Cronica literară
Elisabeta Lăsconi
PASTORALE MODERNE
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
O moştenire veche şi o întâlnire nouă
După două secole abia încheiate de la prima ficțiune de mare valoare artistică a prozei româneşti, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir (1705), Alexandru Macedonski este unul dintre puținii autori care se avântă în larg, ieşind din granițele ingrate şi strâmte ale propriei culturi, ca şi din granițele încăpătoare şi generoase ale culturii europene. Proba ambiției sale o oferă singurul său roman, Thalassa, apărut în versiunea franceză în 1906, Le Calvaire du feu, în româneşte abia după un deceniu în revistă, abia în 1969 în volumul Opere V (E.P.L.) în ediția îngrijită de Adrian Marino.
Subtitlul dat cărții, Marea epopee, indică limpede intenția unei opere care să recupereze formula originară ce topeşte genurile (epic şi liric), o reînviere în spirit modern a speciei atotcuprinzătoare, ce poate închide într-un univers o poveste de dragoste, unul sau mai multe scenarii mitice, eşafodaj de toposuri şi arhetipuri, subterană psihanalitică, încifrarea unei filosofii oculte ş.a. De aici provine şi dificultatea criticilor şi a istoricilor literari de a încadra Thalassa: roman psihologic, narațiune filosofică, poem în proză.
Toți comentatorii, cu puține excepții, cred că Marea epopee exprimă cel mai bine ființa macedonskiană, este aşadar un nucleu cu imensă densitate psihologică şi filosofică, având maximă încărcătură simbologică şi esoterică. Scriitorul însuşi explicita intenția realizării formale a cărții: “în ideea autorului fiece capitol al epopeii sale trebuie să dea senzația unei culori, prin imaginile întrebuințate, şi fiecare capitol va fi tipărit pe o hârtie de o nuanță corespondentă.”
Al doilea punct comun al comentariilor este apropierea de Daphnis şi Chloe, romanul lui Longos, pus în circulație în 1810 de către elenistul Paul-Louis Courier (deşi primele traduceri datau din secolul al XVI-lea), admirat de Goethe şi Anatole France. O asemenea apropiere probează îndrăzneala scriitorului, de regăsire a tradiției originare, mai mult chiar decât de Triumful morții, romanul lui Gabrielle d’Annunzio, reper comparatist propus de Tudor Vianu, citat şi reluat de majoritatea exegezelor.
Acest “copil târziu al literaturii greceşti”, cum numeşte Erwin Rhode romanul lui Longos, îşi dovedeşte în timp forța prolifică uluitoare, prin pastorale moderne ce exploatează una sau mai multe aspecte ale tradiției eline concentrate în Daphnis şi Chloe: jocul zeilor cu destinele muritorilor, elogiul adus corpului uman ca frumusețe, descoperirea armoniei naturii şi traseul parcurs de ființa umană de a-şi desăvârşi propria armonie în relație cu ea, experiența contemplării frumosului ca act de naştere a iubirii.
În secolul XX apar două pastorale moderne: Thalassa de Alexandru Macedonski, care are nevoie de un deceniu, din 1906 în 1916, pentru a-şi isprăvi călătoria dintr-o limbă în alta, dintr-o cultură în alta şi Tumultul valurilor de Yukio Mishima (în original Shiosai), roman apărut în 1954 în Japonia, tradus în engleză în 1956 de Meredith Weatherby, intrat în circuitul cultural european chiar după 50 de ani de la temerara năzuință a prozatorului român de a dobândi notorietate şi recunoaştere în cultura franceză.
Tumultul valurilor este mica bijuterie a prozei lui Mishima, prețuită în mod deosebit de Marguerite Yourcenar în cartea din 1980 dedicată scriitorului japonez (Mishima sau viziunea Vidului) şi ea are legătură cu călătoria lui Yukio Mishima în Grecia. De altfel, Marguerite Yourcenar se referă clar la Daphnis şi Chloe, ca reper pentru înțelegerea unei cărți atipice în creația lui Mishima. Într-un asemenea context, ține de stranietate alt fapt: fascinația lui Macedonski pentru universul nipon, din rondeluri.
Şi încă o coincidență interesantă. Traducerea franceză a romanului nipon Le tumulte des flots a fost publicată de prestigioasa editură Gallimard, în 1969. În acelaşi an, apărea la noi Thalassa pentru prima oară în volum – ediția Opere V, datorată lui Adrian Marino. Cât despre traducerea în limba română a cărții lui Yukio Mishima, se baza pe versiunea franceză de la Gallimard, semnată de Ana Maria Năvodaru (Univers, 1975).
Afinitățile şi similitudinile celor două romane sunt uimitoare, într-o investigare ce pleacă de la învelişul epic şi explorează structura de profunzime. Toposurile sacrului conturează geografia fiecărui univers înfățişat: insula (fie Leuke – Insula Şerpilor şi Utajima – “Insula Cântării”), farul, templul, peştera. Personajele celor două romane sunt ipostaze variate ale aceloraşi arhetipuri (orfani sau semiorfani, bătrânul înțelept), ca şi abundența simbolurilor şi a aluziilor mitice.
Or, apropierea celor doi autori prin “arhistrămoşul” Longos este doar punct de pornire în aventura unei interpretări ce investighează întâlnirea fascinantă a celor două mici romane, cu un cod aproape esoteric. Punerea lor în relație cere alt tip de comparatism decât cel practicat până acum şi la alte niveluri ale operei: structuri ale imaginarului colectiv şi ale psihismului individual. Este, de altfel, cel mai spectaculos şi ispititor exercițiu comparatist – să captezi dialogul cărților peste barierele timpului, ale culturilor şi ale civilizațiilor, şi mai ales peste intențiile ori ştiința autorilor.
Reinventând un subiect cunoscut
Romanul Daphnis şi Chloe e povestea a doi copii adoptați de familii de păstori. Păstorul Lamon găseşte un copilaş alăptat de o capră şi îl creşte, împreună cu soția lui, Myrtale, îi dă numele Daphnis. Alt păstor, Dryras, găseşte o fetiță alăptată de o oaie, o creşte cu soția lui Nape şi îi dă numele Chloe. Cei doi copii cresc şi învață meseriile părinților. Păstorii visează că zeul Eros i-a săgetat pe cei doi şi a poruncit ca Daphnis să fie păstor de capre iar Chloe păstoriță de oi. Acțiunea principală a scrierii o formează descoperirea iubirii: Chloe admiră frumusețea trupească a lui Daphnis, tânărul experimentează rivalitatea, victoria şi plăcerea sărutului. Experiența amoroasă se petrece primăvara şi vara, anotimpurile propice inițierii, iar cei doi au drept călăuză pe bătrânul Filetas, un păstor înțelept care îi instruieşte istorisindu-le despre Eros, zeul cel mare, căruia i se supune până şi Zeus.
Bătrânul Filetas le dezvăluie celor doi tineri că remediile suferinței din iubire nu sunt nici băutura, nici mâncarea sau descântecele, ci sărutul, îmbrățişarea şi împreunarea. Etapele iubirii sunt împletite, uneori disimulate de peripețiile celor doi, un şir de aventuri în urma cărora Daphnis şi Chloe îşi regăsesc părinții adevărați, căsătoria le aduce atât împlinirea iubirii, cât şi deplina integrare în lumea pastorală.
Şi Thalassa, eroul lui Macedonski, este orfan şi pribeag în lume. A copilărit în Smirna, crescut de un preot cucernic, a rătăcit prin multe locuri până ce soseşte la Sulina, unde o pedeapsă pentru o greşeală devine privilegiu: ia locul bătrânului paznic de far din Insula Şerpilor, ca neînsemnat slujbaş al Comisiei europene la gurile Dunării. În singurătate, el parcurge experiența unei recluziuni şi a unei metamorfoze.
Trei zei îl iau în stăpânire, pe rând: Apollo, relevându-i forța vizionară, Eros îl sileşte să-şi recunoască natura instinctuală, Priap care trezeşte bestia adormită. Şirul de prefaceri este proiectat pe succesiunea lunilor, cu toată bogăția florilor şi în gama cromatică trecând de la argintiul selenar la aurul solar, de la trandafiriu la roşul sângeriu şi la negrul tenebrelor.
Din naufragiul vaporului, ce se petrece într-o noapte infernală, Thalassa izbuteşte să o salveze pe Caliope. Cei doi, tânărul de optsprezece ani şi Caliope de treisprezece ani duc o existență paradisiacă, viața lor zilnică este un joc până când se petrece ispitirea: Caliope admiră trupul bărbătesc, ea inventează jocul de-a calul şi călărețul, ea crede că-l salvează pe Thalassa adormit de “şarpele” (sexul) ce-i zăcea pe trup şi declanşează violul.
Izolați de semeni, cei doi cunosc unirea trupurilor, încearcă să-şi ridice singuri obstacole ca să-şi salveze iubirea de căderea în omenesc şi în derizoriu, fără să reuşească. Perechea originară nu-şi găseşte starea de fericire, pentru că în lupta dintre Eros şi Priap, biruitor se arată ultimul. Eros nu reuşeşte să refacă androginul prin unirea celor doi, Thalassa caută atunci o altă cale de contopire a sufletelor: uciderea Caliopei. Sforțarea priapică provoacă sângerarea şi duce la stingerea lentă a eroului în apele mării. Pe valuri, aripi de lebede îl îmbrățişează pe Thalassa, îl înalță amețitor spre cer, pe când un cutremur zguduie adâncurile insulei şi un stei de piatră acoperă intrarea peşterii în care zăcea Caliope şi o transformă în mormânt. Dispariția lui Thalassa are toate atributele unei apoteoze tutelate de Apollo, pe când stingerea fetei şi îngroparea ei sugerează intervenția altui zeu, Thanatos.
Tumultul valurilor are ca subiect tot o inițiere erotică, tot într-o lume închisă: o insulă din sudul Japoniei. Shinji şi Hatsue au aproape aceeaşi vârstă ca personajele din Thalassa dar ei trec prin altfel de inițiere erotică, marcată de codul altei culturi tradiționale. Iubirea lor cunoaşte obstacole şi încercări, chiar de la primele ei semne provoacă invidii şi rivalități. Nu lipsesc nici de aici scenele erotice: primul sărut pe plajă, descoperirea trupurilor goale şi a dorinței. Shinji este un tânăr ucenic pe un vas de pescuit, sărac şi modest. Hatsue însă face parte din familia celui mai înstărit locuitor al insulei. Pe măsură ce se înfiripă iubirea celor doi, apar şi piedicile. Yasuo, un rival îndrăzneț şi ticălos, şi Chiyoko, fiica paznicului de far, cea venită în vacanță de la Tokio pun în circulație zvonuri murdare despre cei doi şi îl silesc pe tatăl fetei să intervină, interzicându-le întâlnirile. Rivalii ajung pe mare pe un vas de pescuit unde îşi dezvăluie caracterul, puşi la încercare fără să ştie. Tot o întrecere are loc şi în grupul scufundătoarelor, în care Hatsue o învinge pe mama lui Shinji, cea mai pricepută culegătoare de bureți, dar fata cea isteață şi onestă transformă victoria ei într-o cale de împăcare plină de respect cu femeia pe care tatăl ei o jignise, când ea făcuse o tentativă de a lămuri situația îndrăgostiților. Povestea lor de dragoste prefigurează viața fericită: tatăl fetei, Myata, a luat hotărârea să i-o dea în căsătorie pe Hatsue lui Shinji, aşteptând ca tinerii să ajungă la vârsta potrivită. Dar ritmul narativ este cu totul altul față de “epopeea” lui Macedonski: derularea înceată a faptelor, intervențiile diferitelor personaje complică intriga prin uneltiri şi dezvăluiri, pe când cei doi tineri acceptă despărțirea impusă şi aleg calea scrisorilor, a întâlnirilor mute.
Omul posedat de un zeu
Ce semnificație are dragostea în cele două romane şi care este condiția omului? Autorul român a construit un erou posedat de zei. Thalassa este însetat de absolut, încearcă să-şi depăşească propria condiție, într-un efort de transcendere a limitelor. De altfel, el este orfan, nu-şi aminteşte de existența nici unui părinte, se crede fiul soarelui: “Soarele, el singur, fusese cel care-l crescuse şi-l iubise, care îi fusese sănătatea şi viața.” (pag. 19) Înfățişarea lui indică în toate împrejurările şi prin toate detaliile o făptură solară. Pasaje întregi pot fi citate ilustrând solaritatea eroului: “Fiu al soarelui, el se afla, în aurul fluidic al verii tropicale, în propriul său element. La namiazi, ierburile şi stânca vâlvorau, iar jarul ce ruginea zilnic ierburile, îl copleşea. Şi în adevăr, bolta cerului înecată în aur era străvezie ca pereții unei răsturnate cupe de zircon galben.” (pag. 21)
Primul zeu care îl stăpâneşte este Apollo. Retras în peşteră, Thalassa are viziunea vârstei de aur: un pământ-rai, cu arbori urcând până la nori ca nişte coloane ridicate ca să sprijine cerul, cu râuri ce rostogoleau aur, oameni-Apolloni care trăiau eternități, în anotimpul veşnicei veri. Îi ia locul apoi timpul războiului între titani şi dumnezeire şi altă rânduială a pământului: zilei i se alătură noaptea, luminii – întunericul, binelui – răul, iar căldurii – frigul.
Cea de-a treia vârstă aduce discordia: omenirea se desparte în tabere, în triburi, trăind sub trâmbițele războiului. Vedeniile îi trădează natura de poet, doar poetul poate să-şi creeze propriul regat, doar lui i se revelează vârstele omenirii: de aur, de argint, de aramă. Toată constelația de simboluri etalate (soarele şi focul, harul vizionar), îl arată luat în stăpânire de Apollo cel cu numeroase puteri şi atribute.
Ca zeu profetic, Apollo avea capacitatea de a transmite darul profeției zeilor şi oamenilor şi orice profet, prezicător sau clarvăzător avea legături cu el. Viziunile avute de Thalassa indică posedarea lui de către zeu. Apollo are şi supranumele Musagetas, datorită legăturii cu muzele al căror cor îl diriguia şi datorită condiției de zeu al cântecului şi al muzicii. Şi în roman, fata adusă de furtuna marină are numele Caliope, acelaşi cu al uneia dintre cele nouă muze, pe care Hesiod o considera cea mai ilustră, iar în epoca alexandrină ocrotea poezia lirică şi epica. Posedat de Apollo, eroul şi-ar fi împlinit destinul de poet. Intrat sub stăpânirea lui Eros, ar putea, prin iubirea deplină, să regăsească starea originară de androgin. Dominat apoi de Priap, decade în starea inferioară, cea instinctuală. Şi totuşi, finalul îi aduce eroului salvarea prin cele două experiențe: instinctul erotic este biruit de cel thanatic în ființa Caliopei (ea este dusă într-un soare alb, unde nu mai fusese, care în loc s-o ardă, o îngheață, şi sufletul îşi urmează viața, revărsat în Thalassa). Moartea Caliopei înseamnă ieşirea de sub domnia lui Eros, iar sângerarea – de sub cea a lui Priap. Eroul se stinge îmbrățişat de valurile mării şi acoperit de aripile de lebede ce îl înalță. Aici apare semnul pregnant al lui Apollo: lebăda este pasărea sacră a zeului, dragă muzelor, încarnează poezia şi dulceața cântecului. Sugestia indusă este cea a carului tras de lebede, aceleaşi care au făcut un ocol larg ca să-l ducă pe zeu în ținutul hiperboreenilor înainte de a se îndrepta spre Delfi.
Thalassa ar reuni astfel cele trei paliere ale sufletului uman, fiecare din el fiind deschis spre un zeu: Priap domneşte peste partea instinctuală, inconştientă, iar Eros – peste partea conştientă, ce îl îndeamnă la întregire, la armonie şi echilibru, Apollo stăpâneşte partea luminoasă, supraconştiința, ce îl trage spre înălțimi spirituale. Cel posedat de zei are astfel privilegiul unei cunoaşteri de sine şi explorări lăuntrice, introspecție desfăşurată în spațiul închis al insulei.
Tânărul Shinji din Tumultul valurilor ajunge deseori, dus de melancolie în sudul insulei, la mormântul prințului Deki: un tumulus ce avea în vârf şapte pini bătrâni ce înconjurau un mic torii şi un templu. Legenda prințului este nebuloasă: o veche ceremonie de Anul Nou, ținută după calendarul vechi, la care luau parte perechi trecute de şaizeci de ani, în fața lor se deschidea un sipet ca să vadă un sceptru. Nimeni nu ştia nici povestea prințului şi nici misterul comorii arătate. Povestea sugerează o zeitate deghizată, poate solară: “Legenda spune că, demult, demult de tot, prințul venise dintr-o țară îndepărtată, într-o barcă de aur care-şi pierduse cârma şi plutise în voia valurilor, dar coborâse pe această insulă de unde îşi luase nevastă o fată de prin partea locului; după ce murise fusese îngropat sub tumulusul imperial. Nici o tradiție nu consemnase vreun amănunt în legătură cu viața lui. [... ] Poate că prințul Deki fusese o ființă celestă, coborâtă de pe un tărâm necunoscut. Poate că-şi trăise viața pe pământ, fără să fie recunoscut şi, cu trecerea anilor, nu dusese niciodată lipsă, nici de fericire, nici de binecuvântările cerului. Poate de aceea rămăşițele sale fuseseră înmormântate sub tumulusul imperial ce domina minunata plajă a celor Cinci Leghe şi insula Hachijo, nelăsând posterității nici un basm de depănat.” (pag. 100)
A doua zi după ce tânărul a fost la mormântul prințului Deki şi a contemplat îndelung marea luminată de lună a primit un mesaj straniu de la iubita lui care n-avea de unde şti de vizita lui nocturnă: fata îi scria că în aceeaşi noapte avusese un vis prevestitor de bine în care un zeu îi spusese că Shinji este o reîncarnare a prințului Deki, că o să se mărite cu el, că o să fie fericiți împreună şi că or să aibă un copil frumos ca o perlă.
Toposuri, simboluri şi arhetipuri
Acțiunea din Daphnis şi Chloe se petrece pe insula Lesbos, cea din Thalassa pe Insula Şerpilor, iar cea din Tumultul valurilor pe insula Utajima (ce înseamnă Insula Cântecului sau a Cântării). Simbologic, insula este o reducere la scară mică, imagine a cosmosului completă şi perfectă, o utopie şi o ucronie pentru că realizează o sustragere de sub legile implacabile ale timpului şi ale spațiului. (după Ivan Evseev, Enciclopedia de semne şi simboluri culturale, Amarcord, 1999. Ambivalența ei defineşte ambele romane: loc de refugiu, asigură păstrarea inocenței; loc al izolării, al abandonului, iar uneori chiar al penitenței provoacă alienare şi frustrări. Şi, mai ales, natura ei esențială este una sacră, de Centru Primordial, apropiată de templu sau de sanctuar. Insula Şerpilor, numită şi Leuke, Insula Albă, are o încărcătură de istorie şi tradiție ocultă uriaşă: ipostază a Insulei Fericiților unde zeița Thetis a dus corpul lui Ahile după moarte, obârşie a lui Apollo, centru spiritual esențial în Dacia hiperboreană.
Utajimi ar putea avea o valoare similară, prin nume este destinată muzicii. Şi, într-adevăr, la plecarea de pe insulă, Chiyoko aude un cântec straniu pe valuri şi ajutorul căpitanului o lămureşte că de multe ori apele din jur răsună de cântece venite de pe vasele de pescuit ce duc pelerini la templele din Ise, având numele înscris pe stindarde roşii. Shinji dezvăluie iubitei imaginea unei Insule a Fericiților: “Oriunde mă vor duce drumurile, n-o să uit insula. Insula noastră e cea mai frumoasă din întreaga Japonie. (Toată lumea, în Utajima, avea aceeaşi convingere.) Am de gând să fac tot ce-mi va sta în putere pentru ca viața pe insula noastră să fie cât mai uşoară şi mai fericită... Dacă n-o să facem noi acest lucru, nimeni altul n-o să se gândească la insulă, orice progres ar mai aduce timpul. Obiceiurile rele or să se spulbere înainte de a ajunge până la insula noastră. Singură marea aduce insulei lucrurile bune de care are ea nevoie; ea apără lucrurile bune pe care le păstrăm în insulă.” (pag. 44)
Marea îndeplineşte aceleaşi funcții pentru cei doi eroi. Copil fiind, eroul macedonskian preferă să contemple valurile în loc să se joace, iar strigătul Thalassa ştiut din Xenofon se preschimbă în nume. Marea se dovedeşte în final mama în brațele căreia îşi află pacea. Şi Shinji simte că tumultul valurilor se potriveşte cu bătaia sângelui său tânăr, cântecul lor îi îndestulează nevoia muzicii.Tot marea îi este confidentă şi sfătuitoare, singura ce acceptă să stea de vorbă cu el fără cuvinte. Marea cere dăruire totală, în lumea pescarilor persistă interdicția imixtiunii altor puteri (“Să nu iei pe bord nici femeie, nici preot.”), încălcarea ei aduce moartea, cum s-a întâmplat cu tatăl lui Shinji.
Furtuna ca dezlănțuire a stihiilor perturbă ordinea lumii, declanşează haosul şi în timpul ei cei doi eroi trăiesc o experiență crucială. Furtuna poruncită şi dirijată de Eol produce naufragiul vasului şi i-o aduce lui Thalassa pe Caliope. Tot în timpul furtunii ce zguduie Pacificul se întâlnesc cei doi îndrăgostiți în clădirea părăginită a observatorului: la focul din vreascuri de pin cei doi se văd unul pe celălalt goi.
Geografia Insulei Şerpilor cuprinde trei locuri cu funcție simbolică: farul (ghid, lumină călăuzitoare a navelor pe ape), casa paznicului de far (refugiu pentru Thalassa), peştera a cărei intrare se deschide şi la sfârşit se închide miraculos adăposteşte un soi de templu cu un stei de onix de culoarea lunii drept altar. Cele trei spații compun o trecere din exterior spre interior, iar al treilea are multiple valențe simbolice: subterană, pântec matern etc.
Începutul romanului japonez prefigurează locurile însemnate pe insulă: templul shintoist Yashiro, înălțat în cinstea zeului mării căruia pescarii i se închină, adăpostind o comoară de 70 de oglinzi de bronz, farul învecinat cu vârful muntelui Higashi. Li se adaugă mai târziu observatorul în ruină (unde îşi dau întâlnire cei doi tineri) şi mormântul prințului Deki din partea sudică, unde se retrage Shinji, peştera unde copiii se joacă de-a ofrandele aduse zeului ca şi “Colina Femeii”, un reper în preajma căruia se țese povestea de iubire.
Dincolo de rețeaua simetrică de simboluri, universul fiecărui roman capătă unicitate prin codul simbologic al culturii căreia îi aparține. Romanul Thalassa are 12 capitole, primele şase înțesate de simboluri, aluzii şi trimiteri explicite la mitologia greacă, celelalte şase au trimiteri la tradiția creştină, au tonalitate întunecată, uneori sugerând blasfemia. Tumultul valurilor este saturat de elemente ale mitologiei japoneze.
Se poate urmări în Thalassa construcția unui impresionant eşafodaj simbologic, compus din trei sau patru serii simbolice: anotimpuri şi luni ale anului, cu sugestia constelațiilor care le guvernează; hrana ca stimul al senzațiilor şi al stărilor eroului; pietre prețioase şi florile însoțite de arome şi culori. Ambiția scriitorului de a-şi vedea tipărite capitolele în diferite culori nu este decât calea de a semnala printr-un mijloc exterior, vizibil, structura interioară aproape halucinantă.
Un mic inventar al simbolurilor recurente în Tumultul valurilor pune în lumină tradiția niponă. Pinii ce au înconjurat templul şi acum mormântul prințului au conotații multiple: noroc şi longevitate, semn al forței vitale pentru natură şi bun augur pentru oameni, acele alungă spiritele malefice. Ei formează torii, portalul, arcada templelor şintoiste, deschid calea spre lumina Soarelui şi a spiritului divin. Templul de pe insulă adăposteşte 70 de oglinzi: oglinda într-un templu şintoist vesteşte prezența zeiței Amaterasu în apropiere şi ea îi învață pe oameni să-şi păstreze sufletele curate. Pe muntele Higashi cresc tufişuri de eleagne şi sakaki – arbust din familia cameliilor, este copac sfânt, simbol al zeilor, prima plantă apărută în haosul primordial. Aproape fiecare personaj apare însoțit de un simbol: Chiyoki vede un pescăruş (pasăre ce vesteşte destrămarea întunericului şi ivirea zorilor, aşadar pasăre a luminii şi alegorie a sufletului omului plutind peste abisurile şi pericolele vieții), Shinji găseşte o scoică foarte frumoasă şi o dăruie fetei (conotațiile ei se nasc din asocierea cu noaptea şi apa, cu luna şi perla), mama lui Shinji admiră un fluture în zbor (întruparea spiritelor călătoare, vestitor al morții cuiva). Când Shinji vorbeşte prima oară cu Hatsue, un şoim-călător îşi aruncă umbra asupra lor şi crede că-i un semn bun. În absența lui, pe insulă a eşuat o imensă broască-țestoasă, ale cărei ouă au adus prosperitate locuitorilor. Peştera are şi ea o legendă pe care copiii o ştiu foarte bine: între noaptea a şaisprezecea şi a optsprezecea, după calendarul vechi, şapte rechini albi veniți nu se ştie de unde, ieşeau în largul mării prin puțul din partea de răsărit a peşterii.
Arhetipul orfanului sau a perechii de orfani se află în centrul fiecărei cărți. Thalassa nu-şi aminteşte figura vreunui părinte, este orfanul absolut, pe Caliope o înstrăinează propriii părinți hotărându-i plecarea la Odesa. Shinji este orfan de tată, Hatsue şi-a pierdut mama de timpuriu, tatăl ei a dat-o spre adopție altei familii, doar când rămâne fără urmaş îşi recuperează fiica înstrăinată, iar căsătoria ei înseamnă, prin înfierea ginerelui, păstrarea neamului. În toate spațiile culturale, orfanii sunt aleşi ai zeilor, ființe superioare, hărăzite unui destin excepțional.
Viziuni şi spirite creatoare
Comentariile critice au legat atât epopeea macedonskiană cât şi micul roman japonez de modelul grecesc. Longos însuşi absoarbe în roman tradiții foarte vechi perpetuate pe cale orală, consemnate în Idile de Teocrit. La început şi mijloc de secol XX, un scriitor român format în orizontul culturii franceze, şi altul japonez, familiarizat de timpuriu cu literatura europeană, citind nu doar clasicii japonezi, ci şi Oscar Wilde sau Rainer Maria Rilke. În mod paradoxal, deşi cosmopoliți, au conştiința bogăției propriei tradiții, încifrată perfect în cele două romane ce pot fi considerate “mini capodopere esoterice”.
Analogiile izbitoare nu anulează aşadar viziunile diferite asupra ființei, şi nici imaginarul propriu sau filosofia şi tradiția căreia îi aparține fiecare autor. Epopeea lui Macedonski merită repusă în discuție, ca depozit unde sălăşluiesc într-un amalgam ciudat cele două mitologii, grecească şi creştină, cărora le conferă coloratură proprie. Romanul nipon este în mod evident, ca şi Thalassa, o scriere inițiatică, nu doar în sensul de scenariu erotic sau de traseu al unui tânăr spre ordinea profundă a lumii. În centrul epopeii se află aventura omului, tentat de a-şi depăşi limitele, pe căi felurite, pe rând posedat de cei trei zei. Omul este aşadar o jucărie a zeilor, într-un spațiu închis, din care evadarea nu este posibilă. În centrul pastoralei nipone se află omul dornic să atingă o plenitudine dată doar de armonia cu familia, cu lumea socială, umanitatea insulei, cu zeii şi natura.
Şi totuşi, cum se explică similitudinile, analogiile, simetriile între două cărți, exclusă fiind orice influență? Numai printr-o afinitate profundă a spiritelor creatoare contradictorii şi cu totul neobişnuite care au fost Alexandru Macedonski în lumea românească şi Yukio Mishima în cea japoneză. O simplă paralelă a biografiilor se transformă într-un exercițiu de-a dreptul tulburător.
Amândoi autorii au conştiința unei descendențe ilustre. Alexandru Macedonski descindea pe linia bunicului patern, Dimitrie Macedonski, din spița voievodului sârb Ştefan Mincio, aromâni sau macedoneni, cum semnalează şi numele pe care şi l-au luat. Celălalt bunic patern, Ignatie Paznanski, este ofițer în armata rusă, înrudit cu marile familii poloneze ce aparțin de Stema Regală de care va face atâta caz poetul.
Yukio Mishima provine dintr-o veche familie de samurai, pe linia bunicii sale Natsu, strănepoata unui mare senior (daimyo), înrudită cu puternicul clan Tokugawa, ai cărui membri au condus ca şoguni Japonia din 1600 până în 1868. Bunicul este un birocrat care s-a îmbogățit substanțial în contextul schimbărilor aduse de era Meiji. Scriitorul a avut acut conştiința apartenenței la o castă şi respect absolut față de codul samurailor, ambele dovedite şi de moartea spectaculoasă, săvârşită ritualic prin sepukku.
Tatăl scriitorului român, de la care a primit şi prenumele, a făcut studii militare în Rusia, urmate de o carieră militară strălucită (general şi ministru de război). Şi-a plăsmuit un arbore genealogic fantast, descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania. Iubea fastul şi ducea o viață de mare senior. Şi, în mod similar, tatăl prozatorului japonez era brutal, milităros, admirând într-atât Germania nazistă, încât şi-a obligat fiul să urmeze Dreptul German.
Figurile materne se încadrează într-un tipar opus. Maria Macedonski este fiica pitarului Dimitrie Pârâianu, din viță de boieri olteni. Femeie fină şi educată, cunoaşte bine cultura franceză, are dar de povestitor, imaginație bogată şi o fire înclinată spre fatalism şi spirit romantic. Mai mult ca sigur că ea a încurajat şi a catalizat sensibilitatea artistică a fiului.
Yukio Mishima a ieşit de sub tutela bunicii abia la 12 ani şi, întors în familie, s-a ataşat de mamă. Născută şi crescută într-o familie de pedagogi confucieni, exprimă spiritualitatea japoneză în esența ei. Ea citeşte lucrările fiului, ea îl încurajează, ea îi corectează creațiile adolescenței.
Amândoi scriitorii au o neobişnuită fragilitate şi sensibilitate fizică, totodată manifestă de timpuriu atracția scrisului, au o precocitate uluitoare. Macedonski a publicat una dintre poeziile scrise la 12 ani, lăsând intacte stângăciile, ca să nu fie suspectat de rescriere ulterioară. Mishima a scris, tot la 12 ani, primele povestiri. Şi venind din familii înstărite, au şansa unei instrucții superioare, călătoriile şi studiile oferă accesul la marea cultură europeană. În cazul amândurora se pot bănui mai multe sciziuni lăuntrice ale personalității. Mai întâi o sciziune între figuri modelatoare ale părinților: cei doi tați cer fiilor asprime şi vigoare, le pretind virilitate şi ambiție, mamele însă le impregnează imaginația şi sensibilitatea, le cultivă spiritul creației şi gustul scrisului. Acestei scindări i se adaugă alta: cultul față de trecut, cu o lume veche, eroizată şi înnobilată prin înaintaşi iluştri, şi repulsia față de prezentul dominat de o burghezie tot mai rapace, disprețuită pentru obtuzitatea şi dorința acaparării constante de bunuri materiale. În fine, a treia sciziune ține de obsesia unei tradiții autohtone, de mândria vechimii care legitimează şi occidentalizarea precipitată ce implică numeroase abdicări de la valorile străvechi. Tensiunea lor fecundă îi apropie şi îi face frați de suflet prin mândria de castă, conştiința de aristocrați ca sânge şi spirit, orgoliul creației care sparge prejudecăți, încalcă tabuuri, fără să uite o clipă că toate îi sortesc să fie peste măsura vremii lor, să-şi accepte damnarea, în toate formele ei.
Întâlnirea lor peste numeroase bariere poate fi un consolator omagiu, semn că eternitatea nu este vidul sau golul care soarbe fără cruțare, definitiv, ci plinul din bogăția căruia pot țâşni surpriza unor întâlniri neobişnuite. Cum este cea dintre micile romane, cărora li s-au atribuit paradoxal aceleaşi calificative – “poem în proză”, creație lirică, poem filosofic, pe care le-am considerat pastorale moderne.
ELISABETA LĂSCONI
După două secole abia încheiate de la prima ficțiune de mare valoare artistică a prozei româneşti, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir (1705), Alexandru Macedonski este unul dintre puținii autori care se avântă în larg, ieşind din granițele ingrate şi strâmte ale propriei culturi, ca şi din granițele încăpătoare şi generoase ale culturii europene. Proba ambiției sale o oferă singurul său roman, Thalassa, apărut în versiunea franceză în 1906, Le Calvaire du feu, în româneşte abia după un deceniu în revistă, abia în 1969 în volumul Opere V (E.P.L.) în ediția îngrijită de Adrian Marino.
Subtitlul dat cărții, Marea epopee, indică limpede intenția unei opere care să recupereze formula originară ce topeşte genurile (epic şi liric), o reînviere în spirit modern a speciei atotcuprinzătoare, ce poate închide într-un univers o poveste de dragoste, unul sau mai multe scenarii mitice, eşafodaj de toposuri şi arhetipuri, subterană psihanalitică, încifrarea unei filosofii oculte ş.a. De aici provine şi dificultatea criticilor şi a istoricilor literari de a încadra Thalassa: roman psihologic, narațiune filosofică, poem în proză.
Toți comentatorii, cu puține excepții, cred că Marea epopee exprimă cel mai bine ființa macedonskiană, este aşadar un nucleu cu imensă densitate psihologică şi filosofică, având maximă încărcătură simbologică şi esoterică. Scriitorul însuşi explicita intenția realizării formale a cărții: “în ideea autorului fiece capitol al epopeii sale trebuie să dea senzația unei culori, prin imaginile întrebuințate, şi fiecare capitol va fi tipărit pe o hârtie de o nuanță corespondentă.”
Al doilea punct comun al comentariilor este apropierea de Daphnis şi Chloe, romanul lui Longos, pus în circulație în 1810 de către elenistul Paul-Louis Courier (deşi primele traduceri datau din secolul al XVI-lea), admirat de Goethe şi Anatole France. O asemenea apropiere probează îndrăzneala scriitorului, de regăsire a tradiției originare, mai mult chiar decât de Triumful morții, romanul lui Gabrielle d’Annunzio, reper comparatist propus de Tudor Vianu, citat şi reluat de majoritatea exegezelor.
Acest “copil târziu al literaturii greceşti”, cum numeşte Erwin Rhode romanul lui Longos, îşi dovedeşte în timp forța prolifică uluitoare, prin pastorale moderne ce exploatează una sau mai multe aspecte ale tradiției eline concentrate în Daphnis şi Chloe: jocul zeilor cu destinele muritorilor, elogiul adus corpului uman ca frumusețe, descoperirea armoniei naturii şi traseul parcurs de ființa umană de a-şi desăvârşi propria armonie în relație cu ea, experiența contemplării frumosului ca act de naştere a iubirii.
În secolul XX apar două pastorale moderne: Thalassa de Alexandru Macedonski, care are nevoie de un deceniu, din 1906 în 1916, pentru a-şi isprăvi călătoria dintr-o limbă în alta, dintr-o cultură în alta şi Tumultul valurilor de Yukio Mishima (în original Shiosai), roman apărut în 1954 în Japonia, tradus în engleză în 1956 de Meredith Weatherby, intrat în circuitul cultural european chiar după 50 de ani de la temerara năzuință a prozatorului român de a dobândi notorietate şi recunoaştere în cultura franceză.
Tumultul valurilor este mica bijuterie a prozei lui Mishima, prețuită în mod deosebit de Marguerite Yourcenar în cartea din 1980 dedicată scriitorului japonez (Mishima sau viziunea Vidului) şi ea are legătură cu călătoria lui Yukio Mishima în Grecia. De altfel, Marguerite Yourcenar se referă clar la Daphnis şi Chloe, ca reper pentru înțelegerea unei cărți atipice în creația lui Mishima. Într-un asemenea context, ține de stranietate alt fapt: fascinația lui Macedonski pentru universul nipon, din rondeluri.
Şi încă o coincidență interesantă. Traducerea franceză a romanului nipon Le tumulte des flots a fost publicată de prestigioasa editură Gallimard, în 1969. În acelaşi an, apărea la noi Thalassa pentru prima oară în volum – ediția Opere V, datorată lui Adrian Marino. Cât despre traducerea în limba română a cărții lui Yukio Mishima, se baza pe versiunea franceză de la Gallimard, semnată de Ana Maria Năvodaru (Univers, 1975).
Afinitățile şi similitudinile celor două romane sunt uimitoare, într-o investigare ce pleacă de la învelişul epic şi explorează structura de profunzime. Toposurile sacrului conturează geografia fiecărui univers înfățişat: insula (fie Leuke – Insula Şerpilor şi Utajima – “Insula Cântării”), farul, templul, peştera. Personajele celor două romane sunt ipostaze variate ale aceloraşi arhetipuri (orfani sau semiorfani, bătrânul înțelept), ca şi abundența simbolurilor şi a aluziilor mitice.
Or, apropierea celor doi autori prin “arhistrămoşul” Longos este doar punct de pornire în aventura unei interpretări ce investighează întâlnirea fascinantă a celor două mici romane, cu un cod aproape esoteric. Punerea lor în relație cere alt tip de comparatism decât cel practicat până acum şi la alte niveluri ale operei: structuri ale imaginarului colectiv şi ale psihismului individual. Este, de altfel, cel mai spectaculos şi ispititor exercițiu comparatist – să captezi dialogul cărților peste barierele timpului, ale culturilor şi ale civilizațiilor, şi mai ales peste intențiile ori ştiința autorilor.
Reinventând un subiect cunoscut
Romanul Daphnis şi Chloe e povestea a doi copii adoptați de familii de păstori. Păstorul Lamon găseşte un copilaş alăptat de o capră şi îl creşte, împreună cu soția lui, Myrtale, îi dă numele Daphnis. Alt păstor, Dryras, găseşte o fetiță alăptată de o oaie, o creşte cu soția lui Nape şi îi dă numele Chloe. Cei doi copii cresc şi învață meseriile părinților. Păstorii visează că zeul Eros i-a săgetat pe cei doi şi a poruncit ca Daphnis să fie păstor de capre iar Chloe păstoriță de oi. Acțiunea principală a scrierii o formează descoperirea iubirii: Chloe admiră frumusețea trupească a lui Daphnis, tânărul experimentează rivalitatea, victoria şi plăcerea sărutului. Experiența amoroasă se petrece primăvara şi vara, anotimpurile propice inițierii, iar cei doi au drept călăuză pe bătrânul Filetas, un păstor înțelept care îi instruieşte istorisindu-le despre Eros, zeul cel mare, căruia i se supune până şi Zeus.
Bătrânul Filetas le dezvăluie celor doi tineri că remediile suferinței din iubire nu sunt nici băutura, nici mâncarea sau descântecele, ci sărutul, îmbrățişarea şi împreunarea. Etapele iubirii sunt împletite, uneori disimulate de peripețiile celor doi, un şir de aventuri în urma cărora Daphnis şi Chloe îşi regăsesc părinții adevărați, căsătoria le aduce atât împlinirea iubirii, cât şi deplina integrare în lumea pastorală.
Şi Thalassa, eroul lui Macedonski, este orfan şi pribeag în lume. A copilărit în Smirna, crescut de un preot cucernic, a rătăcit prin multe locuri până ce soseşte la Sulina, unde o pedeapsă pentru o greşeală devine privilegiu: ia locul bătrânului paznic de far din Insula Şerpilor, ca neînsemnat slujbaş al Comisiei europene la gurile Dunării. În singurătate, el parcurge experiența unei recluziuni şi a unei metamorfoze.
Trei zei îl iau în stăpânire, pe rând: Apollo, relevându-i forța vizionară, Eros îl sileşte să-şi recunoască natura instinctuală, Priap care trezeşte bestia adormită. Şirul de prefaceri este proiectat pe succesiunea lunilor, cu toată bogăția florilor şi în gama cromatică trecând de la argintiul selenar la aurul solar, de la trandafiriu la roşul sângeriu şi la negrul tenebrelor.
Din naufragiul vaporului, ce se petrece într-o noapte infernală, Thalassa izbuteşte să o salveze pe Caliope. Cei doi, tânărul de optsprezece ani şi Caliope de treisprezece ani duc o existență paradisiacă, viața lor zilnică este un joc până când se petrece ispitirea: Caliope admiră trupul bărbătesc, ea inventează jocul de-a calul şi călărețul, ea crede că-l salvează pe Thalassa adormit de “şarpele” (sexul) ce-i zăcea pe trup şi declanşează violul.
Izolați de semeni, cei doi cunosc unirea trupurilor, încearcă să-şi ridice singuri obstacole ca să-şi salveze iubirea de căderea în omenesc şi în derizoriu, fără să reuşească. Perechea originară nu-şi găseşte starea de fericire, pentru că în lupta dintre Eros şi Priap, biruitor se arată ultimul. Eros nu reuşeşte să refacă androginul prin unirea celor doi, Thalassa caută atunci o altă cale de contopire a sufletelor: uciderea Caliopei. Sforțarea priapică provoacă sângerarea şi duce la stingerea lentă a eroului în apele mării. Pe valuri, aripi de lebede îl îmbrățişează pe Thalassa, îl înalță amețitor spre cer, pe când un cutremur zguduie adâncurile insulei şi un stei de piatră acoperă intrarea peşterii în care zăcea Caliope şi o transformă în mormânt. Dispariția lui Thalassa are toate atributele unei apoteoze tutelate de Apollo, pe când stingerea fetei şi îngroparea ei sugerează intervenția altui zeu, Thanatos.
Tumultul valurilor are ca subiect tot o inițiere erotică, tot într-o lume închisă: o insulă din sudul Japoniei. Shinji şi Hatsue au aproape aceeaşi vârstă ca personajele din Thalassa dar ei trec prin altfel de inițiere erotică, marcată de codul altei culturi tradiționale. Iubirea lor cunoaşte obstacole şi încercări, chiar de la primele ei semne provoacă invidii şi rivalități. Nu lipsesc nici de aici scenele erotice: primul sărut pe plajă, descoperirea trupurilor goale şi a dorinței. Shinji este un tânăr ucenic pe un vas de pescuit, sărac şi modest. Hatsue însă face parte din familia celui mai înstărit locuitor al insulei. Pe măsură ce se înfiripă iubirea celor doi, apar şi piedicile. Yasuo, un rival îndrăzneț şi ticălos, şi Chiyoko, fiica paznicului de far, cea venită în vacanță de la Tokio pun în circulație zvonuri murdare despre cei doi şi îl silesc pe tatăl fetei să intervină, interzicându-le întâlnirile. Rivalii ajung pe mare pe un vas de pescuit unde îşi dezvăluie caracterul, puşi la încercare fără să ştie. Tot o întrecere are loc şi în grupul scufundătoarelor, în care Hatsue o învinge pe mama lui Shinji, cea mai pricepută culegătoare de bureți, dar fata cea isteață şi onestă transformă victoria ei într-o cale de împăcare plină de respect cu femeia pe care tatăl ei o jignise, când ea făcuse o tentativă de a lămuri situația îndrăgostiților. Povestea lor de dragoste prefigurează viața fericită: tatăl fetei, Myata, a luat hotărârea să i-o dea în căsătorie pe Hatsue lui Shinji, aşteptând ca tinerii să ajungă la vârsta potrivită. Dar ritmul narativ este cu totul altul față de “epopeea” lui Macedonski: derularea înceată a faptelor, intervențiile diferitelor personaje complică intriga prin uneltiri şi dezvăluiri, pe când cei doi tineri acceptă despărțirea impusă şi aleg calea scrisorilor, a întâlnirilor mute.
Omul posedat de un zeu
Ce semnificație are dragostea în cele două romane şi care este condiția omului? Autorul român a construit un erou posedat de zei. Thalassa este însetat de absolut, încearcă să-şi depăşească propria condiție, într-un efort de transcendere a limitelor. De altfel, el este orfan, nu-şi aminteşte de existența nici unui părinte, se crede fiul soarelui: “Soarele, el singur, fusese cel care-l crescuse şi-l iubise, care îi fusese sănătatea şi viața.” (pag. 19) Înfățişarea lui indică în toate împrejurările şi prin toate detaliile o făptură solară. Pasaje întregi pot fi citate ilustrând solaritatea eroului: “Fiu al soarelui, el se afla, în aurul fluidic al verii tropicale, în propriul său element. La namiazi, ierburile şi stânca vâlvorau, iar jarul ce ruginea zilnic ierburile, îl copleşea. Şi în adevăr, bolta cerului înecată în aur era străvezie ca pereții unei răsturnate cupe de zircon galben.” (pag. 21)
Primul zeu care îl stăpâneşte este Apollo. Retras în peşteră, Thalassa are viziunea vârstei de aur: un pământ-rai, cu arbori urcând până la nori ca nişte coloane ridicate ca să sprijine cerul, cu râuri ce rostogoleau aur, oameni-Apolloni care trăiau eternități, în anotimpul veşnicei veri. Îi ia locul apoi timpul războiului între titani şi dumnezeire şi altă rânduială a pământului: zilei i se alătură noaptea, luminii – întunericul, binelui – răul, iar căldurii – frigul.
Cea de-a treia vârstă aduce discordia: omenirea se desparte în tabere, în triburi, trăind sub trâmbițele războiului. Vedeniile îi trădează natura de poet, doar poetul poate să-şi creeze propriul regat, doar lui i se revelează vârstele omenirii: de aur, de argint, de aramă. Toată constelația de simboluri etalate (soarele şi focul, harul vizionar), îl arată luat în stăpânire de Apollo cel cu numeroase puteri şi atribute.
Ca zeu profetic, Apollo avea capacitatea de a transmite darul profeției zeilor şi oamenilor şi orice profet, prezicător sau clarvăzător avea legături cu el. Viziunile avute de Thalassa indică posedarea lui de către zeu. Apollo are şi supranumele Musagetas, datorită legăturii cu muzele al căror cor îl diriguia şi datorită condiției de zeu al cântecului şi al muzicii. Şi în roman, fata adusă de furtuna marină are numele Caliope, acelaşi cu al uneia dintre cele nouă muze, pe care Hesiod o considera cea mai ilustră, iar în epoca alexandrină ocrotea poezia lirică şi epica. Posedat de Apollo, eroul şi-ar fi împlinit destinul de poet. Intrat sub stăpânirea lui Eros, ar putea, prin iubirea deplină, să regăsească starea originară de androgin. Dominat apoi de Priap, decade în starea inferioară, cea instinctuală. Şi totuşi, finalul îi aduce eroului salvarea prin cele două experiențe: instinctul erotic este biruit de cel thanatic în ființa Caliopei (ea este dusă într-un soare alb, unde nu mai fusese, care în loc s-o ardă, o îngheață, şi sufletul îşi urmează viața, revărsat în Thalassa). Moartea Caliopei înseamnă ieşirea de sub domnia lui Eros, iar sângerarea – de sub cea a lui Priap. Eroul se stinge îmbrățişat de valurile mării şi acoperit de aripile de lebede ce îl înalță. Aici apare semnul pregnant al lui Apollo: lebăda este pasărea sacră a zeului, dragă muzelor, încarnează poezia şi dulceața cântecului. Sugestia indusă este cea a carului tras de lebede, aceleaşi care au făcut un ocol larg ca să-l ducă pe zeu în ținutul hiperboreenilor înainte de a se îndrepta spre Delfi.
Thalassa ar reuni astfel cele trei paliere ale sufletului uman, fiecare din el fiind deschis spre un zeu: Priap domneşte peste partea instinctuală, inconştientă, iar Eros – peste partea conştientă, ce îl îndeamnă la întregire, la armonie şi echilibru, Apollo stăpâneşte partea luminoasă, supraconştiința, ce îl trage spre înălțimi spirituale. Cel posedat de zei are astfel privilegiul unei cunoaşteri de sine şi explorări lăuntrice, introspecție desfăşurată în spațiul închis al insulei.
Tânărul Shinji din Tumultul valurilor ajunge deseori, dus de melancolie în sudul insulei, la mormântul prințului Deki: un tumulus ce avea în vârf şapte pini bătrâni ce înconjurau un mic torii şi un templu. Legenda prințului este nebuloasă: o veche ceremonie de Anul Nou, ținută după calendarul vechi, la care luau parte perechi trecute de şaizeci de ani, în fața lor se deschidea un sipet ca să vadă un sceptru. Nimeni nu ştia nici povestea prințului şi nici misterul comorii arătate. Povestea sugerează o zeitate deghizată, poate solară: “Legenda spune că, demult, demult de tot, prințul venise dintr-o țară îndepărtată, într-o barcă de aur care-şi pierduse cârma şi plutise în voia valurilor, dar coborâse pe această insulă de unde îşi luase nevastă o fată de prin partea locului; după ce murise fusese îngropat sub tumulusul imperial. Nici o tradiție nu consemnase vreun amănunt în legătură cu viața lui. [... ] Poate că prințul Deki fusese o ființă celestă, coborâtă de pe un tărâm necunoscut. Poate că-şi trăise viața pe pământ, fără să fie recunoscut şi, cu trecerea anilor, nu dusese niciodată lipsă, nici de fericire, nici de binecuvântările cerului. Poate de aceea rămăşițele sale fuseseră înmormântate sub tumulusul imperial ce domina minunata plajă a celor Cinci Leghe şi insula Hachijo, nelăsând posterității nici un basm de depănat.” (pag. 100)
A doua zi după ce tânărul a fost la mormântul prințului Deki şi a contemplat îndelung marea luminată de lună a primit un mesaj straniu de la iubita lui care n-avea de unde şti de vizita lui nocturnă: fata îi scria că în aceeaşi noapte avusese un vis prevestitor de bine în care un zeu îi spusese că Shinji este o reîncarnare a prințului Deki, că o să se mărite cu el, că o să fie fericiți împreună şi că or să aibă un copil frumos ca o perlă.
Toposuri, simboluri şi arhetipuri
Acțiunea din Daphnis şi Chloe se petrece pe insula Lesbos, cea din Thalassa pe Insula Şerpilor, iar cea din Tumultul valurilor pe insula Utajima (ce înseamnă Insula Cântecului sau a Cântării). Simbologic, insula este o reducere la scară mică, imagine a cosmosului completă şi perfectă, o utopie şi o ucronie pentru că realizează o sustragere de sub legile implacabile ale timpului şi ale spațiului. (după Ivan Evseev, Enciclopedia de semne şi simboluri culturale, Amarcord, 1999. Ambivalența ei defineşte ambele romane: loc de refugiu, asigură păstrarea inocenței; loc al izolării, al abandonului, iar uneori chiar al penitenței provoacă alienare şi frustrări. Şi, mai ales, natura ei esențială este una sacră, de Centru Primordial, apropiată de templu sau de sanctuar. Insula Şerpilor, numită şi Leuke, Insula Albă, are o încărcătură de istorie şi tradiție ocultă uriaşă: ipostază a Insulei Fericiților unde zeița Thetis a dus corpul lui Ahile după moarte, obârşie a lui Apollo, centru spiritual esențial în Dacia hiperboreană.
Utajimi ar putea avea o valoare similară, prin nume este destinată muzicii. Şi, într-adevăr, la plecarea de pe insulă, Chiyoko aude un cântec straniu pe valuri şi ajutorul căpitanului o lămureşte că de multe ori apele din jur răsună de cântece venite de pe vasele de pescuit ce duc pelerini la templele din Ise, având numele înscris pe stindarde roşii. Shinji dezvăluie iubitei imaginea unei Insule a Fericiților: “Oriunde mă vor duce drumurile, n-o să uit insula. Insula noastră e cea mai frumoasă din întreaga Japonie. (Toată lumea, în Utajima, avea aceeaşi convingere.) Am de gând să fac tot ce-mi va sta în putere pentru ca viața pe insula noastră să fie cât mai uşoară şi mai fericită... Dacă n-o să facem noi acest lucru, nimeni altul n-o să se gândească la insulă, orice progres ar mai aduce timpul. Obiceiurile rele or să se spulbere înainte de a ajunge până la insula noastră. Singură marea aduce insulei lucrurile bune de care are ea nevoie; ea apără lucrurile bune pe care le păstrăm în insulă.” (pag. 44)
Marea îndeplineşte aceleaşi funcții pentru cei doi eroi. Copil fiind, eroul macedonskian preferă să contemple valurile în loc să se joace, iar strigătul Thalassa ştiut din Xenofon se preschimbă în nume. Marea se dovedeşte în final mama în brațele căreia îşi află pacea. Şi Shinji simte că tumultul valurilor se potriveşte cu bătaia sângelui său tânăr, cântecul lor îi îndestulează nevoia muzicii.Tot marea îi este confidentă şi sfătuitoare, singura ce acceptă să stea de vorbă cu el fără cuvinte. Marea cere dăruire totală, în lumea pescarilor persistă interdicția imixtiunii altor puteri (“Să nu iei pe bord nici femeie, nici preot.”), încălcarea ei aduce moartea, cum s-a întâmplat cu tatăl lui Shinji.
Furtuna ca dezlănțuire a stihiilor perturbă ordinea lumii, declanşează haosul şi în timpul ei cei doi eroi trăiesc o experiență crucială. Furtuna poruncită şi dirijată de Eol produce naufragiul vasului şi i-o aduce lui Thalassa pe Caliope. Tot în timpul furtunii ce zguduie Pacificul se întâlnesc cei doi îndrăgostiți în clădirea părăginită a observatorului: la focul din vreascuri de pin cei doi se văd unul pe celălalt goi.
Geografia Insulei Şerpilor cuprinde trei locuri cu funcție simbolică: farul (ghid, lumină călăuzitoare a navelor pe ape), casa paznicului de far (refugiu pentru Thalassa), peştera a cărei intrare se deschide şi la sfârşit se închide miraculos adăposteşte un soi de templu cu un stei de onix de culoarea lunii drept altar. Cele trei spații compun o trecere din exterior spre interior, iar al treilea are multiple valențe simbolice: subterană, pântec matern etc.
Începutul romanului japonez prefigurează locurile însemnate pe insulă: templul shintoist Yashiro, înălțat în cinstea zeului mării căruia pescarii i se închină, adăpostind o comoară de 70 de oglinzi de bronz, farul învecinat cu vârful muntelui Higashi. Li se adaugă mai târziu observatorul în ruină (unde îşi dau întâlnire cei doi tineri) şi mormântul prințului Deki din partea sudică, unde se retrage Shinji, peştera unde copiii se joacă de-a ofrandele aduse zeului ca şi “Colina Femeii”, un reper în preajma căruia se țese povestea de iubire.
Dincolo de rețeaua simetrică de simboluri, universul fiecărui roman capătă unicitate prin codul simbologic al culturii căreia îi aparține. Romanul Thalassa are 12 capitole, primele şase înțesate de simboluri, aluzii şi trimiteri explicite la mitologia greacă, celelalte şase au trimiteri la tradiția creştină, au tonalitate întunecată, uneori sugerând blasfemia. Tumultul valurilor este saturat de elemente ale mitologiei japoneze.
Se poate urmări în Thalassa construcția unui impresionant eşafodaj simbologic, compus din trei sau patru serii simbolice: anotimpuri şi luni ale anului, cu sugestia constelațiilor care le guvernează; hrana ca stimul al senzațiilor şi al stărilor eroului; pietre prețioase şi florile însoțite de arome şi culori. Ambiția scriitorului de a-şi vedea tipărite capitolele în diferite culori nu este decât calea de a semnala printr-un mijloc exterior, vizibil, structura interioară aproape halucinantă.
Un mic inventar al simbolurilor recurente în Tumultul valurilor pune în lumină tradiția niponă. Pinii ce au înconjurat templul şi acum mormântul prințului au conotații multiple: noroc şi longevitate, semn al forței vitale pentru natură şi bun augur pentru oameni, acele alungă spiritele malefice. Ei formează torii, portalul, arcada templelor şintoiste, deschid calea spre lumina Soarelui şi a spiritului divin. Templul de pe insulă adăposteşte 70 de oglinzi: oglinda într-un templu şintoist vesteşte prezența zeiței Amaterasu în apropiere şi ea îi învață pe oameni să-şi păstreze sufletele curate. Pe muntele Higashi cresc tufişuri de eleagne şi sakaki – arbust din familia cameliilor, este copac sfânt, simbol al zeilor, prima plantă apărută în haosul primordial. Aproape fiecare personaj apare însoțit de un simbol: Chiyoki vede un pescăruş (pasăre ce vesteşte destrămarea întunericului şi ivirea zorilor, aşadar pasăre a luminii şi alegorie a sufletului omului plutind peste abisurile şi pericolele vieții), Shinji găseşte o scoică foarte frumoasă şi o dăruie fetei (conotațiile ei se nasc din asocierea cu noaptea şi apa, cu luna şi perla), mama lui Shinji admiră un fluture în zbor (întruparea spiritelor călătoare, vestitor al morții cuiva). Când Shinji vorbeşte prima oară cu Hatsue, un şoim-călător îşi aruncă umbra asupra lor şi crede că-i un semn bun. În absența lui, pe insulă a eşuat o imensă broască-țestoasă, ale cărei ouă au adus prosperitate locuitorilor. Peştera are şi ea o legendă pe care copiii o ştiu foarte bine: între noaptea a şaisprezecea şi a optsprezecea, după calendarul vechi, şapte rechini albi veniți nu se ştie de unde, ieşeau în largul mării prin puțul din partea de răsărit a peşterii.
Arhetipul orfanului sau a perechii de orfani se află în centrul fiecărei cărți. Thalassa nu-şi aminteşte figura vreunui părinte, este orfanul absolut, pe Caliope o înstrăinează propriii părinți hotărându-i plecarea la Odesa. Shinji este orfan de tată, Hatsue şi-a pierdut mama de timpuriu, tatăl ei a dat-o spre adopție altei familii, doar când rămâne fără urmaş îşi recuperează fiica înstrăinată, iar căsătoria ei înseamnă, prin înfierea ginerelui, păstrarea neamului. În toate spațiile culturale, orfanii sunt aleşi ai zeilor, ființe superioare, hărăzite unui destin excepțional.
Viziuni şi spirite creatoare
Comentariile critice au legat atât epopeea macedonskiană cât şi micul roman japonez de modelul grecesc. Longos însuşi absoarbe în roman tradiții foarte vechi perpetuate pe cale orală, consemnate în Idile de Teocrit. La început şi mijloc de secol XX, un scriitor român format în orizontul culturii franceze, şi altul japonez, familiarizat de timpuriu cu literatura europeană, citind nu doar clasicii japonezi, ci şi Oscar Wilde sau Rainer Maria Rilke. În mod paradoxal, deşi cosmopoliți, au conştiința bogăției propriei tradiții, încifrată perfect în cele două romane ce pot fi considerate “mini capodopere esoterice”.
Analogiile izbitoare nu anulează aşadar viziunile diferite asupra ființei, şi nici imaginarul propriu sau filosofia şi tradiția căreia îi aparține fiecare autor. Epopeea lui Macedonski merită repusă în discuție, ca depozit unde sălăşluiesc într-un amalgam ciudat cele două mitologii, grecească şi creştină, cărora le conferă coloratură proprie. Romanul nipon este în mod evident, ca şi Thalassa, o scriere inițiatică, nu doar în sensul de scenariu erotic sau de traseu al unui tânăr spre ordinea profundă a lumii. În centrul epopeii se află aventura omului, tentat de a-şi depăşi limitele, pe căi felurite, pe rând posedat de cei trei zei. Omul este aşadar o jucărie a zeilor, într-un spațiu închis, din care evadarea nu este posibilă. În centrul pastoralei nipone se află omul dornic să atingă o plenitudine dată doar de armonia cu familia, cu lumea socială, umanitatea insulei, cu zeii şi natura.
Şi totuşi, cum se explică similitudinile, analogiile, simetriile între două cărți, exclusă fiind orice influență? Numai printr-o afinitate profundă a spiritelor creatoare contradictorii şi cu totul neobişnuite care au fost Alexandru Macedonski în lumea românească şi Yukio Mishima în cea japoneză. O simplă paralelă a biografiilor se transformă într-un exercițiu de-a dreptul tulburător.
Amândoi autorii au conştiința unei descendențe ilustre. Alexandru Macedonski descindea pe linia bunicului patern, Dimitrie Macedonski, din spița voievodului sârb Ştefan Mincio, aromâni sau macedoneni, cum semnalează şi numele pe care şi l-au luat. Celălalt bunic patern, Ignatie Paznanski, este ofițer în armata rusă, înrudit cu marile familii poloneze ce aparțin de Stema Regală de care va face atâta caz poetul.
Yukio Mishima provine dintr-o veche familie de samurai, pe linia bunicii sale Natsu, strănepoata unui mare senior (daimyo), înrudită cu puternicul clan Tokugawa, ai cărui membri au condus ca şoguni Japonia din 1600 până în 1868. Bunicul este un birocrat care s-a îmbogățit substanțial în contextul schimbărilor aduse de era Meiji. Scriitorul a avut acut conştiința apartenenței la o castă şi respect absolut față de codul samurailor, ambele dovedite şi de moartea spectaculoasă, săvârşită ritualic prin sepukku.
Tatăl scriitorului român, de la care a primit şi prenumele, a făcut studii militare în Rusia, urmate de o carieră militară strălucită (general şi ministru de război). Şi-a plăsmuit un arbore genealogic fantast, descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania. Iubea fastul şi ducea o viață de mare senior. Şi, în mod similar, tatăl prozatorului japonez era brutal, milităros, admirând într-atât Germania nazistă, încât şi-a obligat fiul să urmeze Dreptul German.
Figurile materne se încadrează într-un tipar opus. Maria Macedonski este fiica pitarului Dimitrie Pârâianu, din viță de boieri olteni. Femeie fină şi educată, cunoaşte bine cultura franceză, are dar de povestitor, imaginație bogată şi o fire înclinată spre fatalism şi spirit romantic. Mai mult ca sigur că ea a încurajat şi a catalizat sensibilitatea artistică a fiului.
Yukio Mishima a ieşit de sub tutela bunicii abia la 12 ani şi, întors în familie, s-a ataşat de mamă. Născută şi crescută într-o familie de pedagogi confucieni, exprimă spiritualitatea japoneză în esența ei. Ea citeşte lucrările fiului, ea îl încurajează, ea îi corectează creațiile adolescenței.
Amândoi scriitorii au o neobişnuită fragilitate şi sensibilitate fizică, totodată manifestă de timpuriu atracția scrisului, au o precocitate uluitoare. Macedonski a publicat una dintre poeziile scrise la 12 ani, lăsând intacte stângăciile, ca să nu fie suspectat de rescriere ulterioară. Mishima a scris, tot la 12 ani, primele povestiri. Şi venind din familii înstărite, au şansa unei instrucții superioare, călătoriile şi studiile oferă accesul la marea cultură europeană. În cazul amândurora se pot bănui mai multe sciziuni lăuntrice ale personalității. Mai întâi o sciziune între figuri modelatoare ale părinților: cei doi tați cer fiilor asprime şi vigoare, le pretind virilitate şi ambiție, mamele însă le impregnează imaginația şi sensibilitatea, le cultivă spiritul creației şi gustul scrisului. Acestei scindări i se adaugă alta: cultul față de trecut, cu o lume veche, eroizată şi înnobilată prin înaintaşi iluştri, şi repulsia față de prezentul dominat de o burghezie tot mai rapace, disprețuită pentru obtuzitatea şi dorința acaparării constante de bunuri materiale. În fine, a treia sciziune ține de obsesia unei tradiții autohtone, de mândria vechimii care legitimează şi occidentalizarea precipitată ce implică numeroase abdicări de la valorile străvechi. Tensiunea lor fecundă îi apropie şi îi face frați de suflet prin mândria de castă, conştiința de aristocrați ca sânge şi spirit, orgoliul creației care sparge prejudecăți, încalcă tabuuri, fără să uite o clipă că toate îi sortesc să fie peste măsura vremii lor, să-şi accepte damnarea, în toate formele ei.
Întâlnirea lor peste numeroase bariere poate fi un consolator omagiu, semn că eternitatea nu este vidul sau golul care soarbe fără cruțare, definitiv, ci plinul din bogăția căruia pot țâşni surpriza unor întâlniri neobişnuite. Cum este cea dintre micile romane, cărora li s-au atribuit paradoxal aceleaşi calificative – “poem în proză”, creație lirică, poem filosofic, pe care le-am considerat pastorale moderne.
ELISABETA LĂSCONI