Orizont de aşteptare
Constantin Stan
GDE BUHAREST
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
În fiecare zi, la unsprezece fix, Ivan Mihailovici Saproşkinov îi înmânează un vraf de dosare Marfei Stanilova. Este funcționar principal clasa II-a într-o Instituție, după ce o lungă perioadă a vieții sale a fost activist. Într-un anume fel, slujba sa este o recompensă a delațiunii săvârşite împotriva celui ce l-a introdus in sistem şi căruia i-a fost mâna dreaptă mulți ani.
Saproşkinov nu ştie şi nici nu-l interesează ce conțin acele dosare, nu ştie şi nici nu-l interesează unde le duce Marfa Stanilova. Principala sa preocupare este de a-şi omorî timpul între două păhăruțe de votcă, aşteptând ca pendula să bată patru şi jumătate pentru a pleca fie acasă, fie la cârciumă.
Viața sa tihnită este, din când în când, tulburată de fragmente de timp şi de întâmplări ce coboară din cupola țesută în jurul candelabrului cu 128 de brațe din biroul său, dar mai ales de gândul că undeva în această lume, la Bucureşti, există un frate. Dacă el este fiul unui soldat român, atunci sigur, spre a asigura simetria lumii, tatăl său, soldat sovietic în al doilea război mondial, trebuie să fi făcut un copil în România.
Schimbările de regim şi preluarea Instituției de un alt cuplu, Boris şi Ludmila – oameni tineri –, îl conving pe Ivan Mihailovici să plece, pe jos, la Bucureşti în căutarea fratelui. Este sigur că îl va recunoaşte imediat pentru că ei toți, bastarzii celui de-al doilea război mondial, se recunosc între ei. Probabil că împreună vor porni tot pe jos la Berlin, căutându-şi alți frați.
Era clar: trebuia să se străduiască mai mult chiar dacă nu ştia ce vrea să însemne exact acest lucru. Normal ar fi fost ca străduința să se asocieze muncii, dar e foarte puțin probabil ca Ivan Mihailovici să fi ştiut vreodată cu adevărat ce este munca. Aşa a fost să fie: nu toți avem noroc în viață! Desigur, nu fusese niciodată un târâie brâu, un ăla care să se ațină la mila altora. Slujbuliță avusese, ce-i drept, tot timpul, dar fie că nu se omorâse cu firea, fie că aşa îi rostuise lui Dumnezeu, drăguțul de el, munculița lui fusese una în care nu avusese prea multe de făcut. Munca aia eroică, înălțătoare, care îți umflă pieptul de mândrie nu se intersectase cu drumurile lui, dar nici nu-şi duseseră unul altuia dorul. Viața lui Ivan Mihailovici căpătase o curioasă turnură când ajunsese la oraş. Oftase el din greu, oftase şi mamă-sa, oftase şi tată-său gândindu-se că dacă el pleacă la oraş nu va mai avea pe cine să altoiască din tot sufletul şi cu neasemuită dragoste părintească, dar de plecat plecase. De şcoală nu-şi amintea cu mare plăcere şi asta nu pentru că i-ar fi produs cine ştie ce traume, nelinişti, frustrări iscate de zidurile coşcovite ale internatului, de frigul îndurat sau mâncarea cam pe sponci. În fond, văzuse partea bună a şcolii: nu trebuia să faci nimic pentru toate astea; să mergi la clasă, să te întorci de la clasă, să zgâieşti ochii pe pereți prefâcîndu-te că asculți profesorii sau că înveți în sala de studiu, să te mai încaieri cu colegii, să cureți cartofi, munți de cartofi atunci când îți venea rândul la bucătărie, să speli dormitoarele, holurile şi wc-urile când erai de serviciu nu acoperea ceea ce îi oferea lui şcoala. Trecuse printr-însa fără nicio bucurie, dar şi fără niciun resentiment. Nu a înțeles niciodată de ce trebuia atâta bătaie de cap spre a învăța tot felul de bazaconii, adică să despici firu-n patru când lucrurile sunt atât de simple; este ceea ce este, de ce trebuie să mai ştim şi din câte părți e alcătuită o plantă sau de ce religia e opiumul popoarelor. În fond, plăntuțele tot cresc, dacă bunul Dumnezeu rânduieşte ploaie şi după aceea pune pe cer un soare galben, rotund şi frumos care te încălzeşte şi pe tine şi pe firul ăla abia ieşit din pământ, apoi tot se usucă dacă vine toamna, şi tu nu trebuie să te îngrijeşti de ce va să vină pentru că la primăvară o să-l vezi din nou dând din pământ, ițindu-şi mai apoi o floare, şi tot aşa, mujicului degeaba îi bagi în cap că nu există Dumnezeu, că popii îl păcălesc cu moaştele alea şi cu apa sfințită, că el tot o să creadă că există ceva deasupra noastră, a oamenilor, ceva care ne veghează viața şi toate sunt de la el: şi alea bune şi alea rele, iar drăguțul de el le ştie şi are grijă de toate, chiar dacă te duci la biserică şi i te închini, fie că stai la cârciumă şi plin de obidă îl mai şi înjuri. Becul tot se va aprinde dacă tu învârți comutatorul, iar sovietele au decis ca lampa lui Ilici să ajungă şi până în cătunul tău, de ce să mai strici rânduiala şi să mai umbli după potcoave de cai morți spre a vedea cum se face curentul şi cum vine el pe sârmă?
De aceea, nu i-a plăcut şcoala şi nici nu i-a înțeles prea bine rostul. La ce bun atâta sminteală când tu va trebui să ştii doar cum se dă drumul maşinii, unde şi cum trebuie să pui bucata de fier, cât timp trebuie să o laşi acolo, să o scoți, să o arunci în maldărul de piese din lada de lângă tine şi să pui altă bucată de fier?!
La absolvire, se uitaseră lung la el de parcă-ar fi vrut să se întrebe unii pe alții “şi cu ăsta ce facem?” Se foiseră pe scaunele din spatele mesei acoperite cu pânză roşie, se scărpinaseră în cap, ba unul se ridicase cam pe jumătate şi dusese mâna spre spatele său de parcă ar fi vrut să îşi domolească mâncărimile şi din altă parte a corpului, şuşotiseră între ei şi, până la urmă, îi înmânaseră o bucată de hârtie. Vania o împăturise cu grijă, o pusese în buzunarul de la piept şi, nici el nu ştia de ce, rămăsese pe mai departe în poziția “pe loc repaus” în fața comisiei. Tovarăşii se uitau la el ca la o arătare. Mai ales tovarăşul cel mare, care stătea drept în fața lui şi pe care el, Vania, nu-l mai văzuse niciodată în viața lui, nici pe la şcoală, nici prin oraş, era venit de la centru, se holba la el părând că nu pricepe nimic sau ca la ceva care nu există, dar dintr-odată ți se înfățişază în fața ochilor. În sala aia mare, în care ei, elevii, în mod obişnuit lau masa, şi care acum fusese golită – rămânând doar cu cimentul gol, cenuşiu, neomenesc, cu trei mese acoperite de o pânză roşie, cu un portret pe peretele din spatele prezidiului şi cele două steaguri oficiale – se lăsaseră gerul şi pustiul. Tovarăşii de la prezidiu dădeau să spună ceva, dar înghițeau aerul ca peştele aruncat pe mal, bătând numai din buze, mărunt, de parcă-ar fi vrut să spună “du-te, du-te, dispari, înghiți-te-ar pământul.”
“Auziți, spărsese tovarăşul cel mare crusta ce se închega pe lava rece a minții lor, o să-l iau cu mine. Cetățene Saproşkinov, dă-mi înapoi repartiția!”
Lui Vania nu-i mai spusese nimeni până-atunci “cetățene” şi mai ales “cetățene Saproşkinov”. Acasă, mama îi spunea sau îl striga “Vania-Vaniuşa”, sau când credea că el nu o aude “Vaniuşa al meu”, tatăl-său “fă-te-ncoa” atunci când catadixea să deschidă gura pentru că altfel, cel mai adesea, îl chema cu o scurtătură de lemn, un ciot găsit pe potecă sau cu câte-o ghebă care, neculeasă la timp, era acum plină de viermi, iar când era fericit – şi asta se întâmpla după a treia sau a patra cană de basamac – îl împungea cu cârja în semn de mare alint părintesc. La şcoală, colegii îi ziceau “Mă Ivane”, iar profesorii cum le venea mai uşor “mutule, boule, Saproşkinov, ăla din banca a patra, un’te împingi, mă, animalule”,” şi alte d-astea pedagogice.
Întorcându-se spre cei doi din partea lui dreaptă, cu o mişcare suavă de plop în bătaia vântului, tovarăşul le explică simplu:
– Îl iau la mine…
Apoi le completă cu aceeaşi mişcare de aplecare-unduire spre stânga celorlalți doi:
– …la raion.
Văzând probabil că ăia nu înțelegeau nimic, rămăseseră ca nişte păpuşi cu un zâmbet tâmp întipărit în culorile verde-roşu cu care se fac obrajii şi gura matrioştelor, se simți dator să le mai adauge, în timp ce pe chipul lui se lăbărța o satisfacție care nu ştiai de unde vine şi mai ales unde se va duce: “e-un toa’ş tânăr. care promite, şi noi trebuie să creştem aceste elemente tinere, să le educăm spre a deveni, mai târziu…”. Obosi însă repede în discursul său şi-i lămuri pe limba lor “îl fac activist, ce vă holbați aşa, ca nişte boi?”
Atunci văzu fostul Vania, de câteva clipe cetățeanul Saproşkinov, că ăia arătau chiar ca nişte boi. Ba mai mult, chiar erau nişte boi! Le crescuseră pe frunte două coarne scurte şi groase, ochii lor se măriseră şi li se umeziseră de parcă încercau plăcerea bovină a rumegatului, hainele li se făcuseră o piele groasă, cu păr lucios, iar mâinile lor – nişte copite cu care acum băteau în masă în semn de aprobare, de încântare, de indignare, sau ca de-o glumă atât de bună a tovarăşului încât îți vine să mugeşti, să arunci cu copitele din spate în semn de veselie deşucheată, să te tăvăleşti prin praful țarinei. Rămăseseră însă cu copitele în aer într-un stop cadru de câteva secunde când tovarăşul îi fixă cu privirea intrigată “ce mama dracului e de râs, am spus eu vreo glumă şi nu mi-am dat seama?!”
De pe peretele din spatele mesei de prezidiu, Nikita Sergheevici îi făcea cu ochiul. Mai întâi, cetățeanul Saproşkinov fu gata să leşine, crezând că mărețul conducător îi face un semn de încurajare, de susținere, de complicitate, luându-l sub protecția, sub oblăduirea sa. Un fior îi trecu pe şira spinării, iar picioarele i se muiaseră, părând că nu-i mai pot susține trupul. Căută cu privirea un punct de sprijin, îl găsi pe peretele din fața sa în chiar portretul tovarăşului Nikita şi, urmându-i privirea, băgă de seamă un alt portret prăfuit, căcat de muşte, aruncat într-o rână. Pricepu că nu putea el, un nimeni, un abia făcut cetățean, să se amestece între cei mari. Habar n-avea însă de ce îi făcea cu ochiul tovarăşul Nikita lui Iosif Visarionovici, părintele popoarelor sovietice.
Pe tovarăşul cel mare din cantina şcolii profesionale amenajată festiv în cinstea evenimentului – intrarea unor noi tovarăşi în rândul clasei muncitoare –, Ivan Mihailovici l-a urmat până când a devenit tovarăşul Saproşkinov. L-a urmat, la propriu şi la figurat, în toate cele. De fapt, asta-i era şi munculița, slujbulița sa: de a-l urma pe tovarăş, să-i fie mereu aproape, nu întotdeauna cu un scop precis, ci ca un insemn al puterii pe care acesta o avea. Aşa se puteau citi ierarhiile: masa celor mulți ce-şi duceau singuri geanta, îşi deschideau singuri uşile, şi dădeau primii bună ziua, apoi, cei ce aveau în preajmă câte-un cadru tânăr, însoțindu-i exact ca o umbră, făcându-se mereu utili, fie deschizându-le uşile, fie portierele la maşini, preluând haina sau geanta tovarăşului din maşină sau de pe masa de prezidiu, uneori imitându-i toate gesturile, şi, peste toți, apoteotic, erau cei mari. Ehei, cei mari nici nu se vedeau din alaiul, din suita cu care se deplasau, aşa cum se deplasează câte un vârtej pe câmpie, roind în jurul său, parcă protejându-i de orice şi oricine. Tovarăşii cei mari nu erau văzuți, ci ghiciți după suita lor impresionantă, ei erau nucleul în jurul căruia gravitau atomii şi ei clar plasați de orbite mai apropiate sau mai depărtate, după rolul şi funcția lor, în jurul tovarăşului.
Sigur că şi el, Ivan Mihailovici, îi ducea geanta tovarăşului său. De altfel, era unicul om din lumea asta în care tovarăşul ar fi avut încredere să îşi lase neprețuita servietă, atât de burduşită de Dumnezeu ştie ce, încât părea o gravidă ce îşi împinge burta în față de parcă simplul fapt că, după ce-o futuse unul, rămăsese însărcinată ar fi fost o mare cinste, o nemaipomenită onoare şi o adâncă recunoaştere a meritelor personale. Tovarăşul avea un mod absolut de a aprecia oamenii. “Eu, dumitale, nu aş avea încredere să îți dau să-mi ții geanta nici pentru cât m-aş încheia la şireturi”, obişnuia el să-i spună nevolnicului ce îi stătea în față şi din care sângele părea că o ia la goană, scurgându-se în pământul de sub picioare. Ceilalți erau foarte rari sau chiar deloc. Ivan Mihailovici nu-l auzise niciodată spunând cuiva:” uite, dumitale, da, ți-aş lăsa geanta în grijă cât mi-aş lustrui un pic cizmele”. Probabil că pe lumea asta erau foarte puțini demni de încrederea tovarăşului. Era mândru, aşadar, că deocamdată chiar fără să-i spună asta deschis, sincer, bărbăteşte, ca de la tovarăş la tovarăş, el simțea că îi câştigase această încredere. În fond, ce mai contează cuvintele când faptele sunt aşa de elocvente?!
Iar când vorbele se însoțesc cu faptele, atunci se iscă furtuna. Preluînd geanta din mâinile lui, tovarăşul o punea pe masă, drept în fața lui, acoperea cu privirea întreaga sală sau micuța încăpere ce constituia sediul biroului organizației locale – după împrejurări, evenimente sau după raionul ori gubernia în care se aflau – şi în timp ce glasul lui se ridica de la o abia auzită şoaptă la un tunet “tavarasci, daraghii tavarasci”, mâna se ducea spre geantă, caldă sau amenințătoare, mângâind-o sau ducând pumnul către ea de parcă-ar fi vrut să o zdrobească, să o îngroape în pământ ca pe-o muscă nenorocită, ca pe-un vierme, ca pe-un duşman al poporului strecurat aici, în sânul primitor al partidului. Apoi, brusc, glasul i se făcea mieros “niet, niiiieeeet, nieeeeeeet”. Mâna îi aluneca mătăsoasă deasupra genții şi se oprea, aproape imperceptibil pentru o privire neavizată, în dreptul încuietorilor. Atunci prin sală trecea un fior al groazei, un vânt de deviaționism, de taiga, de deportare, de Siberia, de pluton de execuție, de ciuperci otrăvite.
“Ne, ne, ne, tavarasci, tavarasci, dragii noştri tovarăşi, nu vom accepta ca viperele să se aciueze la sânul poporului, al partidului, uite-aşa le vom zdrobi…” Dacă era la a doua, a treia întâlnire din ziua aceea, adică după tot atâtea căni de votcă – “să poftiți la o gustărică, din puținul nostru, că aşa se cade să-ți cinsteşti oaspetele, şi promitem că ne îndreptăm greşelile”, zicea fiecare gazdă după ce primea porția de săpuneală –, tovarăşul sărea pe masă şi arăta tuturor cum vor fi striviți cu placheul cizmei cei ce sabotează, cei ce ascund grânele, cei ce nu fac planul sau cei cu apucături de burjui. Părea în clipele alea un Ceapaev dansând pe cadavrul duşmanului, un flăcău beat ce nu mai ştia paşii cazaciocului decât pe jumătate, un Lenin, un Stalin, un Nikita Sergheevici, un Brejnev – sau dracu mai ştie cine – evident mai mic, dar la fel de înflăcărat şi de încrezător în linia justă.
Nu numai purtatul genții era misia lui Ivan Mihailovici în acea vreme. Mai îndeplinea şi alte mici sarcini, cum ar fi datul ca exemplu. Tovarăşul avea o pasiune temeinică pentru a exemplifica şi Ivan Mihailovici părea cel mai la îndemână: “să luăm de exemplu pe Ivan Mihailovici” sau “iată ca de exemplu pe tovarăşul Saproşkinov”, “ce-ar face de exemplu tovarăşul, dacă…” şi desigur că aici fantezia luptei de clasă, a pericolelor ce amenință de oriunde a tovarăşului nu avea limitări ideologice. Mai era bun Ivan Mihailovici şi ca martor, ca un garant al adevărului absolut: “să spună Ivan Mihailovici, eu nu mai zic nimic”, “ a văzut şi tovarăşul Saproşkinov”, “adevărul îl ştie şi tovarăşul, care e tovarăş tânăr crescut, ca să zic aşa de mine, aşa că nu minte”, “spune, spune, tovarăşe, nu te sfii să critici”, or supremul argument; “să vă spună tovarăşul că nu-i mort!”
Dorințele mici, omeneşti, neînsemnate, dar fără de care viața ar fi atât de searbădă şi marile idealuri nu ar putea fi atinse niciodată, ei bine aceste plăceri ale tovarăşului cel mare erau sfinte porunci pentru Ivan Mihailovici. Tovarăşul muncea mult şi seara cel mai adesea cădea frânt de oboseală. Cădea, în sensul cel mai adevărat al cuvântului oriunde s-ar fi aflat: sub masa de la cârciumă, pe uliță în drumul scurt de la GAZ-ul raionului la casa unde aveau să doarmă, ori de pe scaunul câte unui prezidiu la o şedință care se prelungise în noapte iar duşmanul poporului, votca, se infiltrase abil în sângele lor clocotitor. În atari condiții, este creştineşte să-ți ajuți semenul mai ales dacă îți este şef. Cărându-l în spinare, depozitându-l pe scaunul din dreapta lui Nikolai, extrăgându-l mai apoi de acolo ca pe un sac cu hrişcă, opintindu-se cu el până în casă (pentru că, odată prăvălit din maşină, tovarăşului i se aprinde lămpaşul orgoliului şi ține morțiş să meargă pe picioarele sale chiar dacă se ajută şi de mâini spre a progresa pe drumul cel lung al patului), scoțându-i cizmele din picioare, descheindu-i nasturii de la rubaşcă şi aburcându-l în pat, Ivan Mihailovici se simte împăcat: face o faptă creştinească şi se roagă la bunul de Dumnezeu ca, dacă o fi să fie şi el într-o asemenea neputință, să-i dea şi lui un suflet de bun samaritean aşa ca el. Doarme însă iepureşte din cel puțin două motive: unul ar fi că patul este adesea prea mic pentru nevoia de zvârcolire a tovarăşului, aşa că imediat ce aude o bufnitură trebuie să se scoale spre a-l scoate de sub masă, de sub laviță sau chiar de sub pat spre a-l aşeza acolo unde omul fie el şef mare, mic sau un biet supus, trebuie să doarmă; un al doilea este că aproape toată noaptea se perpeleşte şi el la gândul că vine dimineața. Dimineața aduce cu sine cea mai mare grijă a lui Ivan Mihailovici Saproşkinov de când tovarăşul l-a luat pe lângă el să-l facă un cadru de nădejde al partidului: găsirea de castraveciori murați şi a unei brume de smântână sau măcar lapte acru. Şi asta încă înainte ca tovarăşul să se trezească.
(fragment din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariție la Editura Polirom)
constantin stan
Saproşkinov nu ştie şi nici nu-l interesează ce conțin acele dosare, nu ştie şi nici nu-l interesează unde le duce Marfa Stanilova. Principala sa preocupare este de a-şi omorî timpul între două păhăruțe de votcă, aşteptând ca pendula să bată patru şi jumătate pentru a pleca fie acasă, fie la cârciumă.
Viața sa tihnită este, din când în când, tulburată de fragmente de timp şi de întâmplări ce coboară din cupola țesută în jurul candelabrului cu 128 de brațe din biroul său, dar mai ales de gândul că undeva în această lume, la Bucureşti, există un frate. Dacă el este fiul unui soldat român, atunci sigur, spre a asigura simetria lumii, tatăl său, soldat sovietic în al doilea război mondial, trebuie să fi făcut un copil în România.
Schimbările de regim şi preluarea Instituției de un alt cuplu, Boris şi Ludmila – oameni tineri –, îl conving pe Ivan Mihailovici să plece, pe jos, la Bucureşti în căutarea fratelui. Este sigur că îl va recunoaşte imediat pentru că ei toți, bastarzii celui de-al doilea război mondial, se recunosc între ei. Probabil că împreună vor porni tot pe jos la Berlin, căutându-şi alți frați.
Era clar: trebuia să se străduiască mai mult chiar dacă nu ştia ce vrea să însemne exact acest lucru. Normal ar fi fost ca străduința să se asocieze muncii, dar e foarte puțin probabil ca Ivan Mihailovici să fi ştiut vreodată cu adevărat ce este munca. Aşa a fost să fie: nu toți avem noroc în viață! Desigur, nu fusese niciodată un târâie brâu, un ăla care să se ațină la mila altora. Slujbuliță avusese, ce-i drept, tot timpul, dar fie că nu se omorâse cu firea, fie că aşa îi rostuise lui Dumnezeu, drăguțul de el, munculița lui fusese una în care nu avusese prea multe de făcut. Munca aia eroică, înălțătoare, care îți umflă pieptul de mândrie nu se intersectase cu drumurile lui, dar nici nu-şi duseseră unul altuia dorul. Viața lui Ivan Mihailovici căpătase o curioasă turnură când ajunsese la oraş. Oftase el din greu, oftase şi mamă-sa, oftase şi tată-său gândindu-se că dacă el pleacă la oraş nu va mai avea pe cine să altoiască din tot sufletul şi cu neasemuită dragoste părintească, dar de plecat plecase. De şcoală nu-şi amintea cu mare plăcere şi asta nu pentru că i-ar fi produs cine ştie ce traume, nelinişti, frustrări iscate de zidurile coşcovite ale internatului, de frigul îndurat sau mâncarea cam pe sponci. În fond, văzuse partea bună a şcolii: nu trebuia să faci nimic pentru toate astea; să mergi la clasă, să te întorci de la clasă, să zgâieşti ochii pe pereți prefâcîndu-te că asculți profesorii sau că înveți în sala de studiu, să te mai încaieri cu colegii, să cureți cartofi, munți de cartofi atunci când îți venea rândul la bucătărie, să speli dormitoarele, holurile şi wc-urile când erai de serviciu nu acoperea ceea ce îi oferea lui şcoala. Trecuse printr-însa fără nicio bucurie, dar şi fără niciun resentiment. Nu a înțeles niciodată de ce trebuia atâta bătaie de cap spre a învăța tot felul de bazaconii, adică să despici firu-n patru când lucrurile sunt atât de simple; este ceea ce este, de ce trebuie să mai ştim şi din câte părți e alcătuită o plantă sau de ce religia e opiumul popoarelor. În fond, plăntuțele tot cresc, dacă bunul Dumnezeu rânduieşte ploaie şi după aceea pune pe cer un soare galben, rotund şi frumos care te încălzeşte şi pe tine şi pe firul ăla abia ieşit din pământ, apoi tot se usucă dacă vine toamna, şi tu nu trebuie să te îngrijeşti de ce va să vină pentru că la primăvară o să-l vezi din nou dând din pământ, ițindu-şi mai apoi o floare, şi tot aşa, mujicului degeaba îi bagi în cap că nu există Dumnezeu, că popii îl păcălesc cu moaştele alea şi cu apa sfințită, că el tot o să creadă că există ceva deasupra noastră, a oamenilor, ceva care ne veghează viața şi toate sunt de la el: şi alea bune şi alea rele, iar drăguțul de el le ştie şi are grijă de toate, chiar dacă te duci la biserică şi i te închini, fie că stai la cârciumă şi plin de obidă îl mai şi înjuri. Becul tot se va aprinde dacă tu învârți comutatorul, iar sovietele au decis ca lampa lui Ilici să ajungă şi până în cătunul tău, de ce să mai strici rânduiala şi să mai umbli după potcoave de cai morți spre a vedea cum se face curentul şi cum vine el pe sârmă?
De aceea, nu i-a plăcut şcoala şi nici nu i-a înțeles prea bine rostul. La ce bun atâta sminteală când tu va trebui să ştii doar cum se dă drumul maşinii, unde şi cum trebuie să pui bucata de fier, cât timp trebuie să o laşi acolo, să o scoți, să o arunci în maldărul de piese din lada de lângă tine şi să pui altă bucată de fier?!
La absolvire, se uitaseră lung la el de parcă-ar fi vrut să se întrebe unii pe alții “şi cu ăsta ce facem?” Se foiseră pe scaunele din spatele mesei acoperite cu pânză roşie, se scărpinaseră în cap, ba unul se ridicase cam pe jumătate şi dusese mâna spre spatele său de parcă ar fi vrut să îşi domolească mâncărimile şi din altă parte a corpului, şuşotiseră între ei şi, până la urmă, îi înmânaseră o bucată de hârtie. Vania o împăturise cu grijă, o pusese în buzunarul de la piept şi, nici el nu ştia de ce, rămăsese pe mai departe în poziția “pe loc repaus” în fața comisiei. Tovarăşii se uitau la el ca la o arătare. Mai ales tovarăşul cel mare, care stătea drept în fața lui şi pe care el, Vania, nu-l mai văzuse niciodată în viața lui, nici pe la şcoală, nici prin oraş, era venit de la centru, se holba la el părând că nu pricepe nimic sau ca la ceva care nu există, dar dintr-odată ți se înfățişază în fața ochilor. În sala aia mare, în care ei, elevii, în mod obişnuit lau masa, şi care acum fusese golită – rămânând doar cu cimentul gol, cenuşiu, neomenesc, cu trei mese acoperite de o pânză roşie, cu un portret pe peretele din spatele prezidiului şi cele două steaguri oficiale – se lăsaseră gerul şi pustiul. Tovarăşii de la prezidiu dădeau să spună ceva, dar înghițeau aerul ca peştele aruncat pe mal, bătând numai din buze, mărunt, de parcă-ar fi vrut să spună “du-te, du-te, dispari, înghiți-te-ar pământul.”
“Auziți, spărsese tovarăşul cel mare crusta ce se închega pe lava rece a minții lor, o să-l iau cu mine. Cetățene Saproşkinov, dă-mi înapoi repartiția!”
Lui Vania nu-i mai spusese nimeni până-atunci “cetățene” şi mai ales “cetățene Saproşkinov”. Acasă, mama îi spunea sau îl striga “Vania-Vaniuşa”, sau când credea că el nu o aude “Vaniuşa al meu”, tatăl-său “fă-te-ncoa” atunci când catadixea să deschidă gura pentru că altfel, cel mai adesea, îl chema cu o scurtătură de lemn, un ciot găsit pe potecă sau cu câte-o ghebă care, neculeasă la timp, era acum plină de viermi, iar când era fericit – şi asta se întâmpla după a treia sau a patra cană de basamac – îl împungea cu cârja în semn de mare alint părintesc. La şcoală, colegii îi ziceau “Mă Ivane”, iar profesorii cum le venea mai uşor “mutule, boule, Saproşkinov, ăla din banca a patra, un’te împingi, mă, animalule”,” şi alte d-astea pedagogice.
Întorcându-se spre cei doi din partea lui dreaptă, cu o mişcare suavă de plop în bătaia vântului, tovarăşul le explică simplu:
– Îl iau la mine…
Apoi le completă cu aceeaşi mişcare de aplecare-unduire spre stânga celorlalți doi:
– …la raion.
Văzând probabil că ăia nu înțelegeau nimic, rămăseseră ca nişte păpuşi cu un zâmbet tâmp întipărit în culorile verde-roşu cu care se fac obrajii şi gura matrioştelor, se simți dator să le mai adauge, în timp ce pe chipul lui se lăbărța o satisfacție care nu ştiai de unde vine şi mai ales unde se va duce: “e-un toa’ş tânăr. care promite, şi noi trebuie să creştem aceste elemente tinere, să le educăm spre a deveni, mai târziu…”. Obosi însă repede în discursul său şi-i lămuri pe limba lor “îl fac activist, ce vă holbați aşa, ca nişte boi?”
Atunci văzu fostul Vania, de câteva clipe cetățeanul Saproşkinov, că ăia arătau chiar ca nişte boi. Ba mai mult, chiar erau nişte boi! Le crescuseră pe frunte două coarne scurte şi groase, ochii lor se măriseră şi li se umeziseră de parcă încercau plăcerea bovină a rumegatului, hainele li se făcuseră o piele groasă, cu păr lucios, iar mâinile lor – nişte copite cu care acum băteau în masă în semn de aprobare, de încântare, de indignare, sau ca de-o glumă atât de bună a tovarăşului încât îți vine să mugeşti, să arunci cu copitele din spate în semn de veselie deşucheată, să te tăvăleşti prin praful țarinei. Rămăseseră însă cu copitele în aer într-un stop cadru de câteva secunde când tovarăşul îi fixă cu privirea intrigată “ce mama dracului e de râs, am spus eu vreo glumă şi nu mi-am dat seama?!”
De pe peretele din spatele mesei de prezidiu, Nikita Sergheevici îi făcea cu ochiul. Mai întâi, cetățeanul Saproşkinov fu gata să leşine, crezând că mărețul conducător îi face un semn de încurajare, de susținere, de complicitate, luându-l sub protecția, sub oblăduirea sa. Un fior îi trecu pe şira spinării, iar picioarele i se muiaseră, părând că nu-i mai pot susține trupul. Căută cu privirea un punct de sprijin, îl găsi pe peretele din fața sa în chiar portretul tovarăşului Nikita şi, urmându-i privirea, băgă de seamă un alt portret prăfuit, căcat de muşte, aruncat într-o rână. Pricepu că nu putea el, un nimeni, un abia făcut cetățean, să se amestece între cei mari. Habar n-avea însă de ce îi făcea cu ochiul tovarăşul Nikita lui Iosif Visarionovici, părintele popoarelor sovietice.
Pe tovarăşul cel mare din cantina şcolii profesionale amenajată festiv în cinstea evenimentului – intrarea unor noi tovarăşi în rândul clasei muncitoare –, Ivan Mihailovici l-a urmat până când a devenit tovarăşul Saproşkinov. L-a urmat, la propriu şi la figurat, în toate cele. De fapt, asta-i era şi munculița, slujbulița sa: de a-l urma pe tovarăş, să-i fie mereu aproape, nu întotdeauna cu un scop precis, ci ca un insemn al puterii pe care acesta o avea. Aşa se puteau citi ierarhiile: masa celor mulți ce-şi duceau singuri geanta, îşi deschideau singuri uşile, şi dădeau primii bună ziua, apoi, cei ce aveau în preajmă câte-un cadru tânăr, însoțindu-i exact ca o umbră, făcându-se mereu utili, fie deschizându-le uşile, fie portierele la maşini, preluând haina sau geanta tovarăşului din maşină sau de pe masa de prezidiu, uneori imitându-i toate gesturile, şi, peste toți, apoteotic, erau cei mari. Ehei, cei mari nici nu se vedeau din alaiul, din suita cu care se deplasau, aşa cum se deplasează câte un vârtej pe câmpie, roind în jurul său, parcă protejându-i de orice şi oricine. Tovarăşii cei mari nu erau văzuți, ci ghiciți după suita lor impresionantă, ei erau nucleul în jurul căruia gravitau atomii şi ei clar plasați de orbite mai apropiate sau mai depărtate, după rolul şi funcția lor, în jurul tovarăşului.
Sigur că şi el, Ivan Mihailovici, îi ducea geanta tovarăşului său. De altfel, era unicul om din lumea asta în care tovarăşul ar fi avut încredere să îşi lase neprețuita servietă, atât de burduşită de Dumnezeu ştie ce, încât părea o gravidă ce îşi împinge burta în față de parcă simplul fapt că, după ce-o futuse unul, rămăsese însărcinată ar fi fost o mare cinste, o nemaipomenită onoare şi o adâncă recunoaştere a meritelor personale. Tovarăşul avea un mod absolut de a aprecia oamenii. “Eu, dumitale, nu aş avea încredere să îți dau să-mi ții geanta nici pentru cât m-aş încheia la şireturi”, obişnuia el să-i spună nevolnicului ce îi stătea în față şi din care sângele părea că o ia la goană, scurgându-se în pământul de sub picioare. Ceilalți erau foarte rari sau chiar deloc. Ivan Mihailovici nu-l auzise niciodată spunând cuiva:” uite, dumitale, da, ți-aş lăsa geanta în grijă cât mi-aş lustrui un pic cizmele”. Probabil că pe lumea asta erau foarte puțini demni de încrederea tovarăşului. Era mândru, aşadar, că deocamdată chiar fără să-i spună asta deschis, sincer, bărbăteşte, ca de la tovarăş la tovarăş, el simțea că îi câştigase această încredere. În fond, ce mai contează cuvintele când faptele sunt aşa de elocvente?!
Iar când vorbele se însoțesc cu faptele, atunci se iscă furtuna. Preluînd geanta din mâinile lui, tovarăşul o punea pe masă, drept în fața lui, acoperea cu privirea întreaga sală sau micuța încăpere ce constituia sediul biroului organizației locale – după împrejurări, evenimente sau după raionul ori gubernia în care se aflau – şi în timp ce glasul lui se ridica de la o abia auzită şoaptă la un tunet “tavarasci, daraghii tavarasci”, mâna se ducea spre geantă, caldă sau amenințătoare, mângâind-o sau ducând pumnul către ea de parcă-ar fi vrut să o zdrobească, să o îngroape în pământ ca pe-o muscă nenorocită, ca pe-un vierme, ca pe-un duşman al poporului strecurat aici, în sânul primitor al partidului. Apoi, brusc, glasul i se făcea mieros “niet, niiiieeeet, nieeeeeeet”. Mâna îi aluneca mătăsoasă deasupra genții şi se oprea, aproape imperceptibil pentru o privire neavizată, în dreptul încuietorilor. Atunci prin sală trecea un fior al groazei, un vânt de deviaționism, de taiga, de deportare, de Siberia, de pluton de execuție, de ciuperci otrăvite.
“Ne, ne, ne, tavarasci, tavarasci, dragii noştri tovarăşi, nu vom accepta ca viperele să se aciueze la sânul poporului, al partidului, uite-aşa le vom zdrobi…” Dacă era la a doua, a treia întâlnire din ziua aceea, adică după tot atâtea căni de votcă – “să poftiți la o gustărică, din puținul nostru, că aşa se cade să-ți cinsteşti oaspetele, şi promitem că ne îndreptăm greşelile”, zicea fiecare gazdă după ce primea porția de săpuneală –, tovarăşul sărea pe masă şi arăta tuturor cum vor fi striviți cu placheul cizmei cei ce sabotează, cei ce ascund grânele, cei ce nu fac planul sau cei cu apucături de burjui. Părea în clipele alea un Ceapaev dansând pe cadavrul duşmanului, un flăcău beat ce nu mai ştia paşii cazaciocului decât pe jumătate, un Lenin, un Stalin, un Nikita Sergheevici, un Brejnev – sau dracu mai ştie cine – evident mai mic, dar la fel de înflăcărat şi de încrezător în linia justă.
Nu numai purtatul genții era misia lui Ivan Mihailovici în acea vreme. Mai îndeplinea şi alte mici sarcini, cum ar fi datul ca exemplu. Tovarăşul avea o pasiune temeinică pentru a exemplifica şi Ivan Mihailovici părea cel mai la îndemână: “să luăm de exemplu pe Ivan Mihailovici” sau “iată ca de exemplu pe tovarăşul Saproşkinov”, “ce-ar face de exemplu tovarăşul, dacă…” şi desigur că aici fantezia luptei de clasă, a pericolelor ce amenință de oriunde a tovarăşului nu avea limitări ideologice. Mai era bun Ivan Mihailovici şi ca martor, ca un garant al adevărului absolut: “să spună Ivan Mihailovici, eu nu mai zic nimic”, “ a văzut şi tovarăşul Saproşkinov”, “adevărul îl ştie şi tovarăşul, care e tovarăş tânăr crescut, ca să zic aşa de mine, aşa că nu minte”, “spune, spune, tovarăşe, nu te sfii să critici”, or supremul argument; “să vă spună tovarăşul că nu-i mort!”
Dorințele mici, omeneşti, neînsemnate, dar fără de care viața ar fi atât de searbădă şi marile idealuri nu ar putea fi atinse niciodată, ei bine aceste plăceri ale tovarăşului cel mare erau sfinte porunci pentru Ivan Mihailovici. Tovarăşul muncea mult şi seara cel mai adesea cădea frânt de oboseală. Cădea, în sensul cel mai adevărat al cuvântului oriunde s-ar fi aflat: sub masa de la cârciumă, pe uliță în drumul scurt de la GAZ-ul raionului la casa unde aveau să doarmă, ori de pe scaunul câte unui prezidiu la o şedință care se prelungise în noapte iar duşmanul poporului, votca, se infiltrase abil în sângele lor clocotitor. În atari condiții, este creştineşte să-ți ajuți semenul mai ales dacă îți este şef. Cărându-l în spinare, depozitându-l pe scaunul din dreapta lui Nikolai, extrăgându-l mai apoi de acolo ca pe un sac cu hrişcă, opintindu-se cu el până în casă (pentru că, odată prăvălit din maşină, tovarăşului i se aprinde lămpaşul orgoliului şi ține morțiş să meargă pe picioarele sale chiar dacă se ajută şi de mâini spre a progresa pe drumul cel lung al patului), scoțându-i cizmele din picioare, descheindu-i nasturii de la rubaşcă şi aburcându-l în pat, Ivan Mihailovici se simte împăcat: face o faptă creştinească şi se roagă la bunul de Dumnezeu ca, dacă o fi să fie şi el într-o asemenea neputință, să-i dea şi lui un suflet de bun samaritean aşa ca el. Doarme însă iepureşte din cel puțin două motive: unul ar fi că patul este adesea prea mic pentru nevoia de zvârcolire a tovarăşului, aşa că imediat ce aude o bufnitură trebuie să se scoale spre a-l scoate de sub masă, de sub laviță sau chiar de sub pat spre a-l aşeza acolo unde omul fie el şef mare, mic sau un biet supus, trebuie să doarmă; un al doilea este că aproape toată noaptea se perpeleşte şi el la gândul că vine dimineața. Dimineața aduce cu sine cea mai mare grijă a lui Ivan Mihailovici Saproşkinov de când tovarăşul l-a luat pe lângă el să-l facă un cadru de nădejde al partidului: găsirea de castraveciori murați şi a unei brume de smântână sau măcar lapte acru. Şi asta încă înainte ca tovarăşul să se trezească.
(fragment din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariție la Editura Polirom)
constantin stan