"INTELIGENȚA E O PROVOCARE ADRESATĂ DESTINULUI"

DORA PAVEL: Domnule Gheorghe Grigurcu, ce credeți despre binomul inteligență-prostie? GHEORGHE GRIGURCU: Din cîte ştiu, inteligenței nu i s-a putut da pînă acum o definiție satisfăcătoare. Curios, claritatea nu s-a exercitat asupra clarității într-un mod care să mulțumească toate spiritele cercetătoare. Cu atît mai dubioase ne apar acele teste de măsurat inteligența (IQ-ul), biete grile greoaie ce s-ar iluziona că ar putea capta libertatea. Căci, în esență, inteligența asta e: o formă a libertății ce se oglindeşte în sine. Scăpînd, principial, oricărei cauzalități, scutită de orice vasalitate, inteligența e un chip al conştiinței omeneşti de-a se sustrage Destinului. Reuşind a fi exterioară acestuia, îl poate examina, judeca, sancționa în voie, precum o instanță similitranscendentă. Doar atît. Deoarece transcendența propriu-zisă, zonă a contactului cu sacrul, nu îi stă la îndemînă decît ca un obiect la care nu are acces nemijlocit, pe care îl poate accesa exclusiv ra­țio­nal, în afara experienței mistice. În vreme ce sentimentele fac parte din Des­tin, reprezentînd o substanță a sa majoră, inteligenței îi revine rolul de-a aluneca doar pe superficiile Destinului. De a-l măsura din afară, ca şi cum ai da tîrcoale unei case în care n-ai voie să intri. Formă superioară a instinctului şi a memoriei, funcții inferioare ale vieții, inteligența le depăşeşte prin perspectiva libertății ce şi-o arogă. Aceasta constituie „misterul” său, de rang secund. E o libertate dobîndită şi nu una plămădită din profunzimile emoționale ale vieții interioare. S-a afirmat deseori că inteligența ar fi un instrument de adaptare la real. Aceasta e însă doar o utilitate a sa modestă, derivînd în linie dreaptă din abilitățile de supraviețuire ale regnului animal. Pe o treaptă mai înaltă, speculativă, inteligența nu e oare o dezadaptare? O despărțire de real prin negații şi dubii, printr-o pletoră de ipoteze? A consimți la real prin tacticile subordonării şi a-l refuza prin problematizare sînt deopotrivă tendințele inteligenței pe care n-o putem concepe decît etajată, nivelul de sus oferind emblema rațiunii evoluate. M. Ralea făcea distincția între inteligență şi deşteptăciune. Dacă cea de-a doua ține de „morala practică”, de dibăciile supraviețuirii, prima are o trăsătură de gratuitate ce-o înnobilează. Inteligența filosofilor e lamura inteligenței, care intră în impact cu condiția umană, e o provocare adresată Destinului. Incapabilă a „rezolva” marile mistere, inteligența le semnalează, punîndu-le în problemă. Asediază latura numenală a fenomenelor, cu eforturi pe cît de perseverente pe atît de fără speranță… Să fie inteligența amorală? S-ar zice că da, întrucît întîlnim cazurile unor inteligențe dedicate în chip frapant Răului, aşa-numitele inteligențe diabolice care săvîrşesc răul „printr-o liberă alegere a voinței”, cum spune Aristotel. Stalin, Hitler, Mao sînt exemple edificatoare. Nu le-am putea contesta o „deşteptăciune” cu care şi-au observat țelurile dezastruoase, un soi de „artă” a maleficului. Dar conceptul de inteligență nu se simte ofensat de atari specimene ce l-au tîrît în abis? Încadrarea lor nu s-ar putea face decît într-o istorie dereglată, deoarece atît comunismul, cît şi nazismul nu sînt decît faze de nebunie a istoriei, o nebunie „bună de legat”. Ce-are a face inteligența cu o istorie delirantă? D.P.: Iar prostia... Gh.G.: Nu cred că prostia ar fi opusul inteligenței, aşa cum se pretinde îndeobşte. La antipodul inteligenței nu se află prostia, ci naivitatea, inocența de paradiziacă obîrşie, pe care aceasta, prin forța lucrurilor, o expulzează din spațiul său, nu fără, uneori, un ceremonial măgulitor, de nostalgică factură. Vedem în prostie un gen de inteligență imatură, deturnată din traiectul său. O inteligență necoaptă, coruptă. Sursă a erorilor, a discordiei, în condițiile unei jalnice inconştiențe. De unde mulțumirea de sine, suficiența brutală a prostului, de regulă un narcisiac grotesc. „Există patru feluri de persoane în lume, scrie H. Taine. Îndrăgostiții, ambițioşii, observatorii şi imbecilii; cei mai fericiți sînt imbecilii”. Întrucît inteligența lor avortată îi împiedică a se conştientiza. Autosatisfacția lor e o stare edenică uzurpată. D.P.: Să fie prostia un viciu? Gh.G.: Nu cred, deoarece nu stă în putința prostului de a pune capăt prostiei precum, de pildă, beției, lăcomiei, avariției. Poate fi cel mult un viciu al Creației, nu unul al creaturii. D.P.: Dar inteligența? E o virtute? Gh.G.: Ce să zic? „Virtutea izvorăşte din dragoste”, afirmă Sfîntul Ioan Gură de Aur, iar inteligența e prin natura sa anafectivă. Inteligența nu e iubire, ci, eventual, o instanță de control, un filtru al acesteia, ceea ce nu înseamnă că nu poate împlini în economia psihică a individului un rol eroic. A trăi atîta amar de timp după ce-ai gustat din Pomul Cunoaşterii, după ce i-ai distilat în retortele rațiocinante ale minții tale uriaşa mulțime de consecințe ce se înscriu în palmaresul actual al lui homo sapiens, nu e un act de eroism? „Ciocolată cu hrean” D.P.: Mai există azi o limbă de lemn? Gh.G.: Limba de lemn a propagandei comuniste rămîne neîntrecută în potlogăria sa nu numai scorțoasă ci şi imperativă, teroristă. Ea nu se mulțumea a escamota realitățile sumbre, incompatibile cu emfaticul meliorism de partid, ci impunea un barem al gîndirii şi al graiului obştesc. Semidocta oratorie oficială, în frunte cu cea practicată de „cei mai iubiți fii ai poporului”, se revărsa din belşug în mass media, se răsfăța în mlaştina unei gazetării fără alternativă ce sufoca nu doar jocul de opinii, ci şi informația. În anii cei mai nefericiți ai totalitarismului roşu, scriitorii se vedeau constrînşi (las’ că unii îşi puneau de bună voie jugul!) la un idiom „de partid şi de stat”. Aşa cum s-a întîmplat cu, între alții, Camil Petrescu, nevoit, prin intervenția unor politruci culturali precum Aurel Baranga şi Mihai Novicov, la concesii dintre cele mai umilitoare în legătură cu piesa sa de teatru închinată vieții lui Caragiale, cerîndu-i-se s-o modifice astfel încît să „rimeze” perfect cu un articol din „Scînteia”. După 1964-1965, presiunea dirijistă a pierdut din intensitate. A rămas însă dis­cursul de un monumental agramatism al „geniului Carpaților”, care, din ne­fericire, a aruncat o umbră groasă asupra presei, polarizînd, poate dintr-o şi mai mare nefericire, elogiile unor condeie servile, unele din ele incontestabil valoroase, tocmai pentru un pretins „dar oratoric” al dictatorului. Ce se întîmplă la ora actuală? S-a constituit un limbaj al politicienilor, infatigabil, cu neînsemnate nuanțe deosebitoare de la o gură la alta, de o cursivitate factice asigurată şi de ticuri lexicale precum „a implementa”, „a derula”, „a lectura”, „punctual”, „conflua”, „imagine” (favorabilă sau nefavorabilă, în raport cu miza electorală), „deci” (ritualic aşezat la începutul oricărei vorbiri) etc. D.P.: „Vizavi de”, „realmente”... Gh.G.: Probe ale „distincției” noii nomenclaturi. Să fie o nouă limbă de lemn? Cred că e mai bine s-o numim una… de pîslă! Dacă limba de lemn comunistă reprezenta o capcană a stagnării, a unui conservatorism rînced, „locul unde nu s-a întîmplat nimic”, retorica politicaştrilor prezentului e una aparent contrară, de-o dinamică ațîțată la culme a faptului divers, extras cu predilecție din sfera afacerist-oficială. Ea descoperă şi… acoperă un şir nesfîrşit de scandaluri. O sintaxă a senzaționalului e prevăzută cînd cu volutele tergiversării, ocolirii, muşamalizării, cînd cu suculente insulte balcanice… Pe un alt palier, putem vorbi de ceea ce am putea aprecia mai curînd o modă decît o limbă fie şi la figurat. E acea înclinație irezistibilă către expresia porno, pe care tinerii literați o exhibă, ca şi cum o versificație sau o proză n-ar fi „şic” fără aportul său. De la inscripțiile de pe pereții latrinelor s-a trecut cu bravură la textul beletristic, nu fără un intermediu al elocuției stradale. Zilele trecute am surprins în parc o conversație între două fete, foarte probabil eleve, după terminarea orelor de şcoală. Încălțate cu pantofi cu rotile, fumau şi se certau. Una îi spunea celeilalte: „Eşti o proastă. Îmi vine să-mi bag p… în tine!”. Se referea la organul masculin, ca şi cum s-ar fi aflat în posesia lui… D.P.: Credeți că delicatețea nu s-ar putea asocia cu termenii socotiți (pînă mai ieri, nu ştiu dacă şi azi!) pornografici? Gh.G.: Aici nu e vorba de o combinație mecanică, neutră cum ar veni, ci de o întîlnire a două registre afectiv-stilistice care n-ar putea face casă bună. Neîndoios, nu putem tabuiza sfera sexuală a existenței, fiind nevoie de-a găsi expresia acesteia care nu e neapărat cea obscen-injurioasă. Cea care poartă, indiferent de context, o sarcină rebarbativă. E ca un miros pestilențial ce nu se schimbă chiar dacă îl introduci într-o încăpere elegantă. Cuvintele sînt entități în sine, de care e riscant să nu ținem seama. Înțeleg că are loc, prin recursul susținut la pornografie, o testare a limitelor scriiturii, aflată în compania celorlalte experimente ale avangardei, un mod de-a pipăi fundul sacului. Poate că reacția mea de refuz (nu un refuz de principiu, ci unul de sensibilitate) e a unui retardat şi că peste o generație, cel mult, o atare problemă (din fericire ori din nefericire?) nu se va mai pune. Să mă apropii însă de întrebarea dvs. Avem un poet, din rîndul celor importanți, despre care am scris admirativ între primii, cînd încă era departe de-a se bucura de un credit generalizat (ca şi Leonid Dimov sau M. Ivănescu) care, impunîndu-se prin exaltările „purității”, ale unui „angelism” din care şi-a constituit brand-ul, a trecut dintr-o dată la licențiozitate. A trecut ori numai a dat în vileag ceea ce sub trecutul regim n-ar fi putut fi acceptat de cenzură? Ați ghicit! Mă refer la Emil Brumaru. Cineva a susținut ideea că pînă şi aceste aluviuni obscene n-ar reprezenta în producția d-sale decît o altă față a… „purității”. Ca să vezi! În realitate, cred că ori un aspect ori celălalt e o făcătură. Situîndu-ne pe poziția unuia, nu-l putem percepe pe celălalt decît caricatural. Serafismul e şters precum cu un burete de vorbulițele porno, şi la rîndu-i nu le poate tolera decît renunțînd la propria-i lumină. Ne aflăm în fața unui un tur de forță ce primejduieşte nu „sinceritatea”, ci identitatea auctorială. Teoretic, încerc să înțeleg şi un astfel de caz, dar ceea ce se numeşte simțul pentru poezie îl blochează. O omogenitate psihologică pe care n-avem cum a o nesocoti interzice o asemenea asociere împotriva naturii. E ca şi cum am fi îmbiați să mîncăm dulceață cu muştar ori ciocolată cu hrean. „Ocupațiile mărunte limpezesc mintea” D.P.: Cum vă vin ideile, imaginile, asocierile de cuvinte etc.? Ce vă „inspiră”? O să reiau o întrebare mai veche: cum scrieți? Gh.G.: Nu-mi dau bine seama. De regulă, totuşi, e nevoie de-o stare pe care o pot numi matinală, cînd odihna mea se suprapune încrezătoare peste odihna lumii, luminoasă, fragedă, gata să înceapă ceva. Indiferent ce. O lucrare care să nu distoneze cu prospețimea intemporală ce ne umple ființa ca pe un vas cu un lichid aromat şi zglobiu, stînd să se reverse peste margini… Obosesc repede şi caut să profit de-o asemenea împrejurare prielnică. Din oră în oră fac cîte o pauză, în care stau culcat şi cîteodată ascult muzică. După care, reconfortat, o iau de la capăt. Nu pot lăsa deoparte contribuția unor ocupații mărunte ce-mi limpezesc mintea, luată prin surprindere de cîte o asociere pe care n-o pot nota deîndată, precum plimbările cu cîinele (între două şi trei ore zilnic), ba chiar momentele de tot prozaice cînd mă bărbieresc ori mă spăl. Restrîngîndu-mi-se în anii din urmă memoria, destule lucruri ce-mi trec prin cap se pierd… Cînd îmi propun să scriu despre o carte, o citesc integral, apoi o las deoparte şi mă ocup de altceva. Prea multe însemnări pe marginea ei, un popas asupra unui mare număr de aspecte mă deconcertează. O reiau după un timp, foiletînd-o. Din cîteva puncte de reper pot reconstitui mai convenabil imaginea ei decît dintr-o pedantă aglomerare de detalii. Fragmentele îmi sînt de mare ajutor, îmboldindu-mă la o manieră pe cît posibil subiectivă a reconstituirii. Nu-mi place să scriu o simplă dare de seamă, spre care m-ar îndemna conspectarea paginilor dintr-un exces de „metodă”. Mai uşor mă mişc între sugestii disparate, între scînteierile, cîte se întîmplă a se ivi, ale unor fraze luate de ici, de colo. Poate că în acest fel se răzbună vocația mea originară, de poet, împotriva celei de critic, oarecum dobîndite, impuse de dorința unei „profesii” literare. Cît priveşte poeziile şi aforismele, acestea apar mai întîi în ciornă, apoi, după un stagiu de „sertar”, ajung la variante dintre care unele izbutesc a-mi obține aprobarea. Restul e, cu voia dvs., tăcere… „Ipocrizia rea şi ipocrizia bună” D.P.: Cum vă simțiți între sinceritatea şi ipocrizia confraților? Gh.G.: Fie-mi îngăduit a aprecia neconvențional acest binom, în care primul termen pare egal cu o virtute, iar cel de-al doilea cu un viciu. Dorim, fără doar şi poate, raporturi de sinceritate cu colegii de condei, dar ce înseamnă aceasta? Realist privind lucrurile, nu neapărat o atitudine de corectitudine, de lealitate, căci avem a face cu caractere pe care nu le schimbă modul de comunicare. „Nu există decît un mod de-a fi ceva mai puțin egoist decît ceilalți: acela de a-ți mărturisi egoismul”, se pronunță, cu spiritualul său scepticism, Jules Renard. Dar cînd nu întîlnim o astfel de recunoaştere a egoismului personal, ce încredere am mai putea avea în franchețea semenilor, care, după anume indicii, ştim că-l posedă, făcînd uz totuşi de formulele mai mult ori mai puțin rafinate ale disimulării? Şi asta încă într-un caz favorabil. Reaua credință, ingratitudinea, grobianismul nu se revendică şi ele de la sinceritate? Duşmănia din invidie, ura din incapacitatea de înțelegere ce sînt altceva decît reacții ale sincerității, în afara oricărei îndoieli? Biruințe ale aclamatei sincerități! Mi s-a întîmplat să alcătuiesc un volum de versuri al unui bard din Amarul Tîrg, cu prefață şi cu recomandarea de publicare către o editură prestigioasă ce altminteri nu l-ar fi băgat în seamă, volum pe care autorul mi l-a dedicat. Pentru ca în puțină vreme, fără niciun motiv sesizabil, individul să înceapă a mă calomnia, a mă nega furibund, pe la colțuri de stradă, dar şi în scris. „Recunoştința” iluzoriu consemnată în dedicație se dovedea o sărmană prefăcătorie ocazională, „recunoştința” exprimată prin atitudinea sa deşănțat agresivă ce era altceva decît o erupție de sinceritate? Un critic de la Cluj, despre care, crezînd în înzestrarea sa şi amăgindu-mă asupra caracterului său, am scris cu statornicie favorabil, în răspăr cu majoritatea comentatorilor, a sfîrşit – ce credeți? – prin a-mi taxa din senin articolele drept „penibile”, „absurdități aiuritoare” ş.a.m.d. Am observat şi la alți literatori această dedublare. Inițial, o benevolență catifelată, o deschidere măgulitoare față de modesta mea persoană, care, între altele, practică o critică de întîmpinare, pentru ca apoi, după ce au fost urcați sacii în căruță, foaia să se întoarcă. Unii dintre aceşti tineri sau mai puțin tineri „amici” cu țeluri bine reglate („scrie despre mine”, cu repetiție) au măcar relativa decență de-a mă ignora după ce au căpătat satisfacția scontată. Alții însă nu pregetă a-şi da la iveală fondul veninos, ca şi cum ar fi voit să se răzbune pe propria lor comportare comprimată prin falsul respect. Cum am putea pune în discuție sinceritatea lor finală? O malformație a alcătuirii lor lăuntrice îşi spune răspicat cuvîntul. Condeierii în chestiune nu pot rezista prea mult în fariseism, despovărîndu-se de obligațiile acestui deghizament spre a-şi dezvălui, ca să spunem aşa, cifoza morală. Căci intervine cîteodată – mi-am dat seama cu stupoare – o inconsecvență patologică, o incapacitate neîndoios maladivă de a-ți păstra o relație dacă nu prietenească măcar corectă. Vanitatea creşte halucinant pînă cînd elimină orice reținere din conştiința celui cu pricina, ajungînd a-i prejudicia propriile interese. A-i strica, şi încă grav, reputația. Date fiind acestea, nu e preferabilă… ipocrizia? Acea „invenție a oamenilor pentru a-şi disimula egoismul”, cum se rosteşte, mizantropic, Schopenhauer. Evident, un gen de ipocrizie constantă, fără fisuri, care să facă atmosfera socială respirabilă, aidoma unei instalații de aer condiționat. O disciplină autoimpusă care să păstreze cel puțin aparențele normalității relațiilor dintre oameni, întrucît zonele obscure ale ființei rămîn incontrolabile. Şi nu o prefăcătorie grosieră, de prost gust, ci una cît mai aproape de aşteptările noastre în microcosmul ambianței în care ne aflăm. Deoarece există o ipocrizie rea şi o ipocrizie bună, precum colesterolul rău şi colesterolul bun. Mă gîndesc acum la politețe, viciul minim, spre a parafraza o celebră cugetare, pe care ipocrizia îl înfățişează omagiind virtutea, cu un efect maxim. Armonia conviețuirii umane civilizate ar fi de conceput în absența acestei înfrînări elegante a pornirilor dezagreabile care e politețea, delicată dovadă nu numai de stimă față de aproapele ci şi față de tine însuți? Dramul de simulare conținut în comportarea politicoasă e ca sarea în bucate, fără de care moravurile ar fi insipide. Unii vorbesc şi despre şansa politeții, adică a acestei ipocrizii amabile, pe care nu doar o tolerăm, ci şi pe care o dorim, de-a se transforma în a doua natură a omului şi poate că nu greşesc…