Proză
Ştefan Jurcă
ALTI PICTORI, ALTE EXPOZITII
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
Stă întins pe saltea, proptit în cot, acoperit cu un hanorac verde ca o pelerină militară. Barba sură iese de sub învelitoare în ritmul în care povesteşte. Pe un perete, atîrnate de sfori, sînt cîteva tablouri. Pe celălalt perete sînt alte lucrări, înrămate. Mă impresionează două cu aceeaşi temă: marină. Adică la trei sferturi din partea de sus e trasată o linie azurie. Sus cerul, jos marea. Abia schițate prin nuanțele de albastru marin şi de peticele de nori. Două nuanțe de albastru împart lumea: aer şi apă.
Cînd am intrat în atelier am găsit acolo încă doi tipi care ascultau cum povesteşte maestrul. Trecuse de zece dimineața. Lîngă patul improvizat pe parchet, pe ziare – resturi de ardei, cutii de conserve goale: carne de vită în suc propriu, ghiveci cu orez. Urmau: resturi de pîine, o colecție de sticle goale. Atîrnate pe pereți ştergare țărăneşti din cînepă cusute cu modele roşii. Un afiş lipit pe geamul de la intrare: Expoziția de pictură... iar pe un perete, chiar deasupra maestrului, era trasată cu cretă neagră o cruce cu două inițiale: M.P. (Mircea Pictorul). Am zărit apoi şi alte lucrări: peisaje cu case vechi, iar în planul secund, estompați, munții împăduriți.
– Servus, maestre, a început Clau.
– Sănătate, am repetat eu.
Am dat mîna cu maestrul, apoi Clau m-a prezentat celorlalți doi, al căror nume nu l-am reținut. Prieteni cu artiştii, aveam să aflu mai tîrziu. Erau distanți şi rezervați. Mircea mi-a arătat din priviri un scaun, un fel de trepied, bun la pescuit, apoi a continuat:
– Ce chestie, domle... internele merg, îşi văd de treabă, nu le pasă de externe. Țaca-paca, tot merg. Făcea o pauză cu suspans,cu subînțeles... tot merg pînă se produc nişte mişcări interne şi gata revoluția: se blochează un rinichi... Mă, am băut aseară, nu ştiu cu cine, parcă vin, ba nu, vodcă, ba şi vin... trebuie să mai fie o butelie... unde dracu e”?
Nu era nicăieri, bine’nțeles.
– Lasă, maestre, noi nu consumăm... Asta nu însemna că nu trebuia
să-i aducem o sticlă de vin, cu toată sărăcia noastră, însă noi aveam altă treabă.
– Da tu ce faci, mă? se hlizi maestrul la mine.
– Am venit să joc ping-pong...
– Auzi ce chestie... ping-pong... mă imită maestrul.
Şi-a ridicat un picior de sub învelitoare, pe labe praful a luat forma sandalei.
– Nu e verde de Paris, e brun de Baia Mare, constată, brusc maestrul. Nimeni nu zicea nimic, a început tot el:
– Te-am văzut cu o gagică.Tot cu ea eşti?
– Şi cu ea, continuă Clau.
– Însoară-te, mă!
– Lista e deschisă...
Clau s-a ridicat iar eu deodată cu el, am dat mîna cu maestrul şi am ieşit. De fapt noi îl căutam pe Mihai, să jucăm tenis de masă. Eram în concediu, am dat o fugă pînă la Clau iar de acolo la Mihai, la atelier. Cum uşa atelierului era deschisă am zis că Mihai e pe-aproape şi am intrat la Mircea. Ne-am întors pe scurtătură prin iarbă dar Mihai nu sosise încă. În Colonie, vegetația creştea neîmblînzită. Se sălbăticea. Iarba şi lăstărişurile erau umede. Lîngă atelierul lui Ilie a înflorit un mac. Părea ciudat lîngă zidul vechi. Ne-am aşezat pe un lemn răsturnat lîngă via lui Mihai. O viță rodise, avea cîteva boabe negre.
2
– Nu mai tot întreba atîta...
Făceam paşi mărunți, urcam emoționați spre vîrful colinei, dincolo de Valea roşie. Dinspre gardul grădinii zoologice adie un miros de hoit şi balegă. Vila e cocoțată în coastă. Terasa are balustrade din fier, trepte din beton cu marginile ştirbite.Urzicile şi buruienile se desfătau pe lîngă zidul scorojit, încă sînt verzi deşi e toamnă tîrzie. Pădurea are un colorit pe care nu cred să-l fi imortalizat nici un maestru al coloniei: castani, brazi şi fagi rămuroşi. Valea roşie coboară grăbită pe lîngă Parcul Regina Maria. Stadionul de tenis, cu zgură roşie, pare o tablă liniată pe margini. Acum e pustiu. Un arbore ornamental, o specie de conifere stă de pază stingher, chiar spre intrare.
– O fi acasă?
Clau nu-mi răspunde. Pufăie dintr-un carpați fără filtru. Ochii albaştri îi stau ficşi. Intră el primul. Simulează cum s-ar şterge, tropăie pe loc. În anticameră este beton pe jos şi praf. Ceva de vechi şi părăsit ne înconjoară. Un arbore în care este sculptată o linie elicoidală, o linie a infinitului, e proptit de o scară de lemn. Trebuie dus la muzeu, avea să spună maestrul. Un şurub imens...
– Pune de un ceai, maestre...
– De care vrei?
– De tei...
– N-am!
– Atunci de care ai...
Reşoul începe să fîsîie.Bobi de apă s-au prelins pe lîngă oala metalică.
– O vodcă?
– Femei nu vrei?...
– De ce eşti rău, maestre? Dacă tot am urcat pînă aici... Fii măcar ospitalier...
Privesc prin fereastră în atelierul lui Varvedo, se vede bustul în gips al lui Petöfi. Cel în bronz este deja pe soclu.
– Vor să mă dea afară...
– Fii serios, maestre, noi ce păzim aicea?
– Păziți, nu păziți, eu am somație să părăsesc vila.
Camera e plină de cărți şi tablouri. Il recunosc pe Vida Geza, Alexandru Ivasiuc, în straiele locului. Borcane cu cuie, pensule, creioane. Din ipsos, un măr, o pară, un strugure, strident colorate. Modele pentru ucenici.
– Aveam şi răsaduri cu pătrunjel şi morcovi, ceapă... le vedeți pe fereastră...
– E mai bine afară, maestre...
– Eu nu mă duc... să fie clar, eu aici stau... E roşu la față. A aflat o sticlă cu etichetă de Cluj Napoca.
– E veche, maestre...
– Numai sticla.
– Şi pălinca?
– A mai răposat unul pe aici...
Liniştea este adîncă, suspectă chiar. Maestrul Iosif nu glumeşte, surplusul de la pomana mortului îl gospodăreşte cu grijă.
3
S-a aşezat lîngă mine trăgîndu-şi un scaun de la masa vecină, eram după şedința de cenaclu, la punctul trei, dezbateri libere şi masă lichidă. Lucrează la o biserică pe care o finaliza cu greu. Şi-a aşezat lucrarea sprijinită de un colț al mesei, m-am aplecat să văd ce este acolo. S-a înroşit. ”Cine te-a supărat?” „Mi-au respins portretul”... Alături se afla Iosif, vroise să expună şi el acelaşi portret cu Nichita. S-au înfruntat din priviri.
În chiar ziua expoziției mă întîlnesc cu profesorul Horia venind dinspre Colonie. Îmi spune vestea: pe Titus l-au dus la spital, era sprijinit de teracotă, îşi dezmorțea spatele. Apoi a căzut chiar acolo, în salonul de expoziție.
Ilie şi Mihai,aşezați printre rame şi cutii pentru culori. Nimeni nu zice nimic.
În octombrie soarele îngăduitor coboară cu o lumină de ocru şi luminează verdele plin de melancolie. În vila W. avea o cămăruță, din cauza betonului de pe jos frigul era mai tare decît afară. Mi-a arătat caiete, schițe, desene. În holul liceului industrial are lucrări cu martirii din Apuseni, domină verdele opac. Dispărea din oraş luni întregi, avea lucrări de frescă la biserici, apărea de Mihail şi Gavril la atelierul lui Mihai. Mai spre miezul nopții, asistența se rărise, l-a rugat pe amfitrion să-i permită să telefoneze. ”Alo, te salut! Sînt tăticul tău! Ai primit banii? Ne vedem dimineață. Te salut!” Era numai un zîmbet. S-a aşezat pe locul său, caută sticla pe care noi o goliserăm între timp. Titus era un bonom.
În capela Rozalia pe copil nu-l văd decît din profil, facem loc celor ce sosesc. Duminică la amiază florăriile sînt închise. Curge lumînarea din mîna mea, curg lacrimi. Pămînt galben. Cineva porneşte un mag minuscul, un cîntec de iarnă, un colind.
Îmi amintesc cîteva lucrări de-ale lui: copaci pe o stîncă, rădăcinile parcă ar căuta pămînt de pe două muchii de munte. Tabloul e înrămat în diagonală, arată ca un romb. Altul: maci roşii în lanuri aurii, altul: o împletitură de culori trase cu pensula în ulei: galben, albastru, verde, portocaliu, alb.
Scotea de sub paltonul verde-nchis un volum de Esenin. Încerca să ne citească dar alții mai băgăreți i-o luau înainte.
Pîlcuri de zăpadă. Călcăm printre morminte.Cineva afişează o sticlă. Refuz să beau. Mă jigneşte. Înghit în sec. Păşesc mai departe.
“Să-mi aduci scîndură uscată, veche de 15 ani. Să nu fie înverzită pe cine ştie unde. Îmi dai două bucăți de scîndură; una mie, una ție. A ta va fi o iconiță. Cel mai bun lemn pentru icoane este teiul, nu ştiu dacă vei găsi scîndură de tei. E bună şi de brad, deşi e moale şi absoarbe vopseaua…”
Intrasem în salon; de pe culoar dădeai în bucătărie, un fel de hol de unde începea baia, urcai trei trepte şi ajungeai în salon. Atelierul este în corpul de clădire cu expunere spre stradă, construit înainte de război cînd şcoala de pictură era în glorie. Poate de pe vremea lui Ipolit Strâmbu ori de mai tîrziu. Nu am timp să fac aici descriere şi istorie. Adevărul nu este dependent de sinceritate ori eu voi fi sincer. Ceea ce a lăsat amprenta pe sufletul meu, acea pecete vreau s-o transmit cititorului. Ce chestie… eternitate… de asta li se spune cimitirelor, în general, Eternitatea ori Miază-Noapte? Vreun profesor cu aplicații spre literatură le-o fi botezat. Cine să le ştie pe toate ? Oricum, sînt printre primii care îndrăznesc să intre în acest sanctuar al artei, cu pixul. O tâmpită chiar mi-a zis: ce crezi, mă,…că tu vei reuşi să trăieşti numai din pix? Cine eşti tu, mă?... Chiar aşa, cine sînt eu, dragă Ilie, cum mă simți tu pe mine aici în atelierul tău?
– Scriitor…
– Nu minți, maestre?...
– De ce-aş face-o? Eşti scriitor pentru că…nu sînt alții interesați de ideea asta…Noi, aici, sîntem nişte focuri vii. Noi ardem aici pentru o idee…
– Te rog… eşti poet?...
– Fiecare pictor este şi poet…ceea ce face el pe pînză este sufletul său, se exprimă pe sine prin culoare. Dacă aveam de la Dumnezeu cuvinte cum am culoare eram doar poet…
– Mi se pare că tu vrei neapărat să simțim noi că eşti de la mare, cu soarele în suflet…auriul tău, albastrul şi alburiul mînjit…
– Să zicem o pildă…
– Pe toți v-a apucat pofta de a picta icoane. Uite-l pe Traian, el o pictează pe Maica Domnului…Fecioara Maria nu poate fi pictată de un bărbat început, trebuie pictată de unul curat şi profund credincios… Michelangelo cînd a pictat Capela Sixtină a mîncat doar pâine şi vin…doi ani de zile.
– El era Michelangelo şi trăia în alt timp…
– Credința nu se schimbă…
– Deşi tehnica ne face mai puternici…
– Pardon, dar şi mai slabi…riscul de a dispare nu doar în moarte, în nesimțire ci în neant e mult mai mare, probabil că şi spaima de neant creşte în timp, unii îi spun stress…
– Cum facem cu icoana?... Pe fecioara Maria, pe Maica Domnului cu fiul, pe Isus Hristos…îi pot toți imita. Uite, sîntem în luna lui cuptor, eu m-am născut după Petru şi Pavel… Aşa trebuia să mă cheme…numai că s-a hotărît să port alt nume, după tata. Dar şi tu eşti născut în luna iulie…vreau să-l faci pe sfîntul Ilie…
– Mi-ai dat o temă pentru acasă…Adu-mi mai întîi scândură,veche de 15 ani… pînă o găseşti poate aflu şi eu un loc, un chip al sfântului de unde să mă inspir…
Ştii că ortodocşii nu-l reproduc la chip decît în planul cu două dimensiuni, doar simbolic, nu-l scot în relief. Bizantinismul lasă loc de interpretare… îți lasă …libertatea să-ți imaginezi, lasă loc de …
– Asta ne-a ros pe noi, pe români, dilema… ba că ortodoxismul, ba catolicismul va salva lumea…Apoi cine să conducă România, creată după alegerea lui Al.I. Cuza ca domn? Moldovenii ori valahii… apoi să avem grijă ca ardelenii, după Marea Unire, să nu ajungă în capul trebii că nu se ştie dacă-s români ori ungureni… Eram sigur că de la pictură vom ajunge la politică … Cum spunea Mircea Eliade: nici un popor nu pune în politică atâta patimă ca poporul român. Cui foloseşte asta?
– L-ai uitat pe Machiaveli? ”Divide et impera” .E un principiu al feudalismului dar noi ca națiune încă nu ne-am copt la cap. Sîntem în adolescența românismului de stat.
– Credeam că eşti doar scriitor, adică tu poți inventa personaje... mi se pare că eşti eseist...
– Cred că m-a prins ideea ta de a picta o icoană anume pentru mine... Ştii... e un sentiment ciudat pe care-l trăim noi, ăştia cu imaginația... tot timpul ni se pare că noi scriem despre alții şi uităm de noi.
– Madam Bovary sînt eu...
– Lasă-l pe ăla... aşa este, adică el vroia să spună că personajele sale nu sînt din carne şi oase, ci din hîrtie, adică iluzii, himere... Avea nevoie de scuze, de justificări... Şi tu cînd pictezi porneşti de la realitate dar ajungi la alta după anumite „metamorfoze”... Acum simt că trebuie să plec... am stat deja prea mult.
– Uite ce colaci s-au format din fumul de la țigară... vei avea noroc la ceva rotund...
– Să dea Dumnezeu, măcar la monede... dacă la hîrtii nu... Să fie în ceas bun... Salut... mai apucă să spună din uşă că era deja pe scările de lemn coborînd în grabă.
– Ți-aş face un Sfîntu’ Ilie că nu e mare lucru, un moş pe un car de foc şi nişte cai cu aripi, nişte fulgere, acolo... L-aş face să semene cu mine, negricios şi bărbos ca un grec. Ştii legenda cu Ilie Tesviteanul? El a fost ispitit de diavol, i-a spus să meargă acasă că-l înşeală nevasta. Bietul Ilie s-a dus glonț acasă, avea toporul la el şi după cuptor a zărit doi oameni dormind. Le-a tăiat pe dată capetele cu toporul. Erau mama şi tatăl său, nevasta plecase de-acasă cu treburi. El aduce focul dar şi ploaia, el pedepseşte oamenii cu biciul de foc, cu fulgerele.Unii spun că cine moare trăsnit de Ilie merge direct în rai.
– Ştii ce frate Iliuță Pronosport, eu mai bine renunț la icoana dumitale... de ce să mă închin eu la un criminal, la un ucigaş care şi-a masacrat părinții? Mai bine altceva... orice numai pe acest sfînt nu-l vreau...
– Bravo, tu nu respecți tradiția? De atîta amar de vreme lumea i se închină iar tu nu-l vrei? Tot acum se despart oile de berbeci iar mieii se înțarcă, se taie stupul de albine...
– Vorbeşti ca la carte, bade Ilie...
– Eu sînt profesor de arte plastice, trăiesc într-o zonă preponderent folclorică... Ştii că Sfîntul Ilie împarte în două părți vremea de la Sfîntul Gheorghe la Sfîntul Dumitru?
– Ia să vedem – Sfîntul Gheorghe este pe 23 aprilie iar Sfîntul Dumitru pe 26 octombrie, cele şase luni se împart în două pe 20 iulie. Ce zici de calendarul acesta?
– Sînt multe de învățat, domniscanule, ai văzut cîtă precizie? De astronom.
– Oricum, biserica are meritul ei, noi nu ne amestecăm... Vroiam să am şi eu o lucrare de la tine că doar nu sînt colecționar de artă...
– Am început un ciclu.. .nişte lucrări inspirate din tradițiile zonei... jucatul miresei, furtul miresei, la sapă, la arat, încă nu le-am transpus pe pînză dar sînt aici, finalizate în mintea mea. Eu lucrările mi le fac în atelier, nu aparțin de şcoala plain-aire-iştilor care pictau în aer liber la „contra” cu academiştii. De ce să pictez eu afară cînd soarele trece prin atelierul meu... Apropo, ştii ghicitoarea asta? Bumbuț de aur pe petele de taur?...
– Am citit-o într-o gazetă – e soarele, frate Ilie...
– Aşa-i... Numele de Ilie vine de la Helias, aproape de helios, de lîngă soare... naşii mei au fost greci, ei m-au botezat aşa, sînt solar. De asta vei afla în lucrările mele lumina, să fii atent la lumină... ”Din fereastra mea se vede Dealul Tâlharilor dar şi Dealul Florilor... în toate lucrările mele vezi lumină, aurul cu complementarul”... Să pui în memoria ta aste fraze. Sînt cheia operelor mele. Eu aş vrea să rămîn cu suflet de copil toată viața... Unii spun: ce, eşti copil? Eu asta vreau să rămîn, cu inocența copilăriei în suflet, aceasta este arta... nevinovăția copilului în fața lui Dumnezeu, mirarea sa în fața oamenilor şi a creațiilor lui Dumnezeu...
– Lasă astea, maestre, pe mai tîrziu, eşti tînăr, ai abia 50 de ani...
– Alții de vîrsta mea erau maeştri emeriți...
– E lumea lor, nu-l putem supăra pe Dumnezeu: lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa... Acum parcă vorbeam de sfinți. Să avem o rezervă, totuşi, să nu-l supărăm pe Dumnezeu... Mai bine mai spunem despre tine...
– Am făcut liceul de artă la Cluj, l-ai văzut pe profesorul meu, pe domnul Coriolan...
– Cel cu Fordul, eram în drum spre Cluj, îmi amintesc.
– Daa... Apoi am intrat la Grigorescu, la institutul cel mare. S-au cerut artişti în Baia Mare, vroiau să refacă o tradiție... Eu eram la Halmeu, pe graniță, profesor de desen. Aşa am ajuns în Baia Mare. Am lucrat şi la teatru, pictam decorurile, eram şi profesor...
– Bine , dar cum ai ajuns să te naşti la Constanța?
– Părinții mei erau din Turda, s-au dus la lucru, era război… cînd a venit bombardamentul eram în brațe la mama, eu am supravețuit, dar am rămas fără o mînă ca România fără Basarabia... Antonescu a fost un erou.
Maestrul s-a supărat, ochii i s-au înroşit, tace înciudat.
– Cînd îi văd pe pictorii de azi... parcă ar face nişte plăcinte şi nu opere de artă...
– Altceva, altceva, spunea îngerul...
– Vreau ca Dunărea să fie apă națională românească. De aici trebuie să izvorască, nu de la nemți cu pădurea lor neagră cu tot aşa ca şi cerul gurii lor.
S-a lăsat o tăcere grea. Maestrul pare desfigurat, nu-l recunosc, e un urs cu buze roşii... Uite ce titlu: ursul cu buze roşii...
– Parcă ai fi un urs cu buze roşii...
– Eşti un tîmpit...
Am întins prea mult coarda.”Rugămu-ne-ndurărilor/Luceafărului mărilor...”
– Îți zic eu una acuma:Să trăiască Agarici/Ce-mpuşca la bolşevici...
Stau în fața celor două bucăți de scîndură de brad. Au vreo 23 de ani vechime. Le-am adus de acasă de la un tîmplar, pentru Ilie. Pe una am lipit o icoană desenată pe hîrtie, una banală, iar pe cealaltă o reproducere după Theodor Pallady. Ilie n-a mai apucat să-mi picteze nici o icoană. A făcut comoție cerebrală şi a plecat în altă lume. Un postimpresionist , spun specialiştii.
În Colonie vegetația e tot mai neîmblînzită, călcată de paşi invidioşi, paşi şovăielnici. Ba, mai nou şi hoți care caută în atelierele de pictură unelte din import. Să fie o etapă de trecere?... Mi-e greu să aflu un răspuns. De vreo 20 de ani n-am citit un filozof nou, nici o doctrină, de la cine să aflu ceva nou? Ziarele sînt pline de comentarii politice. Revistele de cultură circulă greu. Să nu mai citim? Şi dacă am fi prins vremea războiului? Ori degringolada ruşilor, ai celor care n-au apucat să fie celebri şi să predea la universități americane? Unii mai isteți s-au autoexilat şi nu au curajul să revină în țară. Oricum, vor fi dezamăgiți. Cine mai vine de la est la vest? Doar păstrăvii de apă dulce ori poate somonii cînd se împerechează. Coloniştii veneau la şcoala lui Hollossy Simon dar se întorceau acasă, soseau numai vara.
Sîntem în iulie, aproape de ziua Sfîntului Ilie Tesviteanul. Aşa mi-am amintit de aceste scînduri care ocupă inutil spațiul din rafturile bibliotecii. Sînt două cărți nescrise pe care încerc acum să însăilez cîte o poveste, cît mai aproape de realitate. Afară e o căldură cum n-a mai fost de mult pe aceste locuri. Unii spun că niciodată. Sîntem în anul şapte, în luna a şaptea... Pentru mine n-a fost un an rău, deşi tot timpul m-am simțit apăsat de oboseală şi de vinovăția de a nu fi scris despre oamenii care acum nu mai sînt. Dar eu lucrez cu ficțiunea. Trec pe stradă şi privesc clădirea din colonie. Alți pictori, alte expoziții. Cei de atunci s-au retras în muzee şi în cataloage.
ŞTEFAN JURCĂ
Cînd am intrat în atelier am găsit acolo încă doi tipi care ascultau cum povesteşte maestrul. Trecuse de zece dimineața. Lîngă patul improvizat pe parchet, pe ziare – resturi de ardei, cutii de conserve goale: carne de vită în suc propriu, ghiveci cu orez. Urmau: resturi de pîine, o colecție de sticle goale. Atîrnate pe pereți ştergare țărăneşti din cînepă cusute cu modele roşii. Un afiş lipit pe geamul de la intrare: Expoziția de pictură... iar pe un perete, chiar deasupra maestrului, era trasată cu cretă neagră o cruce cu două inițiale: M.P. (Mircea Pictorul). Am zărit apoi şi alte lucrări: peisaje cu case vechi, iar în planul secund, estompați, munții împăduriți.
– Servus, maestre, a început Clau.
– Sănătate, am repetat eu.
Am dat mîna cu maestrul, apoi Clau m-a prezentat celorlalți doi, al căror nume nu l-am reținut. Prieteni cu artiştii, aveam să aflu mai tîrziu. Erau distanți şi rezervați. Mircea mi-a arătat din priviri un scaun, un fel de trepied, bun la pescuit, apoi a continuat:
– Ce chestie, domle... internele merg, îşi văd de treabă, nu le pasă de externe. Țaca-paca, tot merg. Făcea o pauză cu suspans,cu subînțeles... tot merg pînă se produc nişte mişcări interne şi gata revoluția: se blochează un rinichi... Mă, am băut aseară, nu ştiu cu cine, parcă vin, ba nu, vodcă, ba şi vin... trebuie să mai fie o butelie... unde dracu e”?
Nu era nicăieri, bine’nțeles.
– Lasă, maestre, noi nu consumăm... Asta nu însemna că nu trebuia
să-i aducem o sticlă de vin, cu toată sărăcia noastră, însă noi aveam altă treabă.
– Da tu ce faci, mă? se hlizi maestrul la mine.
– Am venit să joc ping-pong...
– Auzi ce chestie... ping-pong... mă imită maestrul.
Şi-a ridicat un picior de sub învelitoare, pe labe praful a luat forma sandalei.
– Nu e verde de Paris, e brun de Baia Mare, constată, brusc maestrul. Nimeni nu zicea nimic, a început tot el:
– Te-am văzut cu o gagică.Tot cu ea eşti?
– Şi cu ea, continuă Clau.
– Însoară-te, mă!
– Lista e deschisă...
Clau s-a ridicat iar eu deodată cu el, am dat mîna cu maestrul şi am ieşit. De fapt noi îl căutam pe Mihai, să jucăm tenis de masă. Eram în concediu, am dat o fugă pînă la Clau iar de acolo la Mihai, la atelier. Cum uşa atelierului era deschisă am zis că Mihai e pe-aproape şi am intrat la Mircea. Ne-am întors pe scurtătură prin iarbă dar Mihai nu sosise încă. În Colonie, vegetația creştea neîmblînzită. Se sălbăticea. Iarba şi lăstărişurile erau umede. Lîngă atelierul lui Ilie a înflorit un mac. Părea ciudat lîngă zidul vechi. Ne-am aşezat pe un lemn răsturnat lîngă via lui Mihai. O viță rodise, avea cîteva boabe negre.
2
– Nu mai tot întreba atîta...
Făceam paşi mărunți, urcam emoționați spre vîrful colinei, dincolo de Valea roşie. Dinspre gardul grădinii zoologice adie un miros de hoit şi balegă. Vila e cocoțată în coastă. Terasa are balustrade din fier, trepte din beton cu marginile ştirbite.Urzicile şi buruienile se desfătau pe lîngă zidul scorojit, încă sînt verzi deşi e toamnă tîrzie. Pădurea are un colorit pe care nu cred să-l fi imortalizat nici un maestru al coloniei: castani, brazi şi fagi rămuroşi. Valea roşie coboară grăbită pe lîngă Parcul Regina Maria. Stadionul de tenis, cu zgură roşie, pare o tablă liniată pe margini. Acum e pustiu. Un arbore ornamental, o specie de conifere stă de pază stingher, chiar spre intrare.
– O fi acasă?
Clau nu-mi răspunde. Pufăie dintr-un carpați fără filtru. Ochii albaştri îi stau ficşi. Intră el primul. Simulează cum s-ar şterge, tropăie pe loc. În anticameră este beton pe jos şi praf. Ceva de vechi şi părăsit ne înconjoară. Un arbore în care este sculptată o linie elicoidală, o linie a infinitului, e proptit de o scară de lemn. Trebuie dus la muzeu, avea să spună maestrul. Un şurub imens...
– Pune de un ceai, maestre...
– De care vrei?
– De tei...
– N-am!
– Atunci de care ai...
Reşoul începe să fîsîie.Bobi de apă s-au prelins pe lîngă oala metalică.
– O vodcă?
– Femei nu vrei?...
– De ce eşti rău, maestre? Dacă tot am urcat pînă aici... Fii măcar ospitalier...
Privesc prin fereastră în atelierul lui Varvedo, se vede bustul în gips al lui Petöfi. Cel în bronz este deja pe soclu.
– Vor să mă dea afară...
– Fii serios, maestre, noi ce păzim aicea?
– Păziți, nu păziți, eu am somație să părăsesc vila.
Camera e plină de cărți şi tablouri. Il recunosc pe Vida Geza, Alexandru Ivasiuc, în straiele locului. Borcane cu cuie, pensule, creioane. Din ipsos, un măr, o pară, un strugure, strident colorate. Modele pentru ucenici.
– Aveam şi răsaduri cu pătrunjel şi morcovi, ceapă... le vedeți pe fereastră...
– E mai bine afară, maestre...
– Eu nu mă duc... să fie clar, eu aici stau... E roşu la față. A aflat o sticlă cu etichetă de Cluj Napoca.
– E veche, maestre...
– Numai sticla.
– Şi pălinca?
– A mai răposat unul pe aici...
Liniştea este adîncă, suspectă chiar. Maestrul Iosif nu glumeşte, surplusul de la pomana mortului îl gospodăreşte cu grijă.
3
S-a aşezat lîngă mine trăgîndu-şi un scaun de la masa vecină, eram după şedința de cenaclu, la punctul trei, dezbateri libere şi masă lichidă. Lucrează la o biserică pe care o finaliza cu greu. Şi-a aşezat lucrarea sprijinită de un colț al mesei, m-am aplecat să văd ce este acolo. S-a înroşit. ”Cine te-a supărat?” „Mi-au respins portretul”... Alături se afla Iosif, vroise să expună şi el acelaşi portret cu Nichita. S-au înfruntat din priviri.
În chiar ziua expoziției mă întîlnesc cu profesorul Horia venind dinspre Colonie. Îmi spune vestea: pe Titus l-au dus la spital, era sprijinit de teracotă, îşi dezmorțea spatele. Apoi a căzut chiar acolo, în salonul de expoziție.
Ilie şi Mihai,aşezați printre rame şi cutii pentru culori. Nimeni nu zice nimic.
În octombrie soarele îngăduitor coboară cu o lumină de ocru şi luminează verdele plin de melancolie. În vila W. avea o cămăruță, din cauza betonului de pe jos frigul era mai tare decît afară. Mi-a arătat caiete, schițe, desene. În holul liceului industrial are lucrări cu martirii din Apuseni, domină verdele opac. Dispărea din oraş luni întregi, avea lucrări de frescă la biserici, apărea de Mihail şi Gavril la atelierul lui Mihai. Mai spre miezul nopții, asistența se rărise, l-a rugat pe amfitrion să-i permită să telefoneze. ”Alo, te salut! Sînt tăticul tău! Ai primit banii? Ne vedem dimineață. Te salut!” Era numai un zîmbet. S-a aşezat pe locul său, caută sticla pe care noi o goliserăm între timp. Titus era un bonom.
În capela Rozalia pe copil nu-l văd decît din profil, facem loc celor ce sosesc. Duminică la amiază florăriile sînt închise. Curge lumînarea din mîna mea, curg lacrimi. Pămînt galben. Cineva porneşte un mag minuscul, un cîntec de iarnă, un colind.
Îmi amintesc cîteva lucrări de-ale lui: copaci pe o stîncă, rădăcinile parcă ar căuta pămînt de pe două muchii de munte. Tabloul e înrămat în diagonală, arată ca un romb. Altul: maci roşii în lanuri aurii, altul: o împletitură de culori trase cu pensula în ulei: galben, albastru, verde, portocaliu, alb.
Scotea de sub paltonul verde-nchis un volum de Esenin. Încerca să ne citească dar alții mai băgăreți i-o luau înainte.
Pîlcuri de zăpadă. Călcăm printre morminte.Cineva afişează o sticlă. Refuz să beau. Mă jigneşte. Înghit în sec. Păşesc mai departe.
“Să-mi aduci scîndură uscată, veche de 15 ani. Să nu fie înverzită pe cine ştie unde. Îmi dai două bucăți de scîndură; una mie, una ție. A ta va fi o iconiță. Cel mai bun lemn pentru icoane este teiul, nu ştiu dacă vei găsi scîndură de tei. E bună şi de brad, deşi e moale şi absoarbe vopseaua…”
Intrasem în salon; de pe culoar dădeai în bucătărie, un fel de hol de unde începea baia, urcai trei trepte şi ajungeai în salon. Atelierul este în corpul de clădire cu expunere spre stradă, construit înainte de război cînd şcoala de pictură era în glorie. Poate de pe vremea lui Ipolit Strâmbu ori de mai tîrziu. Nu am timp să fac aici descriere şi istorie. Adevărul nu este dependent de sinceritate ori eu voi fi sincer. Ceea ce a lăsat amprenta pe sufletul meu, acea pecete vreau s-o transmit cititorului. Ce chestie… eternitate… de asta li se spune cimitirelor, în general, Eternitatea ori Miază-Noapte? Vreun profesor cu aplicații spre literatură le-o fi botezat. Cine să le ştie pe toate ? Oricum, sînt printre primii care îndrăznesc să intre în acest sanctuar al artei, cu pixul. O tâmpită chiar mi-a zis: ce crezi, mă,…că tu vei reuşi să trăieşti numai din pix? Cine eşti tu, mă?... Chiar aşa, cine sînt eu, dragă Ilie, cum mă simți tu pe mine aici în atelierul tău?
– Scriitor…
– Nu minți, maestre?...
– De ce-aş face-o? Eşti scriitor pentru că…nu sînt alții interesați de ideea asta…Noi, aici, sîntem nişte focuri vii. Noi ardem aici pentru o idee…
– Te rog… eşti poet?...
– Fiecare pictor este şi poet…ceea ce face el pe pînză este sufletul său, se exprimă pe sine prin culoare. Dacă aveam de la Dumnezeu cuvinte cum am culoare eram doar poet…
– Mi se pare că tu vrei neapărat să simțim noi că eşti de la mare, cu soarele în suflet…auriul tău, albastrul şi alburiul mînjit…
– Să zicem o pildă…
– Pe toți v-a apucat pofta de a picta icoane. Uite-l pe Traian, el o pictează pe Maica Domnului…Fecioara Maria nu poate fi pictată de un bărbat început, trebuie pictată de unul curat şi profund credincios… Michelangelo cînd a pictat Capela Sixtină a mîncat doar pâine şi vin…doi ani de zile.
– El era Michelangelo şi trăia în alt timp…
– Credința nu se schimbă…
– Deşi tehnica ne face mai puternici…
– Pardon, dar şi mai slabi…riscul de a dispare nu doar în moarte, în nesimțire ci în neant e mult mai mare, probabil că şi spaima de neant creşte în timp, unii îi spun stress…
– Cum facem cu icoana?... Pe fecioara Maria, pe Maica Domnului cu fiul, pe Isus Hristos…îi pot toți imita. Uite, sîntem în luna lui cuptor, eu m-am născut după Petru şi Pavel… Aşa trebuia să mă cheme…numai că s-a hotărît să port alt nume, după tata. Dar şi tu eşti născut în luna iulie…vreau să-l faci pe sfîntul Ilie…
– Mi-ai dat o temă pentru acasă…Adu-mi mai întîi scândură,veche de 15 ani… pînă o găseşti poate aflu şi eu un loc, un chip al sfântului de unde să mă inspir…
Ştii că ortodocşii nu-l reproduc la chip decît în planul cu două dimensiuni, doar simbolic, nu-l scot în relief. Bizantinismul lasă loc de interpretare… îți lasă …libertatea să-ți imaginezi, lasă loc de …
– Asta ne-a ros pe noi, pe români, dilema… ba că ortodoxismul, ba catolicismul va salva lumea…Apoi cine să conducă România, creată după alegerea lui Al.I. Cuza ca domn? Moldovenii ori valahii… apoi să avem grijă ca ardelenii, după Marea Unire, să nu ajungă în capul trebii că nu se ştie dacă-s români ori ungureni… Eram sigur că de la pictură vom ajunge la politică … Cum spunea Mircea Eliade: nici un popor nu pune în politică atâta patimă ca poporul român. Cui foloseşte asta?
– L-ai uitat pe Machiaveli? ”Divide et impera” .E un principiu al feudalismului dar noi ca națiune încă nu ne-am copt la cap. Sîntem în adolescența românismului de stat.
– Credeam că eşti doar scriitor, adică tu poți inventa personaje... mi se pare că eşti eseist...
– Cred că m-a prins ideea ta de a picta o icoană anume pentru mine... Ştii... e un sentiment ciudat pe care-l trăim noi, ăştia cu imaginația... tot timpul ni se pare că noi scriem despre alții şi uităm de noi.
– Madam Bovary sînt eu...
– Lasă-l pe ăla... aşa este, adică el vroia să spună că personajele sale nu sînt din carne şi oase, ci din hîrtie, adică iluzii, himere... Avea nevoie de scuze, de justificări... Şi tu cînd pictezi porneşti de la realitate dar ajungi la alta după anumite „metamorfoze”... Acum simt că trebuie să plec... am stat deja prea mult.
– Uite ce colaci s-au format din fumul de la țigară... vei avea noroc la ceva rotund...
– Să dea Dumnezeu, măcar la monede... dacă la hîrtii nu... Să fie în ceas bun... Salut... mai apucă să spună din uşă că era deja pe scările de lemn coborînd în grabă.
– Ți-aş face un Sfîntu’ Ilie că nu e mare lucru, un moş pe un car de foc şi nişte cai cu aripi, nişte fulgere, acolo... L-aş face să semene cu mine, negricios şi bărbos ca un grec. Ştii legenda cu Ilie Tesviteanul? El a fost ispitit de diavol, i-a spus să meargă acasă că-l înşeală nevasta. Bietul Ilie s-a dus glonț acasă, avea toporul la el şi după cuptor a zărit doi oameni dormind. Le-a tăiat pe dată capetele cu toporul. Erau mama şi tatăl său, nevasta plecase de-acasă cu treburi. El aduce focul dar şi ploaia, el pedepseşte oamenii cu biciul de foc, cu fulgerele.Unii spun că cine moare trăsnit de Ilie merge direct în rai.
– Ştii ce frate Iliuță Pronosport, eu mai bine renunț la icoana dumitale... de ce să mă închin eu la un criminal, la un ucigaş care şi-a masacrat părinții? Mai bine altceva... orice numai pe acest sfînt nu-l vreau...
– Bravo, tu nu respecți tradiția? De atîta amar de vreme lumea i se închină iar tu nu-l vrei? Tot acum se despart oile de berbeci iar mieii se înțarcă, se taie stupul de albine...
– Vorbeşti ca la carte, bade Ilie...
– Eu sînt profesor de arte plastice, trăiesc într-o zonă preponderent folclorică... Ştii că Sfîntul Ilie împarte în două părți vremea de la Sfîntul Gheorghe la Sfîntul Dumitru?
– Ia să vedem – Sfîntul Gheorghe este pe 23 aprilie iar Sfîntul Dumitru pe 26 octombrie, cele şase luni se împart în două pe 20 iulie. Ce zici de calendarul acesta?
– Sînt multe de învățat, domniscanule, ai văzut cîtă precizie? De astronom.
– Oricum, biserica are meritul ei, noi nu ne amestecăm... Vroiam să am şi eu o lucrare de la tine că doar nu sînt colecționar de artă...
– Am început un ciclu.. .nişte lucrări inspirate din tradițiile zonei... jucatul miresei, furtul miresei, la sapă, la arat, încă nu le-am transpus pe pînză dar sînt aici, finalizate în mintea mea. Eu lucrările mi le fac în atelier, nu aparțin de şcoala plain-aire-iştilor care pictau în aer liber la „contra” cu academiştii. De ce să pictez eu afară cînd soarele trece prin atelierul meu... Apropo, ştii ghicitoarea asta? Bumbuț de aur pe petele de taur?...
– Am citit-o într-o gazetă – e soarele, frate Ilie...
– Aşa-i... Numele de Ilie vine de la Helias, aproape de helios, de lîngă soare... naşii mei au fost greci, ei m-au botezat aşa, sînt solar. De asta vei afla în lucrările mele lumina, să fii atent la lumină... ”Din fereastra mea se vede Dealul Tâlharilor dar şi Dealul Florilor... în toate lucrările mele vezi lumină, aurul cu complementarul”... Să pui în memoria ta aste fraze. Sînt cheia operelor mele. Eu aş vrea să rămîn cu suflet de copil toată viața... Unii spun: ce, eşti copil? Eu asta vreau să rămîn, cu inocența copilăriei în suflet, aceasta este arta... nevinovăția copilului în fața lui Dumnezeu, mirarea sa în fața oamenilor şi a creațiilor lui Dumnezeu...
– Lasă astea, maestre, pe mai tîrziu, eşti tînăr, ai abia 50 de ani...
– Alții de vîrsta mea erau maeştri emeriți...
– E lumea lor, nu-l putem supăra pe Dumnezeu: lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa... Acum parcă vorbeam de sfinți. Să avem o rezervă, totuşi, să nu-l supărăm pe Dumnezeu... Mai bine mai spunem despre tine...
– Am făcut liceul de artă la Cluj, l-ai văzut pe profesorul meu, pe domnul Coriolan...
– Cel cu Fordul, eram în drum spre Cluj, îmi amintesc.
– Daa... Apoi am intrat la Grigorescu, la institutul cel mare. S-au cerut artişti în Baia Mare, vroiau să refacă o tradiție... Eu eram la Halmeu, pe graniță, profesor de desen. Aşa am ajuns în Baia Mare. Am lucrat şi la teatru, pictam decorurile, eram şi profesor...
– Bine , dar cum ai ajuns să te naşti la Constanța?
– Părinții mei erau din Turda, s-au dus la lucru, era război… cînd a venit bombardamentul eram în brațe la mama, eu am supravețuit, dar am rămas fără o mînă ca România fără Basarabia... Antonescu a fost un erou.
Maestrul s-a supărat, ochii i s-au înroşit, tace înciudat.
– Cînd îi văd pe pictorii de azi... parcă ar face nişte plăcinte şi nu opere de artă...
– Altceva, altceva, spunea îngerul...
– Vreau ca Dunărea să fie apă națională românească. De aici trebuie să izvorască, nu de la nemți cu pădurea lor neagră cu tot aşa ca şi cerul gurii lor.
S-a lăsat o tăcere grea. Maestrul pare desfigurat, nu-l recunosc, e un urs cu buze roşii... Uite ce titlu: ursul cu buze roşii...
– Parcă ai fi un urs cu buze roşii...
– Eşti un tîmpit...
Am întins prea mult coarda.”Rugămu-ne-ndurărilor/Luceafărului mărilor...”
– Îți zic eu una acuma:Să trăiască Agarici/Ce-mpuşca la bolşevici...
Stau în fața celor două bucăți de scîndură de brad. Au vreo 23 de ani vechime. Le-am adus de acasă de la un tîmplar, pentru Ilie. Pe una am lipit o icoană desenată pe hîrtie, una banală, iar pe cealaltă o reproducere după Theodor Pallady. Ilie n-a mai apucat să-mi picteze nici o icoană. A făcut comoție cerebrală şi a plecat în altă lume. Un postimpresionist , spun specialiştii.
În Colonie vegetația e tot mai neîmblînzită, călcată de paşi invidioşi, paşi şovăielnici. Ba, mai nou şi hoți care caută în atelierele de pictură unelte din import. Să fie o etapă de trecere?... Mi-e greu să aflu un răspuns. De vreo 20 de ani n-am citit un filozof nou, nici o doctrină, de la cine să aflu ceva nou? Ziarele sînt pline de comentarii politice. Revistele de cultură circulă greu. Să nu mai citim? Şi dacă am fi prins vremea războiului? Ori degringolada ruşilor, ai celor care n-au apucat să fie celebri şi să predea la universități americane? Unii mai isteți s-au autoexilat şi nu au curajul să revină în țară. Oricum, vor fi dezamăgiți. Cine mai vine de la est la vest? Doar păstrăvii de apă dulce ori poate somonii cînd se împerechează. Coloniştii veneau la şcoala lui Hollossy Simon dar se întorceau acasă, soseau numai vara.
Sîntem în iulie, aproape de ziua Sfîntului Ilie Tesviteanul. Aşa mi-am amintit de aceste scînduri care ocupă inutil spațiul din rafturile bibliotecii. Sînt două cărți nescrise pe care încerc acum să însăilez cîte o poveste, cît mai aproape de realitate. Afară e o căldură cum n-a mai fost de mult pe aceste locuri. Unii spun că niciodată. Sîntem în anul şapte, în luna a şaptea... Pentru mine n-a fost un an rău, deşi tot timpul m-am simțit apăsat de oboseală şi de vinovăția de a nu fi scris despre oamenii care acum nu mai sînt. Dar eu lucrez cu ficțiunea. Trec pe stradă şi privesc clădirea din colonie. Alți pictori, alte expoziții. Cei de atunci s-au retras în muzee şi în cataloage.
ŞTEFAN JURCĂ