Cronica literară
Viorica Răduță
IOAN MOLDOVAN ŞI "INTERIOARELE" SUSPENDATE
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
Între optzecişti, Ioan Moldovan se distinge prin discursul calm, stăpânit, lucid, „îmbătrânit”, altfel spus înțelept, în cele din urmă monoton ca lumea care se fixează încă de la începuturi, limpede. Dacă adăugăm scepticismul față de propria creație („scrisul cărunt”) avem un vizionar pe linia bacoviană, poemele sale fiind note suspendate, stranii în oboseala lor, despre lumea în care se trăieşte livresc, inutilă, eşuată în „interioare”, acele stări grele, exilate, mocnite, închise în afara unei apartenențe din ce în ce mai difuze, mai ambiguizate. Momentele rememorate, momentele-martori nu sunt locuite, doar de-scrise, notate, stenografiate banal, într-o concretețe a stării de suspensie care te închide în labirintul ei de căderi, melancolii, lehamite, tăceri mecanizate, spunere diformă, încremeniri, amețeli ş. a. m. d.
I. M. construieşte un univers al pustiirii şi oboselii între postmoderni, cu semne şi simboluri pe tema scriiturii ca viețuire goală, în ciuda aerului de real pe care-l afişează poemele. Mainimicul (vocabulă recurentă), anonimatul existențial, dacă pot spune astfel, este de „hârtie”, orice fărâmă de actualitate sau biografie fiind translată în toposul scriptural (una dintre puținele constante de „generație”, aş zice). Papir(us)ul ca „viață”/ realitate e letal, însă, cum devin toate elementele sau scurtele momente evenimențiale, reținute drept „vorbe” – adițiuni, notări („necesități”) ascetice (şi) în sinteza poematică Interioarele nebune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 20002. Deşi nu e singura antologie I.M. o semnalez tocmai pentru că volumul face parte din remarcabila colecție Poeții Urbei, de nostalgia căreia nu ne apără nici, era să spun gândul, râul/ ramul, nici târgurile de carte actuale.
Metatextura, intertextul sau parafraza, procedee de postmodernitate ale scriiturii I. M., nu au vitalitatea tipului Muşina, Cărtărescu, spectaculoşi în preluări, prelucrări, parodie, ci o linie mai apropiată lui Ion Stratan, cu expresiile mecanice ale suspensiei vieții noastre tot mai „nebune”, mai eronate/ eşuate. Drama nu stă în narațiunile cotidiene, ci în astă şoptire grea, controlată tocmai în metrica târâtoare, în „avatarul” s(u)punerii de către un alter, multiplicare, prin urmare, datorată discursului, aleatorie. Autorul aproprie totdeauna expresia, lumea cea de „hârtie”, a mainimicului (introdus şi în toposul rădăcinii/ copilăriei, familiei, oraşului), de personajul cheie, moartea. Iată un exemplu: „printre găini prapuri țuică pomana mortului/ totul în notații simple în jurul lumii simple/ şi moartea atotprezentă/ scâncind sub scară”. Un loc al absențelor, ca hanul bacovian, e activat, în ciuda tiparului postmodern, tot ca „decor” al vidului, cu elementele anonime, inutile, trase în mica apocalipsă, deodată perpetuă, iarăşi bacoviană prin inexistența oricărei dimensiuni, ca reper: „Acolo/ o masă de lemn udă şi ea/ dar mult-mult mai pustie// Străzile grădinile pârâul şi graba mea în golul totemic”. Lipsa punctuației, în dezacord cu poezia bacoviană, are, totuşi, cunoscutul efect de viscozitate a versificației şi a lumii. Curgerea notărilor merge lent, mocnit, fără stridențe, traducând starea de oboseală şi căruntețe a discursului, de la primul până la ultimul volum. De remarcat, tonul acesta cenuşiu, atât de bun traducător al plictisului, a fost găsit tot de la primul volum.
Automatismele de limbaj traduc stereotipia vieții, celei mutate în scris, adevărata şi acuta post-modernitate I. M., care devine tot mai reflexiv, tot mai sceptic, mai surprins de inutil şi greşeală în rostul/ chipul poeziei şi viețuirii împreună. Gesturile devin groteşti, oximoronul slujeşte stările duble („biata, fericita realitate”), elementele reale țin de imaginar, a se traduce în eroare, vorbele sunt „grele”, inutil ultimative, spunerile ating verosimilul pur, pilduitor, întocmai ca la predecesorul Bacovia, dar luciditatea omoară apartenența la viu: „Nici eu, dragă domnule Vincent,
n-am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții şi absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ şi uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce n-am vrut să nu uit”.
Trupul, cotidianul, e chipul cuvântului, mainimicul. I. M. îl face, însă, apt de fantasmă, de coşmar, prin stările negative care devin personaje într-o gestică de epopee minoră, grotescă. Aceste interioare ucigaşe sunt lipsite de elementul orfic, obiectivarea le face mai apăsătoare, utilul şi apartenența sunt distruse. Acasa unui Nichita Stănescu e des-figurată prin lipsă, nu mai funcționează refugiul, locul dintâi, „camera încălzită” din primele poeme: „Deja nu mai are nici un sens-/ mi-am fumat fumul, mi-am cheltuit viptul (…) Ajung acasă cu-aceeaşi umbră/ pe care o sălbatică voce-o descântă/ fără răgaz”. Funcția limbii de la toposul „acasă” nichitastănescian nu mai este benefică, întrele dintre „propoziții”, poeme-scurte proze, nu atinge starea ontică, ci doar pe cea livrescă, şi ea în suspensie, monotonie, lipsă de sens. Cu cât actantul, poetul stărilor obosite, e mai sceptic, cu atât pildele au mai mult dramatism. Aserțiunile capătă aură ultimativă, imaginile şi reflecțiile au impactul adevărului, sunt crezute prin notațiile complet neutre, murinde: „Nu vă îmbrățişez, sporovăiesc doar: linii/ subțiri frugale în timp ce bălăngăne deasupra amintirile/ letale”. În asemenea ton, care (se) neutralizează pentru a se plia pe anonimatul vieții fără viață, constă finețea şi supliciul scrisului I. M. O „Scurtă proză” (titlul repetat sugerează prozaismul voit al poemelor, fireşte, şi el cu răceală placat la cotidian) vizează chiar „automatismul” care este „un vechi obicei, doar un vechi obicei: viața”. Personajele, inclusiv stările numite, ocupă non-locul. Există chiar o pildă a „Ocupantului”, personaj tipic care de-posedează realitatea („Domnul acesta fără grabă/ în parc, pe puntea subțire, la cafenea/ cu capul său masiv cioplit cam din topor/ înghite timpul din preajmă şi lasă goluri care înverzesc/ ca-n luna iulie/ Pe buzele lui scârba şi mila / în ochii lui bulele gălbui ale somnului răutăcios/ Din când în când pufneşte spre victimă/ îl urmez şi azi la Târguieli, îl părăsesc apoi, îl reîntâlnesc/ Domnul-făr’-de-grabă/ Domnul de fontă”. Totul pare loc comun, un „interior” echipat de corpuri şi „spuneri”, cu momente ale închiderii, cu timpul anulat. O „după-amiază” e decor, gestica- anonimă: „Peste umărul tău se întinde degetul mainimicului/ şi se hrăneşte”. Parabole uşor kafkiene îşi fac loc în spațiul constrângerii multiple, sub semnul scriiturii groteşti. Aş cita altă „Scurtă proză” pentru metamorfoza livrescă din „epicul” ei: „I-am dat drumul pe fereastră, uşa de metal era închisă/ Nici o cheie nu s-a potrivit. Ceaiul, călduț: El îl bea/ gândind orice. Dar când vede/ oamenii venind de la lucru/ la ființă, trăgând sănii pitice, i se răcesc mâinile, i se subțiază/ hârtia, îngheață. Se sminteşte, cedând. Capul său e un glob/ de sticlă verde simplă/ Pițigoii suie din copilărie, de-acolo, se-agață, alunecă/ în zăpadă/ Poți scrie pe el cuvintele tribului, unu, două/ acum ridicole/ sub cerul liber”.
Stenograf al momentelor înțepenite, Ioan Moldovan face personaje din stări şi momente neutre, goale. Iată un exemplu „Cel mai adevărat lucru de aici (e vorba de „începutul toamnei astronomice”, n. n) e tăcerea/ adevărata, marea paiață”. Animația vine dinspre lucruri, ființa e doar agățată într-o stare incertă: „Parc-aş fi viu”. Interioarele, înstrăinările, sunt monotonii discursive, recital/ exercițiu de oboseală. Şi învățăturile către fii se fac în proximitatea morții „comune”, personaj creat din absențe, dar permanentizat în gestica, diurnă sau nocturnă, oricum stinsă, a cotidianului. O autoironie dureroasă divulgă osificările curente, cum este până şi „viața de familie”, dulcele ei citindu-se antifrazic din moment ce starea de vid e acordată cu „noi”: „ În timp ce noi n-avem viață, nici nu dormim, nici nu visăm/ noi suntem grătărelul mainimicului/ noi nu căutăm, nu petrecem, nu ne înțelegem/ nu presărăm cenuşă în urmă, nici nu plângem/ stăm în tufa de sânger şi ascultăm norul căzând, atât”. Enumerațiile aduc mulțimi vide într-un univers în care lucrează distanțările, singurătatea, plictisul. Însemnările, reflecțiile se sufocă, locurile şi timpul sunt pustiite de sens, trăire, sunt neutralizate, stările devin cantitative: „Pretutindeni ajung târziu şi tu de oriunde lipseşti, toate-s/ închise şi închise/ rămână/ cu tristețea la loc, plină de viclenii, însă foarte bătrână”.
Omogenizarea timpului şi spațiului se realizează printr-o meşteră alăturare de banalități cu revelații atât de mocnite, încât sastisirea, stare existențială, are efect pe dos, dramatic, prin urmare. Lucrătura aceasta inversă îi e specifică lui Ioan Moldovan, care scrie despre limita omenească, „toamna finală” cu repetiție („de-atâtea ori”), ca despre un al cincilea anotimp, dar intravital, într-un stil la fel de neutru ca murirea asta din viață, angoasantă tocmai prin prezența continuă, suportabilă, „trăită” în registrul minor, „în comun”. Totul se pe-trece în locuri nesemnificative şi în goluri de timp, nu rezistă decât notația, această supra-viețuire de-scris: „Cui să dictez fericirile mele?/ Nu-i nici târziu nici devreme/ E timpul”. În volumul Tratat de oboseală din 1999 există titluri anume de poeme cu accent asupra datării prin două elemente de timp, dar, la fel ca în cazul localizărilor, toate fac o arie a „locului comun”. Mecanizarea timpului are asupra insului acelaşi efect de „nebunie”, derută existențială: „amețelile duminicale şi amețeala de-acum se împreună”. Nu există distincție, datorită stării comune, între „sâmbăta de februarie”, „miercuri de ianuarie”, „luni de noiembrie”, duminică de ianuarie”, „duminică de februarie”, „luni de martie” fiindcă devenirea s-a pierdut, doar îmbătrânirea, cu acordul versurilor „necesare”, este o evidență. Tot în acest volum mi se pare definitorie pentru I. M. aşa numitul „poem în oglindă”, fireşte, după maestru, Nervi de nuntă. Titlul e o revoltă postbacoviană la anonimul vieții. Intertextul, însă, nu aduce parodia, ci o mai acută criză a poeziei, duritatea lui I. M. demontând mai puțin livrescul, în linia postmodernă din proximitatea sa literară, şi mai mult o stare limită, lepădarea în mecanism a „nunții” (versus amurgul bacovian), cutumă blocată de grotesc. „Maşina de lux” ca stridență comportamentală ia chiar locul evenimentului: „Tenebroasă, nunta nuntea înainte// Instrumentiştii instrumentau o horă de cantină (…) Şi nici nu m-am mai dus acasă/ nici de scris nu mi s-a dat// Eram plin de Plictis/ Eram gata/ De groază eram (…) Dar cea mai nervoasă era maşina de lux”. Existența din absențe, personajele „concrete”, cum e Plictisul, mai sus citat, sunt adevărații locuitori ai „interioarelor nebune”, spațiu împietrit, împotmolit, etc., „loc contondent” unde nu se mai petrece viul, ci neschimbarea, bocetul stins: „Odinioară tot astfel stăteam să ascult coşmarurile rasei/ Azi o sărăcie înmuiată în limfe…”.
Se pare că I. M., alături de mai vechii sau actualii postbacovieni, are o contribuție distinctă, clasicizată, aş spune, la fixarea unei linii poematice costiniene, scrisul ca stare de suspensie (existențială) mereu „supt vremi”, a se înțelege limita noastră cea comună, însă.
I. M. construieşte un univers al pustiirii şi oboselii între postmoderni, cu semne şi simboluri pe tema scriiturii ca viețuire goală, în ciuda aerului de real pe care-l afişează poemele. Mainimicul (vocabulă recurentă), anonimatul existențial, dacă pot spune astfel, este de „hârtie”, orice fărâmă de actualitate sau biografie fiind translată în toposul scriptural (una dintre puținele constante de „generație”, aş zice). Papir(us)ul ca „viață”/ realitate e letal, însă, cum devin toate elementele sau scurtele momente evenimențiale, reținute drept „vorbe” – adițiuni, notări („necesități”) ascetice (şi) în sinteza poematică Interioarele nebune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 20002. Deşi nu e singura antologie I.M. o semnalez tocmai pentru că volumul face parte din remarcabila colecție Poeții Urbei, de nostalgia căreia nu ne apără nici, era să spun gândul, râul/ ramul, nici târgurile de carte actuale.
Metatextura, intertextul sau parafraza, procedee de postmodernitate ale scriiturii I. M., nu au vitalitatea tipului Muşina, Cărtărescu, spectaculoşi în preluări, prelucrări, parodie, ci o linie mai apropiată lui Ion Stratan, cu expresiile mecanice ale suspensiei vieții noastre tot mai „nebune”, mai eronate/ eşuate. Drama nu stă în narațiunile cotidiene, ci în astă şoptire grea, controlată tocmai în metrica târâtoare, în „avatarul” s(u)punerii de către un alter, multiplicare, prin urmare, datorată discursului, aleatorie. Autorul aproprie totdeauna expresia, lumea cea de „hârtie”, a mainimicului (introdus şi în toposul rădăcinii/ copilăriei, familiei, oraşului), de personajul cheie, moartea. Iată un exemplu: „printre găini prapuri țuică pomana mortului/ totul în notații simple în jurul lumii simple/ şi moartea atotprezentă/ scâncind sub scară”. Un loc al absențelor, ca hanul bacovian, e activat, în ciuda tiparului postmodern, tot ca „decor” al vidului, cu elementele anonime, inutile, trase în mica apocalipsă, deodată perpetuă, iarăşi bacoviană prin inexistența oricărei dimensiuni, ca reper: „Acolo/ o masă de lemn udă şi ea/ dar mult-mult mai pustie// Străzile grădinile pârâul şi graba mea în golul totemic”. Lipsa punctuației, în dezacord cu poezia bacoviană, are, totuşi, cunoscutul efect de viscozitate a versificației şi a lumii. Curgerea notărilor merge lent, mocnit, fără stridențe, traducând starea de oboseală şi căruntețe a discursului, de la primul până la ultimul volum. De remarcat, tonul acesta cenuşiu, atât de bun traducător al plictisului, a fost găsit tot de la primul volum.
Automatismele de limbaj traduc stereotipia vieții, celei mutate în scris, adevărata şi acuta post-modernitate I. M., care devine tot mai reflexiv, tot mai sceptic, mai surprins de inutil şi greşeală în rostul/ chipul poeziei şi viețuirii împreună. Gesturile devin groteşti, oximoronul slujeşte stările duble („biata, fericita realitate”), elementele reale țin de imaginar, a se traduce în eroare, vorbele sunt „grele”, inutil ultimative, spunerile ating verosimilul pur, pilduitor, întocmai ca la predecesorul Bacovia, dar luciditatea omoară apartenența la viu: „Nici eu, dragă domnule Vincent,
n-am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții şi absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ şi uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce n-am vrut să nu uit”.
Trupul, cotidianul, e chipul cuvântului, mainimicul. I. M. îl face, însă, apt de fantasmă, de coşmar, prin stările negative care devin personaje într-o gestică de epopee minoră, grotescă. Aceste interioare ucigaşe sunt lipsite de elementul orfic, obiectivarea le face mai apăsătoare, utilul şi apartenența sunt distruse. Acasa unui Nichita Stănescu e des-figurată prin lipsă, nu mai funcționează refugiul, locul dintâi, „camera încălzită” din primele poeme: „Deja nu mai are nici un sens-/ mi-am fumat fumul, mi-am cheltuit viptul (…) Ajung acasă cu-aceeaşi umbră/ pe care o sălbatică voce-o descântă/ fără răgaz”. Funcția limbii de la toposul „acasă” nichitastănescian nu mai este benefică, întrele dintre „propoziții”, poeme-scurte proze, nu atinge starea ontică, ci doar pe cea livrescă, şi ea în suspensie, monotonie, lipsă de sens. Cu cât actantul, poetul stărilor obosite, e mai sceptic, cu atât pildele au mai mult dramatism. Aserțiunile capătă aură ultimativă, imaginile şi reflecțiile au impactul adevărului, sunt crezute prin notațiile complet neutre, murinde: „Nu vă îmbrățişez, sporovăiesc doar: linii/ subțiri frugale în timp ce bălăngăne deasupra amintirile/ letale”. În asemenea ton, care (se) neutralizează pentru a se plia pe anonimatul vieții fără viață, constă finețea şi supliciul scrisului I. M. O „Scurtă proză” (titlul repetat sugerează prozaismul voit al poemelor, fireşte, şi el cu răceală placat la cotidian) vizează chiar „automatismul” care este „un vechi obicei, doar un vechi obicei: viața”. Personajele, inclusiv stările numite, ocupă non-locul. Există chiar o pildă a „Ocupantului”, personaj tipic care de-posedează realitatea („Domnul acesta fără grabă/ în parc, pe puntea subțire, la cafenea/ cu capul său masiv cioplit cam din topor/ înghite timpul din preajmă şi lasă goluri care înverzesc/ ca-n luna iulie/ Pe buzele lui scârba şi mila / în ochii lui bulele gălbui ale somnului răutăcios/ Din când în când pufneşte spre victimă/ îl urmez şi azi la Târguieli, îl părăsesc apoi, îl reîntâlnesc/ Domnul-făr’-de-grabă/ Domnul de fontă”. Totul pare loc comun, un „interior” echipat de corpuri şi „spuneri”, cu momente ale închiderii, cu timpul anulat. O „după-amiază” e decor, gestica- anonimă: „Peste umărul tău se întinde degetul mainimicului/ şi se hrăneşte”. Parabole uşor kafkiene îşi fac loc în spațiul constrângerii multiple, sub semnul scriiturii groteşti. Aş cita altă „Scurtă proză” pentru metamorfoza livrescă din „epicul” ei: „I-am dat drumul pe fereastră, uşa de metal era închisă/ Nici o cheie nu s-a potrivit. Ceaiul, călduț: El îl bea/ gândind orice. Dar când vede/ oamenii venind de la lucru/ la ființă, trăgând sănii pitice, i se răcesc mâinile, i se subțiază/ hârtia, îngheață. Se sminteşte, cedând. Capul său e un glob/ de sticlă verde simplă/ Pițigoii suie din copilărie, de-acolo, se-agață, alunecă/ în zăpadă/ Poți scrie pe el cuvintele tribului, unu, două/ acum ridicole/ sub cerul liber”.
Stenograf al momentelor înțepenite, Ioan Moldovan face personaje din stări şi momente neutre, goale. Iată un exemplu „Cel mai adevărat lucru de aici (e vorba de „începutul toamnei astronomice”, n. n) e tăcerea/ adevărata, marea paiață”. Animația vine dinspre lucruri, ființa e doar agățată într-o stare incertă: „Parc-aş fi viu”. Interioarele, înstrăinările, sunt monotonii discursive, recital/ exercițiu de oboseală. Şi învățăturile către fii se fac în proximitatea morții „comune”, personaj creat din absențe, dar permanentizat în gestica, diurnă sau nocturnă, oricum stinsă, a cotidianului. O autoironie dureroasă divulgă osificările curente, cum este până şi „viața de familie”, dulcele ei citindu-se antifrazic din moment ce starea de vid e acordată cu „noi”: „ În timp ce noi n-avem viață, nici nu dormim, nici nu visăm/ noi suntem grătărelul mainimicului/ noi nu căutăm, nu petrecem, nu ne înțelegem/ nu presărăm cenuşă în urmă, nici nu plângem/ stăm în tufa de sânger şi ascultăm norul căzând, atât”. Enumerațiile aduc mulțimi vide într-un univers în care lucrează distanțările, singurătatea, plictisul. Însemnările, reflecțiile se sufocă, locurile şi timpul sunt pustiite de sens, trăire, sunt neutralizate, stările devin cantitative: „Pretutindeni ajung târziu şi tu de oriunde lipseşti, toate-s/ închise şi închise/ rămână/ cu tristețea la loc, plină de viclenii, însă foarte bătrână”.
Omogenizarea timpului şi spațiului se realizează printr-o meşteră alăturare de banalități cu revelații atât de mocnite, încât sastisirea, stare existențială, are efect pe dos, dramatic, prin urmare. Lucrătura aceasta inversă îi e specifică lui Ioan Moldovan, care scrie despre limita omenească, „toamna finală” cu repetiție („de-atâtea ori”), ca despre un al cincilea anotimp, dar intravital, într-un stil la fel de neutru ca murirea asta din viață, angoasantă tocmai prin prezența continuă, suportabilă, „trăită” în registrul minor, „în comun”. Totul se pe-trece în locuri nesemnificative şi în goluri de timp, nu rezistă decât notația, această supra-viețuire de-scris: „Cui să dictez fericirile mele?/ Nu-i nici târziu nici devreme/ E timpul”. În volumul Tratat de oboseală din 1999 există titluri anume de poeme cu accent asupra datării prin două elemente de timp, dar, la fel ca în cazul localizărilor, toate fac o arie a „locului comun”. Mecanizarea timpului are asupra insului acelaşi efect de „nebunie”, derută existențială: „amețelile duminicale şi amețeala de-acum se împreună”. Nu există distincție, datorită stării comune, între „sâmbăta de februarie”, „miercuri de ianuarie”, „luni de noiembrie”, duminică de ianuarie”, „duminică de februarie”, „luni de martie” fiindcă devenirea s-a pierdut, doar îmbătrânirea, cu acordul versurilor „necesare”, este o evidență. Tot în acest volum mi se pare definitorie pentru I. M. aşa numitul „poem în oglindă”, fireşte, după maestru, Nervi de nuntă. Titlul e o revoltă postbacoviană la anonimul vieții. Intertextul, însă, nu aduce parodia, ci o mai acută criză a poeziei, duritatea lui I. M. demontând mai puțin livrescul, în linia postmodernă din proximitatea sa literară, şi mai mult o stare limită, lepădarea în mecanism a „nunții” (versus amurgul bacovian), cutumă blocată de grotesc. „Maşina de lux” ca stridență comportamentală ia chiar locul evenimentului: „Tenebroasă, nunta nuntea înainte// Instrumentiştii instrumentau o horă de cantină (…) Şi nici nu m-am mai dus acasă/ nici de scris nu mi s-a dat// Eram plin de Plictis/ Eram gata/ De groază eram (…) Dar cea mai nervoasă era maşina de lux”. Existența din absențe, personajele „concrete”, cum e Plictisul, mai sus citat, sunt adevărații locuitori ai „interioarelor nebune”, spațiu împietrit, împotmolit, etc., „loc contondent” unde nu se mai petrece viul, ci neschimbarea, bocetul stins: „Odinioară tot astfel stăteam să ascult coşmarurile rasei/ Azi o sărăcie înmuiată în limfe…”.
Se pare că I. M., alături de mai vechii sau actualii postbacovieni, are o contribuție distinctă, clasicizată, aş spune, la fixarea unei linii poematice costiniene, scrisul ca stare de suspensie (existențială) mereu „supt vremi”, a se înțelege limita noastră cea comună, însă.