Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu
ÎNTOARCEREA LA DOCUMENTE
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
Văd acum pentru prima oară lumina tiparului, în integralitatea lor, documentele datând din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, păstrate la Muzeul Municipiului Bucureşti. Efortul publicării lor se datorează unei tinere şi harnice muzeografe, d-şoara Grina Mihaela Rafailă, care a publicat în ultimul număr al anuarului muzeului şi o scurtă sinteză asupra lor2. Prefața, alcătuită de d-l Panait I.Panait, fost director al Muzeului, dă girul autorității ştiințifice acestui volum foarte binevenit care aminteşte parcă de faptul că prețuirea pentru mărturiile scrise ale trecutului nu a dispărut cu totul. Desigur şi publicațiile Arhivelor Naționale şi continuarea seriei Documenta Romaniae Historica susțin în continuare aceeaşi tradiție a istoriografiei româneşti, ilustrată în trecut, în ceea ce priveşte istoria Bucureştilor, de volumul de documente publicat în 1960 de către Florian Georgescu, Ioana Cristache-Panait şi Paul Cernovodeanu şi apoi de cele trei volume îngrijite de George Potra, dar publicarea unui volum de documente de către un lăcaş muzeal este poate o întreprindere mai puțin obişnuită. După ce au fost valorificate printr-o excelentă expoziție documentele legate de Manuc Bey şi după ce a fost editat un volum de izvoare cartografice privitoare la Bucureşti, a venit acum rândul documentelor brâncoveneşti ce se bucură fireşte de prestigiul epocii care le-a dat naştere.
Actele publicate sunt 385 la număr, dintre care 150 au fost deja publicate. Majoritatea lor însă sunt încredințate tiparului pentru prima dată, ceea ce face ca apariția volumului să constituie într-o anumită măsură un eveniment istoriografic. Se poate afirma că el modifică viziunea noastră asupra epocii brâncoveneşti ? Răspunsul este mai degrabă negativ, dar cunoaşterea acesteia este cu certitudine uşurată de apariția sa. Trebuie repetat că nu a trecut vremea unor asemenea cărți, că digitalizarea documentelor nu poate să le înlocuiască cu adevărat, ci doar să ofere o asemenea iluzie. Cât este realitate şi cât iluzie pe suportul electronic rămâne încă un subiect foarte actual şi demn de a fi discutat.
Pentru pasionații cercetărilor genealogice – nu prea mulți la număr, ce-i drept – un asemenea volum poate să aducă mult şi să reprezinte un motiv de satisfacții. Ioan C.Filitti şi George D.Florescu ar fi fost cu siguranță încântați de această culegere de documente din care ar fi putut să extragă date pentru alcătuirea spițelor lor.
O primă observație, mai degrabă minoră, se referă la faptul că, pentru o mai bună detectare a actelor interesante, rezumatul acestora ar fi putut fi aşezat înaintea lor. Poate că lista rezumatelor ar fi putut fi menținută, dar aflarea rapidă a conținutului documentului respectiv este importantă pentru a te putea descurca în hățişul lor. Altfel cititorul potențial riscă să se piardă în noianul de nume de persoane, de ocine şi de moşii care se perindă prin fața sa. Noroc că există bine întocmitul şi folositorul indice ce ajută la limpezirea căutărilor.
Documentul nr.241, din 9 mai 1701 – publicat în culegerea de documente din 1960 – a făcut chiar obiectul unuia dintre primele articole ale regretatului istoric Paul Cernovodeanu, Casa zugravului Pârvu Mutu din Bucureşti3. Fiind vorba de cel mai cunoscut artist al epocii brâncoveneşti, însemnătatea actului este pe măsură: “Adică eu, Oana4, împreună cu făméia mea, Anca, scriem şi mărturisim cu acesta al nostru zapis ca să fie de bună credință la mâna Pârvului dasca«lu»lui zugravului şi a jupânésii dumisale, Tudorii, cum să să ştie că i-am vândut dumnealui casă cu pivniță şi cu locul împrejurul casii cu [c]ât iaste îngrădişul casii împrejur cu cât am ținut şi noi, care iaste alăturea cu dumnealui comisul Marco şi alăturea cu Dumitraşco Puiul i alăturea cu Nicula ceauşul şi pe lângă Tudoraşco logofăt. Şi o am vândut-o dumnealor de a noastră bună voie fără de nici o silă şi cu ştirea tuturor vecinilor de pe împrejur şi din sus şi din jos, drept taleri 32. Şi am luat toți banii gata în mâna mea”5.
Un alt act – nr.1936, din 20 februarie 1697 – este scris de “Părvul das«căl»“, acesta fiind trecut în indicele de nume ca una şi aceeaşi persoană cu Pârvu Mutu. Era oare ilustrul artist şi “scriitor” de acte ? Calificatul său de “dascăl” se referă la domeniul “zugrăvelilor”, adică al picturii. Mai degrabă este vorba de o coincidență de nume între doi Pârvu (cu varianta Părvu) diferiți. Oricum, în utila “listă a scriitorilor de documente” de la sfârşitul volumului7 este trecut “Părvu dascăl”.
Unele acte oferă puncte de sprijin pentru etimologiile unor nume de familie. Astfel, documentul, nepublicat anterior, nr.373, din 1 ianuarie 1712, reprezintă un zapis dat de “Ghica arbănaşul ot Călineşti”8. Primul Ghica urcase pe tronul Țării Româneşti în urmă cu peste jumătate de secol, ceea ce face ca legătura amintitului “arbănaş” să țină doar de potriveala de nume. Totuşi, iată că acest patronimic albanez românizat era purtat în epoca lui Brâncoveanu de un locuitor proprietar din Muntenia, fără rang boieresc.
O altă clarificare onomastică o aduce documentul nr.34, din 2 mai 1691, în care, printre semnatari este trecut “Negoiță logofăt Dediulescul”9. Numele boierilor Deduleşti – despre care scria colonelul memorialist Grigore Lăcusteanu, descendentul lor, în amintirile sale – era aşadar poate legat de numele bărbătesc “Dediu”, după cum este atestat de forma amintită a patronimicului.
Câteva acte menționează pe căpitanul Radu Dudescu, căruia “Costandin Basarab Voevod” – după cum se autointitula Brâncoveanu – întărea la 2 iunie 1707 “toată moşiia satului Dudeştii de lângă Bucureşti sud Ilfov den câmp, den apă, den pădure şi cu siliştea satului cu tot venitul dupreste tot hotarul pre hotarăle cele bătrâne şi pre semne, pentru că este a lui bătrână şi dreaptă moşie de moştenire de la moşii şi părinții lui, încă şi den nainte vreme”10 (subl.mea). Acest lung hrisov domnesc atestă faptul că neamul boierilor Dudeşti – proeminent în veacurile XVII – XIX – îşi trage numele de la satul Dudeşti de lângă Bucureşti, astăzi în cuprinsul oraşului11.
Pentru reconstituirea arborelui genealogic al familiei Racotă (sau Racottă, după cum şi-au scris numele membrii ei în epoca modernă) sunt folositoare actele nr.188, din 22 decembrie 169612 şi nr.235, din 26 februarie 170113. E vorba de filiația lui Şerban (sau Şărban) Racotă, fiul vistierului Hiera (sau Hera) Racotă; pe de altă parte Şerban Racotă, care vindea moşia Necşeşti din județul Teleorman, era cumnatul marelui clucer Constantin Ciorogârleanu. Ei şi ? Mi se va spune. Da, dar având în vedere istoria acestui nume şi a acestei familii, trecând prin episodul agăi Leca, boierul lui Mihai Viteazul şi mai târziu, cu istoriile din secolele XIX-XX – legați cu o înrudire apropiată de Ion Heliade Rădulescu14 –, interesul pentru evoluția acestui arbore genealogic devine de înțeles. Desigur, orice informație istorică poate deveni relevantă într-un anumit context, dar cu atât mai mult se dovedeşte aceasta în cazul unor familii cu tradiție.
Cronicarul Radu Popescu – al cărui nume apare adesea ca “Radu Hrizea”– şi tatăl său, grecul Hrizea Karydi din Popeşti, sunt eroii multor documente, în general cunoscute. “Românizarea” numelui s-a petrecut în cazul cunoscutului cronicar prin preluarea numelui moşiei tatălui. Într-un alt caz, cel al familiei boiereşti Bagdat, cu ctitorii la Râmnicu Sărat, patronimicul provine chiar din „românizarea” unui nume grecesc, „Bagdatis”. În documentele brâncoveneşti – toate cele respective nefiind publicate anterior– sunt pomeniți trei membri ai acestei familii: Bagdat, fiul său, căpitanul Dumitraşco Bagdat15 şi Neculai Bagdat16. Intr-un act – inedit –, nr.34, din 2 mai 1691, printre martori figurează “Dumitraşco căpitan, snă Bagdat”17, ceea ce indică de fapt obârşia numelui acestei familii: “Bagdat” – personaj trăitor în a doua jumătate a veacului al XVII-lea – a avut acest prenume, devenit la generația fiului său, Dumitraşco căpitan, nume de familie.
Din neamul boierilor Năsturel sunt amintite în acest volum două personaje: fiul lui Udrişte Năsturel, Radu Toma şi feciorul acestuia, Şerban, al căror patronimic apare sub forma “Fierăscul”. Un document – nepublicat anterior -, datând din 6 august 1694, glăsuieşte: “Adică eu, Şerban postélnicul, snă Radul banul Fierăscul, dat-am zapisul mieu ca să fie de bună credință la cinstită mâna mări«i»i sale un țigan, anume: Radul bucătariul, feciorul Mitrii țiganul. Care țigan ne iaste şi noao rămas de la părinții noştri şi tot l-am ținut cu bună pace până acum în zilele mări«i»i sale”18. Întâiul semnatar al actului este “Şărban Năsturel postelnic”19, aşadar trecut cu vechiul patronimic. In acelaşi document „Şărban Fierăscul vel sluger” figurează printre “ispravnicii scaunului Bucureştilor”, alături de “Gheorghie Castriotul biv vel comis”20. “Şărban Năsturel” şi “Şărban Fierăscul” sunt aceeaşi persoană, deşi apar, în mod ciudat, în acelaşi document, cu nume diferite şi în poziții distincte, dar având aceeaşi dregătorie. Boier velit, Şerban Năsturel – care avea să ajungă vel ban– a dus mai departe sireaua urmaşilor cărturarului Udrişte Năsturel.
Un hrisov dat de voievod, la 1 februarie 1712, mănăstirii Tânganu conține lămuriri asupra numelui familiei Orescu/Orăscu, din care avea să provină Alexandru Orăscu, arhitectul Universității din Bucureşti. Documentul atestă apariția patronimicului la “Radul Orescul având şi el moşie acolea în Oreşti de zestre, de la socru-său, Colțea clucer Doicescu”21. Este vorba, evident, de clucerul Colțea de la care şi-au luat numele mănăstirea şi spitalul din centrul Bucureştilor. Din acelaşi act se vede că clucerul avea şi un fiu, Dumitraşcu Doicescu. Numele moşiei apare şi sub forma “Horeştii” sau “Horeştii de Sus”. În orice caz, rezultă din acest document că patronimicul “Orescu”/”Orăscu” nu poate fi în această spiță mai vechi de sfârşitul veacului al XVII-lea.
Spătarul Mihai Cantacuzino, ctitorul atâtor aşezăminte religioase din Țara Românească, apare în multe documente – inedite – din acest volum. Ipostaza sa este mai ales cea de cumpărător de numeroase proprietăți, însumând multe pogoane de vie şi de moşie. Era, se vede, nu numai un prețuitor al artei bisericeşti, dar şi un gospodar cu picioarele pe pământ.
O copie din secolul XIX a unui document din 15 octombrie 1694 conține o prețioasă şi interesantă mărturisire de credință a vel spătarului: „Şi eu robul lui Dumnezeu cel mai mic, Mihaiu spătaru Cantacuzino, am luat pre Dumnezeu întru ajutor şi din toată vârtutea şi din toată inima şi cu tot sufletul şi cât ne-au fost putința nevoindu-mă, nu din ceva al mieu ci din cele ce m-au miluit iar Preabunul Dumnezeu şi [S]tăpân, am zidit din temelie şi am înălțat un schitişoru numindu-să Sinaia, după asemănarea Sinăei cei mari întru slava şi lauda lui [D]umnezeu şi întru cinstea Adormirii Stăpânei noastre, Maicii sfinți[i]i sale, pe apa Prahovei la pustie supt muntele Bucegiului, unde mai naintea zidirii aceştia să afla sihastri acolo, la pustiia aceasta. Şi neputând trăi de tâlhari, de vreme ce pă acele vremi lăcaşurile tâlharilor, mai osebit din alte locuri acolo le era a fi zidirea aceasta sihast[r]ilor acelora şi altora după dânşi umbrire şi liman de odihnă şi de adăpostire ca să să jârfuiască mieluşălul lui Dumnezeu celu curat, acolo la acelu locu unde fusese cuibul şi lăcaşul tâlharilor mai înainte”22. Prevederile ctitorului continuă, reglementând funcționarea mănăstirii sale. Deşi personajul central al familiei, rămas ca atare în posteritate, a fost fratele său, stolnicul Constantin Cantacuzino, uriaşa operă ctitoricească a spătarului sugerează – ca şi prezentul document – că el însuşi a fost o personalitate deosebită.
Culegerea de documente este instructivă pentru cunoaşterea unităților de măsură din evul mediu românesc23. Varietatea lor surprinde astăzi şi explică introducerea sistemului metric, de mai târziu. “Cezvârte” – cu variantele “cedvârte”, “cedvărte”, “ciodvărte” –, “ciric“, “delniță”, “falcă”, “funie”, “masă”, “oca”, “răzoare”, “palme”, “stânjeni”, “pogoane”, “prăjini”, “trap”, “trăsură”, “vadră” configurează un sistem de măsurare complicat, transmis prin tradiție.
În anexă sunt cuprinse 16 planşe cu fotografii, clare, de documente. Poate fi admirată caligrafia scrisului, văzut ca un meşteşug artistic, rezervat în bună măsură unor inițiați.
Actele publicate sunt 385 la număr, dintre care 150 au fost deja publicate. Majoritatea lor însă sunt încredințate tiparului pentru prima dată, ceea ce face ca apariția volumului să constituie într-o anumită măsură un eveniment istoriografic. Se poate afirma că el modifică viziunea noastră asupra epocii brâncoveneşti ? Răspunsul este mai degrabă negativ, dar cunoaşterea acesteia este cu certitudine uşurată de apariția sa. Trebuie repetat că nu a trecut vremea unor asemenea cărți, că digitalizarea documentelor nu poate să le înlocuiască cu adevărat, ci doar să ofere o asemenea iluzie. Cât este realitate şi cât iluzie pe suportul electronic rămâne încă un subiect foarte actual şi demn de a fi discutat.
Pentru pasionații cercetărilor genealogice – nu prea mulți la număr, ce-i drept – un asemenea volum poate să aducă mult şi să reprezinte un motiv de satisfacții. Ioan C.Filitti şi George D.Florescu ar fi fost cu siguranță încântați de această culegere de documente din care ar fi putut să extragă date pentru alcătuirea spițelor lor.
O primă observație, mai degrabă minoră, se referă la faptul că, pentru o mai bună detectare a actelor interesante, rezumatul acestora ar fi putut fi aşezat înaintea lor. Poate că lista rezumatelor ar fi putut fi menținută, dar aflarea rapidă a conținutului documentului respectiv este importantă pentru a te putea descurca în hățişul lor. Altfel cititorul potențial riscă să se piardă în noianul de nume de persoane, de ocine şi de moşii care se perindă prin fața sa. Noroc că există bine întocmitul şi folositorul indice ce ajută la limpezirea căutărilor.
Documentul nr.241, din 9 mai 1701 – publicat în culegerea de documente din 1960 – a făcut chiar obiectul unuia dintre primele articole ale regretatului istoric Paul Cernovodeanu, Casa zugravului Pârvu Mutu din Bucureşti3. Fiind vorba de cel mai cunoscut artist al epocii brâncoveneşti, însemnătatea actului este pe măsură: “Adică eu, Oana4, împreună cu făméia mea, Anca, scriem şi mărturisim cu acesta al nostru zapis ca să fie de bună credință la mâna Pârvului dasca«lu»lui zugravului şi a jupânésii dumisale, Tudorii, cum să să ştie că i-am vândut dumnealui casă cu pivniță şi cu locul împrejurul casii cu [c]ât iaste îngrădişul casii împrejur cu cât am ținut şi noi, care iaste alăturea cu dumnealui comisul Marco şi alăturea cu Dumitraşco Puiul i alăturea cu Nicula ceauşul şi pe lângă Tudoraşco logofăt. Şi o am vândut-o dumnealor de a noastră bună voie fără de nici o silă şi cu ştirea tuturor vecinilor de pe împrejur şi din sus şi din jos, drept taleri 32. Şi am luat toți banii gata în mâna mea”5.
Un alt act – nr.1936, din 20 februarie 1697 – este scris de “Părvul das«căl»“, acesta fiind trecut în indicele de nume ca una şi aceeaşi persoană cu Pârvu Mutu. Era oare ilustrul artist şi “scriitor” de acte ? Calificatul său de “dascăl” se referă la domeniul “zugrăvelilor”, adică al picturii. Mai degrabă este vorba de o coincidență de nume între doi Pârvu (cu varianta Părvu) diferiți. Oricum, în utila “listă a scriitorilor de documente” de la sfârşitul volumului7 este trecut “Părvu dascăl”.
Unele acte oferă puncte de sprijin pentru etimologiile unor nume de familie. Astfel, documentul, nepublicat anterior, nr.373, din 1 ianuarie 1712, reprezintă un zapis dat de “Ghica arbănaşul ot Călineşti”8. Primul Ghica urcase pe tronul Țării Româneşti în urmă cu peste jumătate de secol, ceea ce face ca legătura amintitului “arbănaş” să țină doar de potriveala de nume. Totuşi, iată că acest patronimic albanez românizat era purtat în epoca lui Brâncoveanu de un locuitor proprietar din Muntenia, fără rang boieresc.
O altă clarificare onomastică o aduce documentul nr.34, din 2 mai 1691, în care, printre semnatari este trecut “Negoiță logofăt Dediulescul”9. Numele boierilor Deduleşti – despre care scria colonelul memorialist Grigore Lăcusteanu, descendentul lor, în amintirile sale – era aşadar poate legat de numele bărbătesc “Dediu”, după cum este atestat de forma amintită a patronimicului.
Câteva acte menționează pe căpitanul Radu Dudescu, căruia “Costandin Basarab Voevod” – după cum se autointitula Brâncoveanu – întărea la 2 iunie 1707 “toată moşiia satului Dudeştii de lângă Bucureşti sud Ilfov den câmp, den apă, den pădure şi cu siliştea satului cu tot venitul dupreste tot hotarul pre hotarăle cele bătrâne şi pre semne, pentru că este a lui bătrână şi dreaptă moşie de moştenire de la moşii şi părinții lui, încă şi den nainte vreme”10 (subl.mea). Acest lung hrisov domnesc atestă faptul că neamul boierilor Dudeşti – proeminent în veacurile XVII – XIX – îşi trage numele de la satul Dudeşti de lângă Bucureşti, astăzi în cuprinsul oraşului11.
Pentru reconstituirea arborelui genealogic al familiei Racotă (sau Racottă, după cum şi-au scris numele membrii ei în epoca modernă) sunt folositoare actele nr.188, din 22 decembrie 169612 şi nr.235, din 26 februarie 170113. E vorba de filiația lui Şerban (sau Şărban) Racotă, fiul vistierului Hiera (sau Hera) Racotă; pe de altă parte Şerban Racotă, care vindea moşia Necşeşti din județul Teleorman, era cumnatul marelui clucer Constantin Ciorogârleanu. Ei şi ? Mi se va spune. Da, dar având în vedere istoria acestui nume şi a acestei familii, trecând prin episodul agăi Leca, boierul lui Mihai Viteazul şi mai târziu, cu istoriile din secolele XIX-XX – legați cu o înrudire apropiată de Ion Heliade Rădulescu14 –, interesul pentru evoluția acestui arbore genealogic devine de înțeles. Desigur, orice informație istorică poate deveni relevantă într-un anumit context, dar cu atât mai mult se dovedeşte aceasta în cazul unor familii cu tradiție.
Cronicarul Radu Popescu – al cărui nume apare adesea ca “Radu Hrizea”– şi tatăl său, grecul Hrizea Karydi din Popeşti, sunt eroii multor documente, în general cunoscute. “Românizarea” numelui s-a petrecut în cazul cunoscutului cronicar prin preluarea numelui moşiei tatălui. Într-un alt caz, cel al familiei boiereşti Bagdat, cu ctitorii la Râmnicu Sărat, patronimicul provine chiar din „românizarea” unui nume grecesc, „Bagdatis”. În documentele brâncoveneşti – toate cele respective nefiind publicate anterior– sunt pomeniți trei membri ai acestei familii: Bagdat, fiul său, căpitanul Dumitraşco Bagdat15 şi Neculai Bagdat16. Intr-un act – inedit –, nr.34, din 2 mai 1691, printre martori figurează “Dumitraşco căpitan, snă Bagdat”17, ceea ce indică de fapt obârşia numelui acestei familii: “Bagdat” – personaj trăitor în a doua jumătate a veacului al XVII-lea – a avut acest prenume, devenit la generația fiului său, Dumitraşco căpitan, nume de familie.
Din neamul boierilor Năsturel sunt amintite în acest volum două personaje: fiul lui Udrişte Năsturel, Radu Toma şi feciorul acestuia, Şerban, al căror patronimic apare sub forma “Fierăscul”. Un document – nepublicat anterior -, datând din 6 august 1694, glăsuieşte: “Adică eu, Şerban postélnicul, snă Radul banul Fierăscul, dat-am zapisul mieu ca să fie de bună credință la cinstită mâna mări«i»i sale un țigan, anume: Radul bucătariul, feciorul Mitrii țiganul. Care țigan ne iaste şi noao rămas de la părinții noştri şi tot l-am ținut cu bună pace până acum în zilele mări«i»i sale”18. Întâiul semnatar al actului este “Şărban Năsturel postelnic”19, aşadar trecut cu vechiul patronimic. In acelaşi document „Şărban Fierăscul vel sluger” figurează printre “ispravnicii scaunului Bucureştilor”, alături de “Gheorghie Castriotul biv vel comis”20. “Şărban Năsturel” şi “Şărban Fierăscul” sunt aceeaşi persoană, deşi apar, în mod ciudat, în acelaşi document, cu nume diferite şi în poziții distincte, dar având aceeaşi dregătorie. Boier velit, Şerban Năsturel – care avea să ajungă vel ban– a dus mai departe sireaua urmaşilor cărturarului Udrişte Năsturel.
Un hrisov dat de voievod, la 1 februarie 1712, mănăstirii Tânganu conține lămuriri asupra numelui familiei Orescu/Orăscu, din care avea să provină Alexandru Orăscu, arhitectul Universității din Bucureşti. Documentul atestă apariția patronimicului la “Radul Orescul având şi el moşie acolea în Oreşti de zestre, de la socru-său, Colțea clucer Doicescu”21. Este vorba, evident, de clucerul Colțea de la care şi-au luat numele mănăstirea şi spitalul din centrul Bucureştilor. Din acelaşi act se vede că clucerul avea şi un fiu, Dumitraşcu Doicescu. Numele moşiei apare şi sub forma “Horeştii” sau “Horeştii de Sus”. În orice caz, rezultă din acest document că patronimicul “Orescu”/”Orăscu” nu poate fi în această spiță mai vechi de sfârşitul veacului al XVII-lea.
Spătarul Mihai Cantacuzino, ctitorul atâtor aşezăminte religioase din Țara Românească, apare în multe documente – inedite – din acest volum. Ipostaza sa este mai ales cea de cumpărător de numeroase proprietăți, însumând multe pogoane de vie şi de moşie. Era, se vede, nu numai un prețuitor al artei bisericeşti, dar şi un gospodar cu picioarele pe pământ.
O copie din secolul XIX a unui document din 15 octombrie 1694 conține o prețioasă şi interesantă mărturisire de credință a vel spătarului: „Şi eu robul lui Dumnezeu cel mai mic, Mihaiu spătaru Cantacuzino, am luat pre Dumnezeu întru ajutor şi din toată vârtutea şi din toată inima şi cu tot sufletul şi cât ne-au fost putința nevoindu-mă, nu din ceva al mieu ci din cele ce m-au miluit iar Preabunul Dumnezeu şi [S]tăpân, am zidit din temelie şi am înălțat un schitişoru numindu-să Sinaia, după asemănarea Sinăei cei mari întru slava şi lauda lui [D]umnezeu şi întru cinstea Adormirii Stăpânei noastre, Maicii sfinți[i]i sale, pe apa Prahovei la pustie supt muntele Bucegiului, unde mai naintea zidirii aceştia să afla sihastri acolo, la pustiia aceasta. Şi neputând trăi de tâlhari, de vreme ce pă acele vremi lăcaşurile tâlharilor, mai osebit din alte locuri acolo le era a fi zidirea aceasta sihast[r]ilor acelora şi altora după dânşi umbrire şi liman de odihnă şi de adăpostire ca să să jârfuiască mieluşălul lui Dumnezeu celu curat, acolo la acelu locu unde fusese cuibul şi lăcaşul tâlharilor mai înainte”22. Prevederile ctitorului continuă, reglementând funcționarea mănăstirii sale. Deşi personajul central al familiei, rămas ca atare în posteritate, a fost fratele său, stolnicul Constantin Cantacuzino, uriaşa operă ctitoricească a spătarului sugerează – ca şi prezentul document – că el însuşi a fost o personalitate deosebită.
Culegerea de documente este instructivă pentru cunoaşterea unităților de măsură din evul mediu românesc23. Varietatea lor surprinde astăzi şi explică introducerea sistemului metric, de mai târziu. “Cezvârte” – cu variantele “cedvârte”, “cedvărte”, “ciodvărte” –, “ciric“, “delniță”, “falcă”, “funie”, “masă”, “oca”, “răzoare”, “palme”, “stânjeni”, “pogoane”, “prăjini”, “trap”, “trăsură”, “vadră” configurează un sistem de măsurare complicat, transmis prin tradiție.
În anexă sunt cuprinse 16 planşe cu fotografii, clare, de documente. Poate fi admirată caligrafia scrisului, văzut ca un meşteşug artistic, rezervat în bună măsură unor inițiați.