În fața paginii albe, scriitorul se poate crede un fel de Dumnezeu înainte de crearea lumii

Dacă divinitatea ar fi fost o cheie pentru găsirea unor răspunsuri
bune, complete, clare şi definitive la toate întrebările umanității,
oamenii n-ar continua să fie atît de amețiți şi de contradictorii, de
schimbători şi de fragili, de ignoranți şi de răi… Să nu amestecăm divinitatea
în încercările noastre modeste de a descifra lumea, pentru că unii au făcut-o
şi au recurs, în numele divinității, la sabie, la gloanțe, la tortură… Să fim
puțin mai modeşti cînd folosim un concept precum cel al “divinității”, care
pentru fiecare om de pe pămînt are un alt conținut. Dumnezeu nu se amestecă
în poezie. Altfel cum ne-am explica faptul că se scrie şi poezie stupidă, proastă…
Puterea exemplului
Mă întrebai oarecum, ceva mai sus, în ce “cred”… Uite, cred în puterea
exemplului. Am crescut într-un mediu marcat de o puternică onestitate… Am
locuit într-un oraş mic, dar toate rudele mele (bunici, mătuşi, unchi, verişori
etc.) erau la țară, într-un superb sat care se numeşte Horodnic. I-am văzut, de
copil, pe toți aceşti oameni făcîndu-şi rugăciunile (dar nimeni nu m-a obligat
să mă pun şi eu în genunchi şi să mă rog), i-am văzut ducîndu-se duminica
la biserică (dar nu m-au obligat să mă duc şi eu), i-am văzut stînd uneori la
slujbă pînă la sfîrşit (dar atunci cînd eram cu ei, nu eram obligat să stau şi eu
în biserică, puteam să mă joc la nesfîrşit în cimitirul de lîngă biserică sau în
jurul ei)… Timp de ani şi ani de zile, i-am văzut pe aceşti oameni de la țară,
aceşti gospodari, cum se spunea acolo, trăind împreună cu Dumnezeu (nu ca
să-l servească, nu ca să-l glorifice, nu ca să-i propovăduiască mai departe
vorba). Trăiau în ritmul ceremoniilor religioase (nuntă, botez, înmormîntare,
cumetrie, Paşte, Crăciun), dar fără ifose, fără emfază, fără să se vrea să pară
mai credincioşi decît alții, mai buni creştini decît alții…
Discuții filozofice în jurul lui Dumnezeu nu se țineau (la ce bun cînd ai
sufletul curat?). Nimeni, din numeroasa mea familie de la țară, unde îmi
petreceam toate vacanțele şi unde mergeam sistematic de sărbători, n-a
încercat vreodată să mă îndoctrineze. Nici cînd am crescut, cînd am ajuns la
liceu sau la facultate, nici o mătuşă, nici un unchi nu m-a întrebat vreodată :
“bine, Matei, dar tu crezi în Dumnezeu?”. Ii vedeam muncind mult, practic
de dimineață pînă seara, îi vedeam cum îmbătrînesc, cum îşi cresc copiii,
cum se sprijină unii pe alții, cum se adunau la hramuri sau la nunți, cum mai
beau cîte un pahar în plus, din cînd în cînd, cum se îmbrăcau în costum
național cînd mergeau la biserică… Îi vedeam respectînd calendarul
omagierii morților, îi vedeam privindu-mă cu respect, pe măsură ce
“înaintam” în viață şi deveneam tot mai şcolit. Iar cînd am reuşit la facultate,
unii dintre unchii mei de la țară nici n-au mai îndrăznit să mă tutuiască, mi
s-au adresat cu “dumneavoastră”, întrucît… devenisem om cu şcoală şi aşa
înțelegeau ei să-şi exprime respectul față de un om care se “ridica” şi ajungea
la Universitate, la Bucureşti.
Am trăit 18 ani printre ei şi o singură dată nu a încercat nimeni dintre
numeroşii membri ai familiei mele, de foşti răzeşi de pe moşiile mănăstirii
Putna, să mă îndoctrineze, să-mi “amelioreze” relația cu Dumnezeu. Ceea ce
descriu eu aici este cel mai profund act uman posibil: puterea exemplului.
Cînd te formezi în mijlocul unor astfel de oameni, nu-ți mai este frică de
nimic. Poți să mergi pe mare, poți să pleci în lume, poți să trăieşti unde vrei
pe planetă, exemplul trăit îl porți cu tine, este energia ta. Şi, sincer să-ți spun,
nici nu-ți mai pui întrebarea dacă “crezi în Dumnezeu”. Această întrebare
devine inutilă atunci cînd crezi în oameni, cînd ai avut şansa să te formezi
crezînd în oameni.
Scrisul este cutremurare
Scrierea unei piese, a unui roman, a unei nuvele, este, într-adevăr, un act
plin de primejdii. Şi aceasta tocmai pentru că scriitorul se poate crede
Dumnezeu în raport cu personajele sale, cu lumea pe care o creează. Cînd dai
viață unui personaj îi creezi şi un destin, eşti deci, oarecum, pe poziția
atotputernicului. La un moment dat decizi să-ți ucizi personajul, îi iei deci
viața, ca şi cum ai fi… Dumnezeu. Şi tot ca şi cum ai fi Dumnezeu, îți poți
permite să reînvii personajul ceva mai tîrziu. Scriitorul, în fața paginii sale
albe, se poate crede un fel de Dumnezeu înainte de crearea lumii…
Iți trebuie mult bun simț, însă, ca să înțelegi că de fapt acest tip de
percepție este o… joacă. În ce mă priveşte, eu cred în muncă şi în umilința
scrisului. Rămîn umil în fața cuvintelor pentru că ştiu un lucru: ele mă scriu
de fapt pe mine, nu eu pe ele. Cînd încerc să scot din creierul meu o poveste
susceptibilă să provoace o emoție (singurul lucru care mă interesează cu
adevărat în literatură), ştiu că mă pun în ecuație cu toate energiile lumii, cu
forțe misterioase şi cu memoria limbii în care scriu, mă pun în ecuație cu
ceilalți, cu binele şi răul, cu viața şi cu moartea, cu dorința de a lăsa o urmă
şi cu frica de a dispărea în neant fără urmă… Scrisul este cutremurare, iar
actul scrierii, cel puțin pentru mine, este impregnat de frisonul riscului, al
necunoscutului…
Uneori mă simt un mesager care transportă un mesaj, din care nu înțelege
nimic sau foarte puțin, dar care ştie că destinul său este acesta: de a duce cu
orice preț la destinație mesajul…(Matei VIŞNIEC)