Miscellanea
I. Z.
DINESCU PARODIAT IN INTEGRUM
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
Cu noul său volum de versuri, La bună dispoziția Dumneavoastră, lansat la Bookfest 2009, poetul Liviu Capşa reuşeşte o performanță demnă de o imaginară Guiness Book a literaturii române: toate piesele cărții sale de 88 de pagini sunt parodii după opera unui singur autor, Mircea Dinescu, a cărui operă mustind de sensuri pamfletare grave a fost remixată în registrul “eroi-comic-satiric”, vorba lui Deleanu, sub sigla cunoscutului deziderat al lustrației din anii 90, restitutio in integrum. E de prisos să spun, cred, că lansarea de la Bookfest la standul Editurii Vinea a fost, în ton cu cartea, o… parodie de lansare.
Acest volum, cu totul inedit prin proiectul de a îngâna doar opera unui singur autor, dublându-i unicitatea într-un fel de serializare alternativă, complementară prin polul satiric adăugat, născută parcă sub semnul constelației Gemenii, este favorizat de destinul cu totul atipic al autorului însuşi, în literatura de azi. Prin debutul său timpuriu, din anii 70, poetul Liviu Capşa ar fi trebuit să aparțină acestei promoții literare, mult susținută de regretatul Laurențiu Ulici, în masivul său volum, Literatura română contemporană, Editura Eminescu, 1995, dedicat celor peste 600 de scriitori ai promoției 70. Evaluându-l, însă, după autorii vizați în cele patru volume de parodii, publicate până acum de Liviu Capşa, Hipodromul cailor de mare, 1993, Parodii optzeciste, 2000, Noi parodii optzeciste, 2001, şi Muzeul parodiilor de ceară, 2005, raftul său istoric evident pare a fi generația 80. Surpriza mare vine însă din constatarea că Liviu Capşa şi-a publicat toate cărțile sale, alte patru volume de versuri proprii, trei cărți de versuri pentru copii şi două de publicistică angajată, după 1993, evidență care ar trebui să îl încadreze în promoția nouăzeciştilor, alături de Ioan Es. Pop, Cristian Popescu sau Mihail Gălățanu.
Situația lui Liviu Capşa se complică în singularitatea sa dacă observăm că a publicat patru cărți de parodii, tot atâtea câte şi de versuri originale, în timp ce majoritatea parodiştilor noştri iluştri (Marin Sorescu, de exemplu) a folosit acest gen literar doar ca rampă de lansare pentru producția proprie, astfel încât toatea aceste complicații bio-bibliografice îl fac pe autor foarte greu încadrabil. Nebuloasa nu e tranşată nici măcar de Alex Ştefănescu, un susținător consecvent al lui Liviu Capşa, în masivul său volum Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, unde îi dedică un medalion cu formulări memorabile, care ar putea fi încorporate în viitorul bazonul nobiliar al Casei Lirice Capşa: “Liviu Capşa urmăreşte atent şi cu spirit critic spectacolul poeziei româneşti. Parodiile sale sunt ecoul pe care îl au scrierile poeților din epocă în conştiința unui supercititor. Ele constituie, în mare măsură, un exercițiu de critică literară, întrucât fac vizibile mecanismele de producere a emoției folosite de poeți. Când îl imită pe Mircea Dinescu, Liviu Capşa devine pentru o clipă Mircea Dinescu, lăfăindu-se cu umorul necesar în halatul de mătase al acestuia”
Problema care complică şi mai mult lucrurile încâlcite ale acestui destin literar numit Liviu Capşa, deloc linear şi cuminte, din punct de vedere didactico-taxonomic, e că în volumul care poartă excelentul titlu La bună dispoziția Dumneavoastră, parodistul nu “se lăfăie” doar pentru o clipă în halatul de mătase al lui Mircea Dinescu, ci pentru mult timp de acum înainte, mimul îi ia nu numai papucii şi halatul, ci îi cunoaşte atât de bine întreaga garderobă, cât şi întreaga “casă de creație”, încât se întâmplă ceva similar ca în cazul sosiilor prezidențiale: nimeni nu mai ştie la un moment dat cine e cu adevărat originalul şi, dacă s-ar întâmpla un nedorit atentat (cum sunt atâtea în istorie), dublura ar putea face istorie pe cont propriu mai departe, fără să observe cineva din publicul popular substituirea. Şi cum Mircea Dinescu nu prea mai scrie versuri de mulți ani, acaparat cu totul de treburi mult prea publice, şi-ar putea asigura o prelungită vitalitate procreativă, în ordine literară, plătindu-l în secret pe Liviu Capşa să-i țină opera la zi, eventual într-o cât mai prolifică postumitate, fără ca nimeni să cunoască acest lucru de mare taină, evident, înafară de noi. (Z.I.)
Acest volum, cu totul inedit prin proiectul de a îngâna doar opera unui singur autor, dublându-i unicitatea într-un fel de serializare alternativă, complementară prin polul satiric adăugat, născută parcă sub semnul constelației Gemenii, este favorizat de destinul cu totul atipic al autorului însuşi, în literatura de azi. Prin debutul său timpuriu, din anii 70, poetul Liviu Capşa ar fi trebuit să aparțină acestei promoții literare, mult susținută de regretatul Laurențiu Ulici, în masivul său volum, Literatura română contemporană, Editura Eminescu, 1995, dedicat celor peste 600 de scriitori ai promoției 70. Evaluându-l, însă, după autorii vizați în cele patru volume de parodii, publicate până acum de Liviu Capşa, Hipodromul cailor de mare, 1993, Parodii optzeciste, 2000, Noi parodii optzeciste, 2001, şi Muzeul parodiilor de ceară, 2005, raftul său istoric evident pare a fi generația 80. Surpriza mare vine însă din constatarea că Liviu Capşa şi-a publicat toate cărțile sale, alte patru volume de versuri proprii, trei cărți de versuri pentru copii şi două de publicistică angajată, după 1993, evidență care ar trebui să îl încadreze în promoția nouăzeciştilor, alături de Ioan Es. Pop, Cristian Popescu sau Mihail Gălățanu.
Situația lui Liviu Capşa se complică în singularitatea sa dacă observăm că a publicat patru cărți de parodii, tot atâtea câte şi de versuri originale, în timp ce majoritatea parodiştilor noştri iluştri (Marin Sorescu, de exemplu) a folosit acest gen literar doar ca rampă de lansare pentru producția proprie, astfel încât toatea aceste complicații bio-bibliografice îl fac pe autor foarte greu încadrabil. Nebuloasa nu e tranşată nici măcar de Alex Ştefănescu, un susținător consecvent al lui Liviu Capşa, în masivul său volum Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, unde îi dedică un medalion cu formulări memorabile, care ar putea fi încorporate în viitorul bazonul nobiliar al Casei Lirice Capşa: “Liviu Capşa urmăreşte atent şi cu spirit critic spectacolul poeziei româneşti. Parodiile sale sunt ecoul pe care îl au scrierile poeților din epocă în conştiința unui supercititor. Ele constituie, în mare măsură, un exercițiu de critică literară, întrucât fac vizibile mecanismele de producere a emoției folosite de poeți. Când îl imită pe Mircea Dinescu, Liviu Capşa devine pentru o clipă Mircea Dinescu, lăfăindu-se cu umorul necesar în halatul de mătase al acestuia”
Problema care complică şi mai mult lucrurile încâlcite ale acestui destin literar numit Liviu Capşa, deloc linear şi cuminte, din punct de vedere didactico-taxonomic, e că în volumul care poartă excelentul titlu La bună dispoziția Dumneavoastră, parodistul nu “se lăfăie” doar pentru o clipă în halatul de mătase al lui Mircea Dinescu, ci pentru mult timp de acum înainte, mimul îi ia nu numai papucii şi halatul, ci îi cunoaşte atât de bine întreaga garderobă, cât şi întreaga “casă de creație”, încât se întâmplă ceva similar ca în cazul sosiilor prezidențiale: nimeni nu mai ştie la un moment dat cine e cu adevărat originalul şi, dacă s-ar întâmpla un nedorit atentat (cum sunt atâtea în istorie), dublura ar putea face istorie pe cont propriu mai departe, fără să observe cineva din publicul popular substituirea. Şi cum Mircea Dinescu nu prea mai scrie versuri de mulți ani, acaparat cu totul de treburi mult prea publice, şi-ar putea asigura o prelungită vitalitate procreativă, în ordine literară, plătindu-l în secret pe Liviu Capşa să-i țină opera la zi, eventual într-o cât mai prolifică postumitate, fără ca nimeni să cunoască acest lucru de mare taină, evident, înafară de noi. (Z.I.)