TEATRU PENTRU MINTE ŞI, SCUZATI, INIMA

Artele par a o fi luat de mult razna. Uneori justific acest lucru, alteori, mai ales când constat asta la teatru, faptul mi se pare inadmisibil. Personal, mă dau în vânt după experimente. Numai că, vai, prea adesea, experimentele nu sunt altceva decât experiențe. Să mă ajut să înțeleg deosebirea: experimentele se fac în vederea descoperirii unor lucruri noi, experiențele sunt acelea care repetă experimente de mult făcute, ca în laboratoarele de chimie, de exemplu, din şcoli sau universități. Desigur, acolo, în şcoli sau facultăți, experiențele sunt menite să dezvăluie, plastic, dacă putem folosi cuvântul, sau să inițieze pe tinerii aspiranți la profesia respectivă, în marile descoperiri ale domeniului şi, eventual, să le dea o idee despre calea ce poate fi urmată pentru a descoperi, chiar, noi lucruri esențiale pentru ştiința în cestie. Acolo, în laboratoare, nimeni nu pretinde că experiențele sunt experimente. În timp ce în arte, lucrurile se mai schimbă, vorba ceea, “pe ici pe colo, şi anume în părțile esențiale”. Există mari coloane de artişti care pretind că experimentează, în arta din țara lor, mai ales dacă aceasta e una care a fost izolată mulți ani şi nu a avut timp să se sincronizeze cu lumea, în timp ce ei nu fac decât să repete experiențe pe care alții le-au “fumat” de mult. În artele plastice practica aceasta, cel puțin la noi, în România, este una frecventă. În teatru, lucrurile sunt şi mai complicate: sunt prea puțini aceia care au putut vedea toate spectacolele marilor experimentatori, măcar pe casete dacă nu pe scenă, sunt prea puțini specialiştii care să poată pune degetul pe un spectacol şi să strige: e experiență, nu e experiment. Şi atunci confuzia continuă să prolifereze, iar experiențele sunt numite de mulți experimente. Lipsa de informație îți poate juca renghiuri urâte în acest domeniu atât de sensibil şi atât de expus imposturii, care e teatrul.
Nu spun că tot ce se “experimentează” la noi e simplă imitație, dar multe trec de la vreun regizor necunoscut nouă, dar celebru în lume, în producția națională a cuiva de aici şi toată lumea se pamează de… experiment. De aceea, mă bucur, am început să o fac de câtva timp, când descopăr într-un spectacol, branşat ca să zic aşa la mişcarea modernă a teatrului, şi un scop mai puțin agreat de artiştii de azi, acela de a merge la inima spectatorului. Nu cu siropuri, nu cu manele artistice, nu cu şoşele şi momele. Căci există şi alte moduri de a te apropia de public, dacă nu-l disprețuieşti ca pe un simplu bun platnic de bilete. Aşa ceva a fost spectacolul unui mic teatru din Tg. Mureş, Ariel Underground, cu piesa lui Rajiv Joseph, Animale de hârtie, în regia inspirată a lui Gavril Cadariu şi în interpretarea unor actori de mare sensibilitate, Elena Purea şi Marius Turdeanu, inclusiv a debutantului, încă student, Andrei Chiran. Povestea celui care vine cu un pretext administrativ la o celebră artistă de origami pentru a-i mărturisi, cu stângăcia vădită a unui Miroiu din Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, tot profesor şi acesta, de matematică însă, te prinde de la început în modul cel mai insidios, deşi nu are nimic spectaculos, ci curge parcă repovestită de o deloc “străină gură”. Parcă tu însuți începi să trăieşti povestea, fiind pe rând, ba unul, ba altul dintre personaje. Ştii de la început că profesoraşul timid se va îndrăgosti de artista care nu are nici un chef de aşa ceva, după un eşec recent în căsătorie, după cum ştii, după ce apare şi elevul profesorului, trimis de acesta să o cunoască, pentru că are înclinații spre arta origami, că şi el se va îndrăgosti de aceeaşi persoană. Şi totuşi nu simți, sau eu n-am simțit, nici un moment plictiseala pe care ți le dau soluțiile déjà vu. Personajele au autenticitatea celor create de marii autori. Sau poate faptul se datorează, sigur e aşa, şi oamenilor de pe scenă, dăruiți rolurilor lor până la rezultatul de a părea chiar în propria lor viață. Deşi în spatele lor ghiceşti o gândire regizorală fermă, nici Elena Purea, nici Marius Turdeanu, nici chiar Andrei Chiran nu rămân în faza de marionete ale “demiurgului” din spatele scenei. De fapt, spectacolul este o creație completă, în care muzica lui Lucian Ban, pianist/compozitor cunoscut şi în țara unde se petrece povestea, SUA, nu face decât să învăluie spre a dezvălui, parcă devenind un nou veşmânt al faptelor şi personajelor. Decorul minimal, însă foarte în ton cu arta simplă a origami-ului, vine să susțină subtil şi inteligent povestea de pe scenă. Momentele cheie, enervările personajului feminin, nu au nimic din falsitatea atâtor scene cu strigăte din spectacolele noastre, iar limba liberă a tânărului nu mai supără, aşa cum o face în atâtea piese, de teatru sau pur şi simplu cu pretenție literară, din ultimii ani. Spectacolul a fost susținut de un artist origami autentic, Akiko Kimura. Metafora îndoirii hârtiei joacă subtil în spatele tuturor celor ce se petrec pe scenă, în viață nefiind ca-n artă, ar fi mesajul, aici pliurile îți pot juca feste, nu le poți potrivi aşa cum o ştiință şi o artă o pot face cu foile de hârtie, presărate pe jos în toată locuința artistei şi unde junele îndrăgostit face ordine, spre disperarea ei. Totul fiind construit cu atenție şi migală japoneză (bine a făcut ambasada Japoniei că a susținut această producție), rezultă un spectacol pe care publicul îl poate simți ca îndreptat şi spre el, nu numai spre descoperirea cine ştie căror noi căi sau repetarea unor experiențe deja fumate. De altfel căldura de pe scenă, umanitatea personajelor de acolo s-a transmis şi în sala de la Baia Mare, unde, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Atelier, dirijat de Radu Macrinici, am văzut admirabila reprezentație a teatrului Ariel Underground din Tg. Mureş.