Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA PRESEI LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2009
ORIZONT 6 / 2009. Revistă lunară. Despre convertire. Disidentul Adam Michnik şi-a lansat volumul Mărturisirile unui disident convertit la Timişoara, în care „discută de tragediile secolului al XX-lea, totalitarismele fascist şi comunist, trădarea intelectuală îmbrăcată în roşu şi negru”. Comentează Victor Neumann: „Atent la transformările epocii, Adam Michnik are în vedere poziția intelectualității în raport cu puterea politică, autenticitatea sau inautenticitatea acesteia în funcție de atitudinile pragmatice sau josnice, amestecul valorilor, schimbările în privința simpatiei față de instituțiile puterii… O societate fără o intelligentsie critică este capabilă oricând de uitare şi de repetarea tragediilor trecutului… Într-o democrație postcomunistă, în care locul libertăților garantate juridic a fost luat de corupție, Adam Michnik îmbrățişează compromisul şi rațiunea, admițând diversitatea convingerilor în răspunsurile filozofice la cele mai dificile întrebări privind natura umană”. Disidentul anticomunist Adam Michnik se opune şi azi deconspirării poliției politice şi e împotriva lustrației, stupefiind Polonia. Ciudat e că în România disidentul polonez convertit („care îmbrățişază compromisul”, nu?) e ținut la mare cinste şi poziția lui publică nu e amendată de intelectualii „de dreapta” (la putere), ci scuzată. Spune Radu Pavel Gheo, în altă pagină a revistei: „Adam Michnik a fost închis pentru convingerile sale anticomuniste, a fost exmatriculat de la facultate, a lucrat ca sudor, a fost cenzurat, urmărit, denunțat, dar nu a cedat. A fost mereu egal cu sine însuşi, şi-a susținut cu fermitate convingerile, iar acum, la douăzeci de ani după căderea comunismului în Europa de Est, a ajuns în situația paradoxală de disident în noua Polonie democratică. A spus-o chiar el: i se pare că azi e mai apreciat în afara Poloniei decât în interiorul ei. Aşa mi s-a revelat un paradox al noilor lumi est-europene, paradox pe care Michnik îl trăieşte pe pielea sa: înainte de 1989 era persecutat fiindcă se opunea regimului comunist polonez. Astăzi a ajuns să fie acuzat de ceea ce odinioară se numea «împăciuitorism», fiindcă se opune lustrației dure propuse de noua conducere a țării. Nu vinovăția foştilor membri ai aparatului comunist o neagă el, ci abilitatea de a face cu adevărat dreptate, fără a cădea în cealaltă extremă… Dacă înainte de 1989 respingea ideea de acțiune violentă împotriva regimului, azi respinge ceea ce lui, luptător autentic împotriva comunismului, i se pare o răzbunare mascată. Poate că azi – cum spunea el însuşi – nu e profet în țara lui. Poate că se înşeală”. Marcel Tolcea încearcă şi el să-l înțeleagă pe convertitul disident: „Cea mai «grea» abordare a postcomunismului, aşa cum era previzibil, a avut ca țintă arhivele Poliției politice. Despre care, aşa cum se ştie, Michnik opinează că înscrisurile ar fi bine să rămână nepublicate. Ceea ce, cred eu, reface o întreagă hermeneutică iudaică privitoare la raportul dintre arhetext şi interpolare. Sau dintre Text şi Interpretare. Mi se pare că teama profundă a lui Michnik cu privire la confruntarea dintre Adevărul scriptic al Securității şi Adevărul Rostit, Viu al oponenților comunismului e unul ce depăşeşte problema adevărului sau a verosimilității. Ea se referă la viscerala oroare față de ultima posibilă încarnare a Minciunii Comuniste în Carte”. Asta e poezie. Întâlnirea cu Adam Michnik a provocat o „dezbatere de conştiință consistentă” la Timişoara, zice Daniel Vighi: „Astăzi avem de dat socoteală, ca intelectuali care ne socotim civici şi democrați, pentru faptul că am pierdut trenuri ale istoriei estului intelectual disident. Nu-mi plac îmbufnările încruntate ale lui Paul Goma, supărările lui cu iz antisemit în care se opinteşte încăpățânat în judecăți posace, dar nu mă pot opri să nu văd ceea ce a fost în 1977, când Paul Goma a fost singur. Aproape singur! Cu Vasile Paraschiv undeva pe întinsul patriei strigându-i că Securitatea îl schingiuie şi că-i aranjează dosar de nebun. Singurătatea de atunci a lui Paul Goma a fost altfel în Polonia. A fost altfel în Ungaria. A fost cu totul altfel în Cehoslovacia care credea în Carta 77. Chiar şi Rusia – țara lui Soljenițîn – era altfel: despre asta ar trebui să vorbim mai mult şi să ne luăm măsuri că nu vom mai fi aşa pe viitor… Revin la cazul Paul Goma şi la singurătatea protestului său şi spun că va trebui să ne asumăm onest acea abdicare. Tot aşa cum e de la sine înțeles că s-a produs o răscumpărare a laşității de atunci prin morții Timişoarei din 17-20 decembrie 1989”. Ne lipseşte spiritul critic, trage concluzia Daniel Vighi. Altfel, Adam Michnik (acuzat azi de stângism retrograd) are dreptate: „Pentru noi, europenii din spatele Cortinei de Fier, ideea Europei a însemnat pur şi simplu negarea proiectului comunist. Ea simboliza libertatea în locul aservirii, creativitatea în locul supunerii şi fricii, multitudinea de culori şi pluralismul în locul cenuşiului şi uniformizării, drepturile omului în locul principiului potrivit căruia omul este proprietatea statului, granițe deschise şi drepturi neîngrădite în schimbul sârmei ghimpate, Zidului Berlinului şi cenzurării publicațiilor”. „Ideea Europei” e panaceu.
VERSO 61-62. Revistă datată 16 mai– 5 iunie 2009. Alt gen de convertire şi de disidență la regimul comunist au fost sesizate la N. Steinhardt. Citez din Irina Ciubotaru (dintr-un eseu intitulat „Certitudinea durerii”, legată de detenția politică): «În Ficțiunea jurnalului intim, Eugen Simion dedică un capitol Jurnalului fericirii, observând caracterul aparte al scrierii steinhardtiene. Principalul motiv al ieşirii acesteia din şablonul jurnalului „de detenție” ar fi, în opinia lui Eugen Simion, raportarea autorului la mediul carceral: „N. Steinhardt nu povesteşte propriu-zis convertirea sa religioasă, ci experiența lui morală în închisorile totalitarismului… Vorbeşte mult – şi într-un mod convingător şi original – despre comportamentul omului în detenție şi despre morala suferinței. La acest punct, el se deosebeşte enorm de alți autori de jurnale, memorii, autobiografii… N. Steinhardt laudă (cuvântul este corect folosit, nu este nicio eroare la mijloc) celula în care a fost băgat de prigonitorii săi. Acolo a descoperit suferința şi tot acolo s-a apropiat de Dumnezeu”. Cu toată fermitatea folosirii verbului a lăuda în acest context, o nuanțare trebuie făcută. Nicolae Steinhardt nu laudă în mod explicit sau implicit celula şi închisoarea. Tonul mucalit, plin de vervă, ironie subtilă şi haz, adoptat în descrierea închisorilor Jilava, Aiud sau Gherla, în creionarea „contactului” deținutului Steinhardt cu anchetatorii sau gardienii, vine din credința că „diavolul trebuie uneori luat în râs; să nu i se acorde privilegiul măreției tragice”. Mai mult, când sunt invocate suferințele celorlalți deținuți, acest ton dispare, făcând loc sobrietății… Nevoia de nuanțare în formularea lui Eugen Simion are drept argument de bază o notație din Jurnalul fericirii: „O frază cu totul creştină a lui J.-P. Sartre: Important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine”. Lăudabile sunt, deci, modul în care Nicolae Steinhardt a parcurs cei cinci ani de închisoare şi convingerea cu care şi-a asumat identitatea creştină. Este, în mod cert, o identitate spre care l-a condus istoria ca factor supraindividual (comunismul, procesul lotului „Noica-Pillat”, confiscarea averii, temnița). Însă nu istoria merită elogii pentru „reuşitele” identitare individuale, ci însăşi persoana care îşi ancorează identitatea în valori independente de mutațiile istorice: valorile moralei clasice, asimilabile valorilor creştine». Scrie „convertitul” N. Steinhardt:„Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viața îmi spuneau puțin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat; cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”.
O TRECERE ÎN REVISTĂ
POESIS 218-219-220. Număr din aprilie-mai-iunie 2009. Revista Poesis apare de 20 de ani la Satu Mare – felicitări, George Vulturescu! Despre marginalizarea scriitorului român. Horia Gârbea: “Din punct de vedere spiritual, scriitorii, aflați în alte zone decât capitala, se simt, cu prezumție de vinovăție, marginalizați de confrații lor aflați la centru şi nu de un context spiritual general. Este foarte interesant că, autori plecați din România în țări foarte îndepărtate, unii dintre ei trăind şi în localități foarte îndepărtate față de capitala țării respective, spre exemplu Quebec pentru Canada, ori lucrând în universități din localități marginale ale SUA, nu au percepția îndepărtării de un anumit centru, aşa cum există la noi legat de Bucureşti. La noi mai constatăm şi un mic paradox. Cei apropiați de capitala țării, dar în afara ei, se simt mai degrabă ignorați şi, poate, nedreptățiți de această capitală, deşi ei au o valoare pe care o atestă numeroasele recunoaşteri”. Mai rău, ne asigură Horia Gârbea, “lingvistic, cultura română este una marginală în Europa şi în lume”. Soluția? “Pentru o cultură ca a noastră care, într-un fel este ea însăşi marginală din punct de vedere lingvistic în Europa şi în lume, şi în contextul în care foarte mulți autori de limbă română nu mai trăiesc înăuntrul granițelor țării, internetul devine o garanție a eliminării conceptelor de centru şi margine”. Oare? „Problema este că internetul rezolvă problema distanțelor, dar şi în acest caz ne lovim, deocamdată, de bariera lingvistică”. Nu facem nimic nici cu Internetul, marginalizarea scriitorului român continuă şi pe plan intern, şi pe plan extern. Pe de altă parte, pe altă pagină a revistei, Octavian Soviany e convins că, într-o lume literară în care „critica s-a deprofesionalizat şi nu mai are forța de până în 1990”, n-ai la ce altceva să te aştepți, decât la marginalizare: „Există înrădăcinat, din păcate, în mediile literare bucureştene, spiritul de gaşcă. Nu contează atât de mult ce scrii sau cum scrii, contează din gaşca cui faci parte”. Poveste veche, nescrisă.
TIMPUL 5 / 2009. Revistă lunară. Apropo de Polonia lui Adam Michnik şi de marginalitatea noastră lingvistică (şi pe toate planurile). Gabriela Gavril, redactorul-şef al revistei, „profesor angajat la Universitatea Jagiellona” din 2004: «La cele mai multe dintre întâlnirile publice culturale, de nu cumva la toate, tinerilor polonezi li se adresa, la un moment dat, profunda întrebare: „Şi de ce învățați voi limba română?“ Cu alte cuvinte, cum e posibil ca limba română să intereseze pe cineva? N-ați găsit altceva mai bun de făcut?».
ARCA 4-5-6 / 2009. Revistă condusă de Vasile Dan. Despre condiția scriitorului român. Se mărturiseşte Gh. Mocuța: „Senzația mea este că suntem deja expirați şi nu avem ce pune în loc. Prefer după amiezile când rătăcesc în hățişul lecturilor, sau îmi fac de lucru prin grădină şi dau de mâncare găinilor. Sau serile cu micile plimbări în jurul cvartalului, cu bătrâna cățeluşă Lassie, urmată de cele trei pisici. Cred că ar trebui să ne scuturăm de visul rău al tranziției, în special de televiziunea şi emisiunile agresive şi să privim în altă parte. Nu-mi doresc decât să pun lira în cui şi să pun capăt pustiului, angoasei. Să mă bucur altfel de fiecare zi care-mi este hărăzită. Literatura a fost totuşi un vis frumos pentru mine”.
BUCOVINA LITERARĂ 5-6 / 2009. Redactor-şef Ion Beldeanu. La 20 de ani de la „Evenimentele din Decembrie”, de la morții Timişoarei pomeniți de Daniel Vighi mai sus, culmea clarviziunii legate de declanşarea Revoluției e pusă pe seama unor scriitori! Leo Butnaru (intervievat de Al. Ovidiu Vintilă) ne asigură că: „Pe 12 decembrie 1989, în drumul lor de întoarcere de la Moscova spre Bucureşti, la Chişinău se opriseră Dumitru Radu Popescu, Anghel Dumbrăveanu şi Mircea Radu Iacoban. Țin minte ca astăzi, şi există martori, colegii prezenți atunci şi acolo, că cineva dintre noi le spuse confraților ce plecau în dreapta Prutului – mai mult în glumă, fireşte – „Vă lansăm în revoluție”, fără a şti, bineînțeles, ce avea să se întâmple la Timişoara pe 16 decembrie. Astfel că, uneori, intuițiile scriitorilor sunt remarcabile seismografe ale istoriei”. Chiar? Dacă stau şi mă gândesc, mă tem că la mijloc e „gura păcătosului, care adevăr grăieşte” – Revoluția (de fapt, lovitura de stat, care trebuia să impună „perestroika” lui Mihail Gorbaciov la noi) trebuia să înceapă pe 14 decembrie 1989 la Iaşi şi venea dinspre RSS Moldovenească, instrumentată de KGB (ea a fost dejucată la Iaşi şi s-a mutat la Timişoara, într-o altă „locație” în care Ion Iliescu-KGB a fost „prim-secretar PCR”). Aşa că nu e de mirare că pe 12 decembrie 1989 „scriitorul” basarabean anonim plin de „intuiții remarcabile” să fi ştiut sigur, de fapt, ceea ce nu credeau că e posibil scriitorii-activişti de rang înalt ai USR „întorşi de la Moscova”: de scenariul începerii „Revoluției”…
Liviu Ioan Stoiciu
VERSO 61-62. Revistă datată 16 mai– 5 iunie 2009. Alt gen de convertire şi de disidență la regimul comunist au fost sesizate la N. Steinhardt. Citez din Irina Ciubotaru (dintr-un eseu intitulat „Certitudinea durerii”, legată de detenția politică): «În Ficțiunea jurnalului intim, Eugen Simion dedică un capitol Jurnalului fericirii, observând caracterul aparte al scrierii steinhardtiene. Principalul motiv al ieşirii acesteia din şablonul jurnalului „de detenție” ar fi, în opinia lui Eugen Simion, raportarea autorului la mediul carceral: „N. Steinhardt nu povesteşte propriu-zis convertirea sa religioasă, ci experiența lui morală în închisorile totalitarismului… Vorbeşte mult – şi într-un mod convingător şi original – despre comportamentul omului în detenție şi despre morala suferinței. La acest punct, el se deosebeşte enorm de alți autori de jurnale, memorii, autobiografii… N. Steinhardt laudă (cuvântul este corect folosit, nu este nicio eroare la mijloc) celula în care a fost băgat de prigonitorii săi. Acolo a descoperit suferința şi tot acolo s-a apropiat de Dumnezeu”. Cu toată fermitatea folosirii verbului a lăuda în acest context, o nuanțare trebuie făcută. Nicolae Steinhardt nu laudă în mod explicit sau implicit celula şi închisoarea. Tonul mucalit, plin de vervă, ironie subtilă şi haz, adoptat în descrierea închisorilor Jilava, Aiud sau Gherla, în creionarea „contactului” deținutului Steinhardt cu anchetatorii sau gardienii, vine din credința că „diavolul trebuie uneori luat în râs; să nu i se acorde privilegiul măreției tragice”. Mai mult, când sunt invocate suferințele celorlalți deținuți, acest ton dispare, făcând loc sobrietății… Nevoia de nuanțare în formularea lui Eugen Simion are drept argument de bază o notație din Jurnalul fericirii: „O frază cu totul creştină a lui J.-P. Sartre: Important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine”. Lăudabile sunt, deci, modul în care Nicolae Steinhardt a parcurs cei cinci ani de închisoare şi convingerea cu care şi-a asumat identitatea creştină. Este, în mod cert, o identitate spre care l-a condus istoria ca factor supraindividual (comunismul, procesul lotului „Noica-Pillat”, confiscarea averii, temnița). Însă nu istoria merită elogii pentru „reuşitele” identitare individuale, ci însăşi persoana care îşi ancorează identitatea în valori independente de mutațiile istorice: valorile moralei clasice, asimilabile valorilor creştine». Scrie „convertitul” N. Steinhardt:„Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viața îmi spuneau puțin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat; cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”.
O TRECERE ÎN REVISTĂ
POESIS 218-219-220. Număr din aprilie-mai-iunie 2009. Revista Poesis apare de 20 de ani la Satu Mare – felicitări, George Vulturescu! Despre marginalizarea scriitorului român. Horia Gârbea: “Din punct de vedere spiritual, scriitorii, aflați în alte zone decât capitala, se simt, cu prezumție de vinovăție, marginalizați de confrații lor aflați la centru şi nu de un context spiritual general. Este foarte interesant că, autori plecați din România în țări foarte îndepărtate, unii dintre ei trăind şi în localități foarte îndepărtate față de capitala țării respective, spre exemplu Quebec pentru Canada, ori lucrând în universități din localități marginale ale SUA, nu au percepția îndepărtării de un anumit centru, aşa cum există la noi legat de Bucureşti. La noi mai constatăm şi un mic paradox. Cei apropiați de capitala țării, dar în afara ei, se simt mai degrabă ignorați şi, poate, nedreptățiți de această capitală, deşi ei au o valoare pe care o atestă numeroasele recunoaşteri”. Mai rău, ne asigură Horia Gârbea, “lingvistic, cultura română este una marginală în Europa şi în lume”. Soluția? “Pentru o cultură ca a noastră care, într-un fel este ea însăşi marginală din punct de vedere lingvistic în Europa şi în lume, şi în contextul în care foarte mulți autori de limbă română nu mai trăiesc înăuntrul granițelor țării, internetul devine o garanție a eliminării conceptelor de centru şi margine”. Oare? „Problema este că internetul rezolvă problema distanțelor, dar şi în acest caz ne lovim, deocamdată, de bariera lingvistică”. Nu facem nimic nici cu Internetul, marginalizarea scriitorului român continuă şi pe plan intern, şi pe plan extern. Pe de altă parte, pe altă pagină a revistei, Octavian Soviany e convins că, într-o lume literară în care „critica s-a deprofesionalizat şi nu mai are forța de până în 1990”, n-ai la ce altceva să te aştepți, decât la marginalizare: „Există înrădăcinat, din păcate, în mediile literare bucureştene, spiritul de gaşcă. Nu contează atât de mult ce scrii sau cum scrii, contează din gaşca cui faci parte”. Poveste veche, nescrisă.
TIMPUL 5 / 2009. Revistă lunară. Apropo de Polonia lui Adam Michnik şi de marginalitatea noastră lingvistică (şi pe toate planurile). Gabriela Gavril, redactorul-şef al revistei, „profesor angajat la Universitatea Jagiellona” din 2004: «La cele mai multe dintre întâlnirile publice culturale, de nu cumva la toate, tinerilor polonezi li se adresa, la un moment dat, profunda întrebare: „Şi de ce învățați voi limba română?“ Cu alte cuvinte, cum e posibil ca limba română să intereseze pe cineva? N-ați găsit altceva mai bun de făcut?».
ARCA 4-5-6 / 2009. Revistă condusă de Vasile Dan. Despre condiția scriitorului român. Se mărturiseşte Gh. Mocuța: „Senzația mea este că suntem deja expirați şi nu avem ce pune în loc. Prefer după amiezile când rătăcesc în hățişul lecturilor, sau îmi fac de lucru prin grădină şi dau de mâncare găinilor. Sau serile cu micile plimbări în jurul cvartalului, cu bătrâna cățeluşă Lassie, urmată de cele trei pisici. Cred că ar trebui să ne scuturăm de visul rău al tranziției, în special de televiziunea şi emisiunile agresive şi să privim în altă parte. Nu-mi doresc decât să pun lira în cui şi să pun capăt pustiului, angoasei. Să mă bucur altfel de fiecare zi care-mi este hărăzită. Literatura a fost totuşi un vis frumos pentru mine”.
BUCOVINA LITERARĂ 5-6 / 2009. Redactor-şef Ion Beldeanu. La 20 de ani de la „Evenimentele din Decembrie”, de la morții Timişoarei pomeniți de Daniel Vighi mai sus, culmea clarviziunii legate de declanşarea Revoluției e pusă pe seama unor scriitori! Leo Butnaru (intervievat de Al. Ovidiu Vintilă) ne asigură că: „Pe 12 decembrie 1989, în drumul lor de întoarcere de la Moscova spre Bucureşti, la Chişinău se opriseră Dumitru Radu Popescu, Anghel Dumbrăveanu şi Mircea Radu Iacoban. Țin minte ca astăzi, şi există martori, colegii prezenți atunci şi acolo, că cineva dintre noi le spuse confraților ce plecau în dreapta Prutului – mai mult în glumă, fireşte – „Vă lansăm în revoluție”, fără a şti, bineînțeles, ce avea să se întâmple la Timişoara pe 16 decembrie. Astfel că, uneori, intuițiile scriitorilor sunt remarcabile seismografe ale istoriei”. Chiar? Dacă stau şi mă gândesc, mă tem că la mijloc e „gura păcătosului, care adevăr grăieşte” – Revoluția (de fapt, lovitura de stat, care trebuia să impună „perestroika” lui Mihail Gorbaciov la noi) trebuia să înceapă pe 14 decembrie 1989 la Iaşi şi venea dinspre RSS Moldovenească, instrumentată de KGB (ea a fost dejucată la Iaşi şi s-a mutat la Timişoara, într-o altă „locație” în care Ion Iliescu-KGB a fost „prim-secretar PCR”). Aşa că nu e de mirare că pe 12 decembrie 1989 „scriitorul” basarabean anonim plin de „intuiții remarcabile” să fi ştiut sigur, de fapt, ceea ce nu credeau că e posibil scriitorii-activişti de rang înalt ai USR „întorşi de la Moscova”: de scenariul începerii „Revoluției”…
Liviu Ioan Stoiciu