Meridian
Valery Oişteanu
CAROLEE SCHNEEMANN. PAINTING, WHAT IT BECAME
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
Painting, What It Became a fost o mini-expoziție retrospectivă a lucrărilor de pionierat ale lui Carolee Schneemann. Acest adevărat show multimedia a fost organizat de Maura Reilly, curator-şef la Centrul Elizabeth A. Sackler pentru Artă Feministă din cadrul Muzeului Brooklyn, şi este însoțit de un mic catalog color. Schneemann este o reprezentantă a picturii-colaj suprarealiste şi aparține aceleiaşi orientări din care fac parte şi Ray Johnson, Lil Picard, Wallace Bermanand Sari Dienes, pentru a-i aminti, aici, doar pe câțiva dintre membrii marcanți ai grupării suprarealismului târziu american. Lucrările ei de început, cum ar fi Personae: JT and Three Kitch’s (1957, ulei pe pânză) sunt figurativ-expresioniste, cea menționată reprezentând nudul unui bărbat care doarme (prietenul lui Schneemann, muzicianul James Taney) cu organele genitale la vedere, fiind înconjurat de pisici. Three Figures, after Pontormo (1957), o pânză întunecată reprezentând o siluetă ce stă în picioare, cu spatele la privitori, şi alte două ghemuite, a fost pictată în tehnica unui expresionism abstract inspirat de Kooning, iar titlul lucrării trimite în mod clar la artistul florentin de secol XVI, părintele manierismului, Jacopo da Pontormo.
În unele dintre lucrările expuse în această expoziție sunt evidente tuşele mişcate, amintind de tehnica lui Joan Mitchel sau Lee Krasner. De asemenea, sunt prezente şi picturi arse: Animal Carnage şi Kitch’s Dream, ambele datând din 1960. Picturile-colaj sunt adevărate jurnale autobiografice ce includ foto-portrete şi fragmente de pânză sfâşiată, refolosite de pe urma unor lucrări mai vechi, asamblate în compoziții de formă turbionară cum ar fi Tenebration (1961), aducând în prim plan imaginile lui Brahms şi Beethoven, sau One Window is Clear – Notes to Lou Andreas-Salomé (1965), un amestec à la Rauschenberg de imagini ale Salomeei, ale lui Rilke şi Nietzsche, cu citate risipite şi greu lizibile din opera acestora, dar şi din aceea a lui Freud şi Tolstoi.
Acest gen de lucrări ale lui Schneemann sunt omagii aduse lui Joseph Cornell, căruia i-a fost pentru scurt timp asistentă pe când avea nouăsprezece ani. Gift Science (1965) este un ansamblu artistic tip altar plin de lumini, oglinzi, diverse fragmente disparate, păsări şi bucăți de mobilă, toate prinse în nişte cutii aşezate în plan vertical, colorate în albastru, roşu şi portocaliu. Meat Joy Collage (1964, poster de expoziție), ansamblul format din cutii şi intitulat Sphinx (1962), precum şi lucrarea intitulată Fur Wheel (1962), ornamentată cu sticle şi bucăți de frânghie, sunt, toate, creații desăvârşite ale artistei.
Four Fur Cutting Boards (1963) este cel mai mare ansamblu artistic din întreaga expoziție, aflat, de asemenea, sub influența lui Rauschenberg, această lucrare reprezentând, de altfel, şi punctul central al expoziției. Folosit ca fundal pentru expoziția intitulată Eye Body: 36 Transformative Actions (1963 – 2004), cu umbrelele sale mecanice, rotitoare şi stricate, cu luminile, cu cioburile de oglindă şi alte obiecte găsite în spatele mansardei din Soho a Soho, unde a locuit începând din 1962, locul respectiv fiind folosit pentru a adăposti magazinul de articole de blană şi piele Papadopoulos.
Criticii de artă britanici Tracey Warr şi Amelia Jones, autorii studiului The Artist Body (apărut la Editura PHAIDON, în anul 2000), lucrare ce analizează opera a peste două sute de artişti americani şi europeni care au împărtăşit şi exprimat concepții şi idei asemănătoare cu cele ale lui Schneemann, afirmau în prefață: „În termenii existențialist-feminişti ai lui Simone de Beauvoir, Schneemann transferă subiectul feminin imanent în domeniul masculin, activ al transcendentului. În Eye Body, nudul feminin priveşte înapoi!”
Swing (1975) este o creație performativă, în care artista, atârnând goală de un copac ce poartă uniforma unul medic chirurg, trage linii cu creioane colorate pe o foaie de hârtie albă în timp ce leagănă trecutul. Lucrarea Up to and Including Her Limits este susținută cu ajutorul a şase monitoare video şi a numeroae fotografii, împreună cu echipamentul original al artistei. Mai multe ecrane plasate în expoziția de față prezintă erotismul polimorf al lui Schneemann, celebrări ale plăcerii senzuale şi ale extazului mental, prin intermediul unor înregistrări pe DVD ce imortalizează, astfel, creațiile performative din Fuses (1964 – 1966), Meat Joy şi Body Collage (1964), precum şi din Infinity Kisses (2008).
Includerea în picturi a reprezentărilor trupului gol al lui Schneemann şi al iubitului ei ca modalități de expresie liberă a feminismului radical în anii ‘50 şi la începutul anilor ‘60 (unul din scopurile declarate ale creației sale fiind tocmai „erotizarea unei întregi societăți vinovate”) a fost respinsă de numeroşi critici de artă, fiind interpretată ca o tendință extrem narcisistă, exhibiționistă sau chiar ca expresia unui porniri sexuale exagerate, în această categorie fiind incluse lucrări în care artista prezintă sărutări, fie ele şi sufleteşti, cu pisicile sale sau altele, care constau în înregistrări video care o surprind făcând sex. Unii chiar au numit aceste reprezentări de nuduri „expresii ale păgânismului”, „expuneri dionisiace ale sinelui” sau „nesăbuită candoare sexuală”. Alți critici, însă, au văzut în aceste lucrări puntea de legătură cu arta lui Stan Brakhage, prieten şi colaborator al artistei (ea a apărut, de altfel, în trei dintre filmele sale Daybreak şi White Eye, ambele din 1957, şi Cat’s Cradle, din 1959), fapt evident mai ales în pelicula filmată de ea însăşi, intitulată Fuses (1967), în care numeroase rame pictate, zgâriate, strălucitoare sau lipite sunt menite a sublinia momente sexuale, de la penetrare la felație sau cunnilingus.
Împreună cu această expoziție, The Carolina Nitsch Project Room prezintă o alta, Carolee Schneemann, Performance Photographs from the ‘70’s, aducând în fața publicului o serie de fotografii alb-negru, câteva cărți ale artistei şi alte creații originale ale acesteia, printre care Blood Work Diary (1972), cinci coşulețe cu țesături purtând urme de sângerare menstruală, şi Interior Scroll – un poem lung scris pe o foaie de hârtie de forma unui pergament, pe care artista şi l-a scos din vagin în timpul unei expoziții-reprezentație din anul 1975 – tras în folie şi expus într-o casetă de sticlă.
Deşi Carolee Schneemann a fost adesea supusă atacurilor violente de tot felul, arta sa are darul de a-şi învălui instantaneu privitorul şi de a-l copleşi cu dragoste şi senzualitate, fiind expresia clară a unei abandonări totale în intimitatea fizică, aceasta incluzând sexualitatea uneori excesivă, aroganța declarată a expresiilor plăcerii şi o preferință pentru relațiile violente.
Însuşi modul de prezentare a lucrărilor expuse sub titlul Painting What It Became este anti-academic, lipsit de continuitate, dar instructiv într-un mod seducător şi pe de-a-ntregul semnificativ din punct de vedere istoric pentru evoluția artei contemporane, plasând creațiile lui Schneemann într-un context cu adevărat potrivit. „Sunt pictoriță. Sunt încă pictoriță şi asta voi fi până la moarte”, declara artista în anul 1993. Şi tot ea adăuga: „Tot ceea ce am creat este o expresie a dorinței mele de a extinde principiile vizuale şi dincolo de pânză.”
În româneşte de Rodica Grigore
În unele dintre lucrările expuse în această expoziție sunt evidente tuşele mişcate, amintind de tehnica lui Joan Mitchel sau Lee Krasner. De asemenea, sunt prezente şi picturi arse: Animal Carnage şi Kitch’s Dream, ambele datând din 1960. Picturile-colaj sunt adevărate jurnale autobiografice ce includ foto-portrete şi fragmente de pânză sfâşiată, refolosite de pe urma unor lucrări mai vechi, asamblate în compoziții de formă turbionară cum ar fi Tenebration (1961), aducând în prim plan imaginile lui Brahms şi Beethoven, sau One Window is Clear – Notes to Lou Andreas-Salomé (1965), un amestec à la Rauschenberg de imagini ale Salomeei, ale lui Rilke şi Nietzsche, cu citate risipite şi greu lizibile din opera acestora, dar şi din aceea a lui Freud şi Tolstoi.
Acest gen de lucrări ale lui Schneemann sunt omagii aduse lui Joseph Cornell, căruia i-a fost pentru scurt timp asistentă pe când avea nouăsprezece ani. Gift Science (1965) este un ansamblu artistic tip altar plin de lumini, oglinzi, diverse fragmente disparate, păsări şi bucăți de mobilă, toate prinse în nişte cutii aşezate în plan vertical, colorate în albastru, roşu şi portocaliu. Meat Joy Collage (1964, poster de expoziție), ansamblul format din cutii şi intitulat Sphinx (1962), precum şi lucrarea intitulată Fur Wheel (1962), ornamentată cu sticle şi bucăți de frânghie, sunt, toate, creații desăvârşite ale artistei.
Four Fur Cutting Boards (1963) este cel mai mare ansamblu artistic din întreaga expoziție, aflat, de asemenea, sub influența lui Rauschenberg, această lucrare reprezentând, de altfel, şi punctul central al expoziției. Folosit ca fundal pentru expoziția intitulată Eye Body: 36 Transformative Actions (1963 – 2004), cu umbrelele sale mecanice, rotitoare şi stricate, cu luminile, cu cioburile de oglindă şi alte obiecte găsite în spatele mansardei din Soho a Soho, unde a locuit începând din 1962, locul respectiv fiind folosit pentru a adăposti magazinul de articole de blană şi piele Papadopoulos.
Criticii de artă britanici Tracey Warr şi Amelia Jones, autorii studiului The Artist Body (apărut la Editura PHAIDON, în anul 2000), lucrare ce analizează opera a peste două sute de artişti americani şi europeni care au împărtăşit şi exprimat concepții şi idei asemănătoare cu cele ale lui Schneemann, afirmau în prefață: „În termenii existențialist-feminişti ai lui Simone de Beauvoir, Schneemann transferă subiectul feminin imanent în domeniul masculin, activ al transcendentului. În Eye Body, nudul feminin priveşte înapoi!”
Swing (1975) este o creație performativă, în care artista, atârnând goală de un copac ce poartă uniforma unul medic chirurg, trage linii cu creioane colorate pe o foaie de hârtie albă în timp ce leagănă trecutul. Lucrarea Up to and Including Her Limits este susținută cu ajutorul a şase monitoare video şi a numeroae fotografii, împreună cu echipamentul original al artistei. Mai multe ecrane plasate în expoziția de față prezintă erotismul polimorf al lui Schneemann, celebrări ale plăcerii senzuale şi ale extazului mental, prin intermediul unor înregistrări pe DVD ce imortalizează, astfel, creațiile performative din Fuses (1964 – 1966), Meat Joy şi Body Collage (1964), precum şi din Infinity Kisses (2008).
Includerea în picturi a reprezentărilor trupului gol al lui Schneemann şi al iubitului ei ca modalități de expresie liberă a feminismului radical în anii ‘50 şi la începutul anilor ‘60 (unul din scopurile declarate ale creației sale fiind tocmai „erotizarea unei întregi societăți vinovate”) a fost respinsă de numeroşi critici de artă, fiind interpretată ca o tendință extrem narcisistă, exhibiționistă sau chiar ca expresia unui porniri sexuale exagerate, în această categorie fiind incluse lucrări în care artista prezintă sărutări, fie ele şi sufleteşti, cu pisicile sale sau altele, care constau în înregistrări video care o surprind făcând sex. Unii chiar au numit aceste reprezentări de nuduri „expresii ale păgânismului”, „expuneri dionisiace ale sinelui” sau „nesăbuită candoare sexuală”. Alți critici, însă, au văzut în aceste lucrări puntea de legătură cu arta lui Stan Brakhage, prieten şi colaborator al artistei (ea a apărut, de altfel, în trei dintre filmele sale Daybreak şi White Eye, ambele din 1957, şi Cat’s Cradle, din 1959), fapt evident mai ales în pelicula filmată de ea însăşi, intitulată Fuses (1967), în care numeroase rame pictate, zgâriate, strălucitoare sau lipite sunt menite a sublinia momente sexuale, de la penetrare la felație sau cunnilingus.
Împreună cu această expoziție, The Carolina Nitsch Project Room prezintă o alta, Carolee Schneemann, Performance Photographs from the ‘70’s, aducând în fața publicului o serie de fotografii alb-negru, câteva cărți ale artistei şi alte creații originale ale acesteia, printre care Blood Work Diary (1972), cinci coşulețe cu țesături purtând urme de sângerare menstruală, şi Interior Scroll – un poem lung scris pe o foaie de hârtie de forma unui pergament, pe care artista şi l-a scos din vagin în timpul unei expoziții-reprezentație din anul 1975 – tras în folie şi expus într-o casetă de sticlă.
Deşi Carolee Schneemann a fost adesea supusă atacurilor violente de tot felul, arta sa are darul de a-şi învălui instantaneu privitorul şi de a-l copleşi cu dragoste şi senzualitate, fiind expresia clară a unei abandonări totale în intimitatea fizică, aceasta incluzând sexualitatea uneori excesivă, aroganța declarată a expresiilor plăcerii şi o preferință pentru relațiile violente.
Însuşi modul de prezentare a lucrărilor expuse sub titlul Painting What It Became este anti-academic, lipsit de continuitate, dar instructiv într-un mod seducător şi pe de-a-ntregul semnificativ din punct de vedere istoric pentru evoluția artei contemporane, plasând creațiile lui Schneemann într-un context cu adevărat potrivit. „Sunt pictoriță. Sunt încă pictoriță şi asta voi fi până la moarte”, declara artista în anul 1993. Şi tot ea adăuga: „Tot ceea ce am creat este o expresie a dorinței mele de a extinde principiile vizuale şi dincolo de pânză.”
În româneşte de Rodica Grigore