, spre deosebire de predecesorii sau chiar de unii dintre contemporanii sai, pentru a exprima tocmai o subiectivitate care, pe drept cuvânt, poate fi numita prodigioasa. Iar daca, de pilda, John Steinbeck a insistat sa reaminteasca mereu cititorilor sai dimensiunea epica aflata cumva dincolo de dezamagirea generala ce domina lumea americana a celei de-a doua parti a anilor ‘30, Thomas Wolfe a ales sa se raporteze, implicit, la mai vechea traditie a aspiratiei americane spre dimensiunea transcendentala, dovada – daca mai era nevoie – ca aceasta nu s-a stins o data cu framântarile determinate de Marea Criza. În acest context, fara sa faca nici o clipa abstractie de epoca pe care o traia împreuna cu întreaga America, Wolfe a abordat întotdeauna si în toate scrierile sale, de mai mari sau mai mici dimensiuni, teme legate de semnificatiile noptii, întunericului, somnului si, desigur, mortii, marea obsesie a operei sale în ansamblu. Iata, în acest sens, câteva rânduri dintr-una din povestirile incluse în volumul De la moarte pâna-n zori, nu de mult aparut în limba româna, în excelenta traducere semnata de Anca-Gabriela Sîrbu, care reuseste sa redea exact cadenta textului lui Wolfe, dar si sa-i surprinda perfect marea profunzime si accentuata dimensiune simbolica: „Chipul noptii, inima întunericului, glasul flacarilor – am cunoscut tot ce traieste, misca si trudeste în umbra destinului ei. Am fost fiul noptii, un copil în marea ei familie si am simtit tot ce simte inima celor care iubesc noaptea. I-am vazut în nenumarate locuri si nimic din ceea ce fac sau spun nu-mi este necunoscut.” (Moartea – sora cea mândra). Nimic altceva, în fond, decât o noua încercare, bazata, fara îndoiala, pe un alt tip de sensibilitate si pe o noua estetica, de a ajunge la sensul profund al unei (alte) adevarate „inimi a întunericului”, tentativa îndreptata, desigur, în alta directie decât cea consacrata prin celebra carte din 1902 a lui Joseph Conrad. Desigur, de aici mai era doar un pas, iar tânarul Wolfe nu a ezitat sa-l faca, pâna la descoperirea unui adevarat tarâm interior, „the city of myself, the continent of my soul”, dupa cum se va exprima el însusi, toate identificabile în impresionanta „retea” – a literaturii de pâna la el, desigur – dar, deopotriva, în realitatea nu o data dura a oraselor americane, expresia simbolica a acestora fiind de gasit mai cu seama în volumul sau postum The Web and the Rock (1939).
Volumul de povestiri De la moarte pâna-n zori este centrat, în fapt, pe aceleasi mari coordonate si, daca ne gândim bine, i se potriveste perfect prefata pe care Wolfe a scris-o pentru Look Homeward, Angel, adevarata profesiune de credinta a autorului: „Orice opera serioasa este autobiografica. Iar aceasta este o carte ce are la baza însasi viata mea.” Ulterior, într-o deja celebra scrisoare, Thomas Wolfe adauga: „Exista putine vieti cu adevarat eroice, iar singura despre care stiu multe lucruri este chiar a mea.” În fond, asemenea lui Walt Whitman, telul recunoscut ca atare al lui Wolfe a fost, de-a lungul întregii lui creatii, sa reuseasca sa ofere, prin intermediul scrierilor sale, pe de o parte o imagine cât mai convingatoare a realitatii sociale a vremii sale, iar pe de alta parte, sa faciliteze accesul cititorilor la profunzimea grava a mitului, totul centrat, însa – si aici e de gasit extraordinara sa originalitate – în jurul eului auctorial însusi, conceput, cumva, într-o formula aparent inedita, dar care, la o lectura atenta, se dovedeste a descinde din estetica marelui romantism, îmbogatit cu notele miscarii transcendentaliste americane. Iar aceste aspecte sunt evidente în toate cele paisprezece texte ce compun volumul de fata, de la prima povestire a cartii, Moartea – sora cea mândra, la Numai mortii cunosc Brooklynul si de la Întuneric în padure, necuprins ca timpul, la tulburatoarea povestire, de doar câteva pagini, dar impresionanta nu doar prin concizie, ci si prin profunzimea si substanta semnificatiilor, Cei de aproape si cei de departe. Este povestea unui mecanic de tren care se bucura ori de câte ori, în apropierea unei halte dintr-un oras de provincie, o femeie îi face semn cu mâna. Gestul, repetat zilnic, întâi de mama, apoi si de fiica ei, are darul de a-i aduce mecanicului o bucurie nebanuita si o încurajare cum nu mai primise din partea nimanui. Dar când, dupa ani de zile, la iesirea sa la pensie, merge sa le cunoasca personal pe cele doua femei si sa le multumeasca pentru caldura pe care i-o aratasera, întâlneste doua straine cu care îi este imposibil sa lege o conversatie. si simte, deodata, ca a îmbatrânit. si ca, inevitabil, se apropie de moarte, incapabil sa mai creada, acum, în vreo posibila încurajare sau gest de caldura umana: „si întelese ca pierise pentru totdeauna, ca nu va mai redobândi nicicând farmecul acelui drum pierdut si luminos, imaginea sinelor stalucitoare, peticul de lume imaginara, marunta si buna, rodul sperantelor sale.”
Desigur, autorul îsi asuma, în toate aceste texte – si o face întotdeauna pe de-a-ntregul, rolul de cautator al marilor adevaruri ale existentei umane, dar îsi doreste sa aiba pâna la capat si capacitatea de a experimenta, la modul simbolic, toate aspectele despre care alege sa scrie. Se întâmpla asa în volumul De la moarte pâna-n zori, privit în ansamblu, pentru ca, si aici, ca si în marile sale romane, Thomas Wolfe are mereu în vedere, cel putin subtextual, cautari ale sensului existentei, transformate, uneori, în cautarea unui reper spiritual, a unui mit fondator, într-una din multiplele sale posibile înfatisari. Astfel încât cadrul initial al unora dintre povestirile din aceasta carte, acela al unor comunitati locale limitate, unde vietile tuturor sunt cunoscute de toti ceilalti, si care amintesc, pe alocuri, de unele scene din Winesburg, Ohio de Sherwood Andreson, tinde sa se transforme, treptat, în spatiul mult mai vast al marelui oras, locul predilect al desfasurarii scenelor determinante ale noii istorii americane privite în ansamblu. De aici si noua dimensiune stilistica a unor texte, cu accentul pe retorica nu o data acuzata, de importante voci ale criticii, de extravaganta si inadecvare, dar care a fost tocmai elementul de natura a-i atrage întotdeauna pe cititorii din generatiile mai tinere, Wolfe dovedindu-se, si în aceasta privinta, un demn urmas al vechii traditii, retorice, de asta data, a literaturii Sudului american, cu toate ca el, spre deosebire de Faulkner, nu a încercat niciodata sa-si ordoneze în totalitate vastul material epic si nici sa-si disciplineze, riguros, limbajul. Însa elementul cu adevarat definitoriu pentru majoritatea povestirilor din De la moarte pâna-n zori este o extraordinara capacitate de prefigurare a marilor constructii narative care vor urma, caci se întrevad, aici, numeroase caracteristici definitorii care vor fi pe larg analizate de critica în The Web and the Rock si mai ales în You Can’t Go Home Again (1940), fiind vorba, în ambele cazuri, de creatii publicate postum. În primul rând, Wolfe dovedeste perfecta intuitie a mersului istoriei si a schimbarilor inerente aduse de acesta (fiind celebra, în acest sens, afirmatia sa, „Cred ca suntem pierduti cu totii, aici, în America, dar sper ca vom fi, totusi, gasiti”), precum si capacitatea de a trata tema deziluziei ce urmeaza, practic, inevitabil, consumarii oricarei experiente umane, fapt evident poate mai clar decât oriunde altundeva în Cei de aproape si cei de departe, textul fiind considerat – pe buna dreptate si nu doar o data – expresia desavârsita a laturii întunecate a mai vechiului transcendetalism american. Wolfe demonstreaza, pe tot parcursul acestui volum de povestiri, o cunoastere profunda a realitatilor americane, diferita, însa, de cea a contemporanilor sai Sherwood Anderson sau Sinclair Lewis, care se bazau mai degraba pe intuitia speculativa, respectiv pe observatia cât mai exacta, apropiindu-se, oarecum, de viziunea subiectiva a lui E. E. Cummings, din The Enormous Room. De aici, poate, si preocuparea sa constanta pentru viata ascunsa – a oamenilor si a lucrurilor – care-l apropie pe autor de maniera de a scrie a lui Hart Crane si îi face proza scurta pe deplin comparabila cu unele dintre cele mai bune pagini ale lui James Joyce.
Cu toate ca s-a plasat în buna descendenta a lui Whitman – iar unii critici au afirmat, dimpotriva, ca tocmai deoarece a ales aceasta cale –, accentuând nu o data excesiv latura lirica a expresiei artistice, Thomas Wolfe a intrat, înca de la sfârsitul anilor ‘30, într-un con de umbra în primul rând pentru ca opera sa nu îi multumea nici pe aceia mai mult sau mai putin apropiati de orientarea de stânga, ce doreau un accent cât mai clar pus pe aspectele sociale si pe determinismul economic, dar nici pe reprezentantii Noii Critici, punând mai presus de toate forma si precizia artistica. S-a spus, nu o data, ca Wolfe însusi a fost acela care a provocat acest partial declin, fiind celebra afirmatia pe care, înca în 1936, Bernard DeVoto a facut-o cu privire la scrierile sale „Geniul nu este suficient.” Dar tot Wolfe ramâne pentru totdeauna scriitorul care, alegând proza, a stiut mereu cum sa utilizeze toate resursele marii poezii în opera sa. Nu ca sa demonstreze ca e genial si cu atât mai putin ca geniul ar fi suficient, ci, poate, doar pentru a convinge, niciodata la modul discursiv si cu atât mai putin didacticist, ca adevarata literatura va avea mereu cititorii ei, cei dispusi sa dea atentie, chiar si într-o lume adesea mult prea grabita, unor amanunte de felul celor cu care îsi începe el cel dintâi roman: „A stone, a leaf, an unfound door s...t and of all the forgotten faces.”
Thomas Wolfe, De la moarte pâna-n zori.
Traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, Polirom, 2008