Proză
Alexandru George
ARGUMENT / OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 1959
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
Dintre toate romanele mele, Seara târziu a avut destinul cel mai
nefast şi mai neobişnuit. În prima sa versiune (1988) cenzura
mi-a scos vreo 140 de pagini, adică aproape o treime din total, în
forma aceasta mutilată el oferind numai o idee despre întregul care, în afara
scopurilor artistice, documenta despre o epocă trăită de mine la sfârşitul
anilor ’50. După Eliberarea post-decembristă, am izbutit, grație lui Costache
Olăreanu, să scot la editura Institutului Cultural Român o versiune mai
amplă, dar am comis eroarea de a oferi pe cea redactată pentru editura
Cartea Românească, adică una cenzurată chiar de mine, pentru a o putea
vedea totuşi publicată în comunism. Abia în 1998 am scos o nouă ediție,
considerabil îngrijită la Editura Muzeului Național al Literaturii Române.
Textul acesta era extras dintr-un morman de însemnări din care a trebuit
să sacrific destule, chiar unele semnificative, cu speranța că am să le folosesc
la o nouă ediție. Mă îndeamnă la aceasta caracterul cu totul particular al
acelui moment istoric, în care dezghețul ce a urmat morții lui Stalin şi care se
făcea din ce în ce mai sensibil, a fost marcat de represiunea absurdă, gratuitcriminală
ce a urmat în țara noastră evenimentelor din Ungaria şi pe care a
declanşat-o, împotriva cursului „Istoriei“, Gh. Gheorghiu-Dej, ceea ce pe
plan politic avea să aducă mari schimbări în rău, cu consecințe în toate
deceniile următoare.
Numai că din punct de vedere cultural s-au înregistrat unele schimbări,
renunțându-se la invocarea lui Stalin, dar nu şi la metodele acestuia. Eu am
fost martor al epocii, îmi precizasem vocația de scriitor şi eram atent la cele
mai uşoare schimbări pe care istoriografii actuali nu le pot decât reduce
(dacă o fac!), deoarece literatura aproape nu le-a înregistrat. Dar în muzică
au avut loc cele două senzaționale ediții ale Festivalului G. Enescu, cu
participare internațională aproape neverosimilă, în genere în țara noastră
poposind frecvent interpreți de talie mondială din țările socialiste, dar şi din
Vest.
În domeniul teatrului (nu şi al dramaturgiei), al repertoriului şi
interpretării, am avut parte de cele mai prodigioase surprize, ceea ce nu e
cazul cu literatura originală, dar e cu traducerile care au îmbrățişat un
domeniu mult mai vast. (Literatura se va resimți şi ea, dar mai târziu, după
1961-62, mergând treptat spre explozibilul mijloc al deceniului VI, când se
poate vorbi de o adevărată liberalizare, nu de o serie de mici schimbări
benefice oferite cu picătura.)
Dar mai este un extrem de important fenomen pe care nu-l cunosc cei ce
nu l-au trăit şi de care dă seama mai ales romanul meu Seara târziu, alcătuit
după treizeci de ani din notații, consemnări, reflecții contemporane cu
evenimentele narate şi cu starea de spirit a mea de atunci. Anume că în anii
1955-1959 ne aflam la numai un deceniu de la instalarea comunismului,
societatea cultă din care proveneam şi în care viețuiam supraviețuia, păstrând
reflexele celei masacrate, dar nu anihilate. Erau încă inşi care sperau într-o
întoarcere, la o revenire la normalitate sau măcar la o atenuare a Răului cu
majusculă – ceea ce avea să se întâmple întrucâtva, dar mult mai târziu.
În plus, cei care nu au trăit atunci ignoră faptul că societatea desființată
de comunism a dispărut în calitatea ei de clasă, dar a supraviețuit masiv prin
indivizi, pe care (în cazul specialiştilor, marilor performeri artistici sau
sportivi) i-a pus în condiții relativ bune în mizeria generală, egalându-i uneori
pe nomenklaturişti. Iar noi, cei tineri, eram plini de viață, de curiozitate
pentru fenomenele culturale, cu posibilități de a ne ataşa programelor oficiale
dar fără a ne aservi. Apoi, societatea nouă, plină de imbecili ignoranți şi
brutali, constituia o sursă de aranjamente pentru toți şmecherii şi duplicitarii
care apar copios în cartea mea, uneori priviți admirativ, pentru că se
„descurcau“. Un suflu vital irepresibil străbate aceste însemnări autentice,
pentru că el era un fapt observabil toată ziua şi dubla amărăciunea,
deznădejdea şi spaima ce ne pândeau la tot pasul.
Noaptea comunismului nu a fost, mai ales atunci, complet opacă: mai
pâlpâiau luminițele unor speranțe şi chiar unele focuri de artificii îngrădite
pe jumătate de sus. Siberia spiritului, un fapt indenegabil, nu oferea un tablou
înghețat la modul absolut, aşa cum credea Doina Jela, care a făcut cărții mele
o primire mai curând defavorabilă, acuzându-mă de frivolitate, ba chiar de
cinism, pentru că am înfățişat tineri dansând şi iubindu-se în timp ce atâția
condamnați politici sufereau şi piereau la Canal, la Sighet, la Aiud... I-am
replicat că, dacă ar fi trăit atunci, s-ar fi îndrăgostit şi ea, ar fi dansat, s-ar fi
căsătorit, ar fi făcut copii (odată cu concesiile față de regim, necesare pentru
a supraviețui).
Cât despre „cinismul“ pe care ea îl detecta în atitudinea autorului-diarist,
e aici o problemă tot puțin cunoscută, pe care am discutat-o cu Matei
Călinescu, la revenirea lui în țară, pe la începutul anilor ’90, pentru că el
însuşi dovedise în epocă o astfel de atitudine şi eu i-o remarcasem într-o
recenzie la cartea sa de dialoguri cu Ion Bianu (în textul meu apăruseră
accente „critice“ în loc de „cinice“ şi am ținut să i-o spun). El nu s-a supărat,
a recunoscut un adevăr şi eu i-am propus o discuție pe această temă care ar
fi întregit „tabloul de epocă“ al comunismului din primii săi ani. Căci el
rămăsese unul dintre rarii mei interlocutori, care m-a surprins încă de pe
vremea când era student (deci o apariție „în comunism“) prin extraordinara
sa cristalizare precoce în materie de gusturi, în felul de a vedea, de a judeca
valorile... Fapt perfect explicabil, căci provenea ca şi mine din acelaşi mediu
social şi cultural, până la identitate; tatăl lui fusese un înalt funcționar la
Banca Națională, ca şi al meu, familia lui mai avea un rest de moşie în
Vâlcea, de unde se originau ai mei, care-şi vânduseră o proprietate funciară
înainte de naşterea mea, în fine, primisem aceeaşi instruire şcolară, la licee
de prestigiu din Bucureşti şi, indiferent de regimul politic, aparținea clasei
culte. El înțelegea perfect „cinismul“ de care-mi propun să vorbesc.
Orice revoluție, indiferent de scopurile urmărite, produce o răsturnare în
ordinea ierarhică atât pe plan social, cât şi pe planul vieții familiale şi al
rudeniilor. Cei „bătrâni“ se văd deodată contestați şi umiliți, decăzuți din
„postul“ lor de mentori. Cei mai tineri profită pentru a se emancipa mai
rapid, chiar dacă nu sunt de acord cu celelalte consecințe ale schimbării. Or,
generația părinților noştri a fost aceea glorioasă, care realizase România
Mare şi progresul uluitor al țării până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Situația moştenită de noi a fost, dimpotrivă, catastrofală, falimentară, iar
„modelul“ lor îşi pierduse valabilitatea. Cei care n-au apucat-o, ei născânduse
în comunism, în umilință impusă de o tiranică ocupație în fond străină nici
nu-şi închipuie cum arăta „elita“ socială de dinainte, educată în spiritul
respectului față de persoană şi de proprietate, față de averea moştenită sau
dobândită, care pentru ea însemna bogăția țării din ce \n ce mai extinsă şi mai
răspândită.
Totul fusese dat peste cap, chiar dacă numeric cei deposedați, degradați,
stigmatizați nu s-au echivalat cu cei arestați sau ucişi în închisori, cu sau fără
procese. Noi, tinerii, dar mai ales fetele şi femeile ne-am descurcat mult mai
bine, căci sexul „slab“ era considerat de opresori mai puțin periculos şi mai
uşor de folosit ca secretare, dactilografe, în funcții subalterne datorită
necesarului de rotițe în complexa birocrație a noului regim. Aşa că se
întâmpla ca o domnişoară abia ieşită din pension să aducă întregi familii de
„foşti“ o leafă de subzistență şi o cartelă, ea fiind mai uşor „încadrată“.
Eu nu idealizez această categorie de descurcăreți, mai ales că situația în
noul ambient social te dispensa de orice scrupul moral, unii profitând pentru
a înşela sau chiar comite delicte mai grave, dar ei îşi speculau arma care în
general le rămăsese: inteligența şi pregătirea intelectuală, superioară noilor
„tovarăşi ridicați“ sau intelectualilor pe puncte fabricați în serie.
Şi astfel revin la „cinism“, o morală ambiguă, care le pigmenta
comportarea, iar celor mai cinstiți, numai conversația şi atitudinea de
suprafață. Căci acest cinism, încă din vechea Athenă, deşi nu e o etică
vertuistă, nu e lipsit de anumite virtuți, dar are la bază prin excelență
inteligența, şi anume una afişată prin ironie şi paradox, mergând până la
ambiguitate. În formele strălucit realizate de cinism (mă gândesc la
Caragiale, un spirit mai apropiat de noi) nu ştii dacă omul care vorbeşte se
exprimă pe sine ori afişează o poză, îndemnând la contrariul ei, sau măcar la
ambiguitate. El pare a stăpâni orice situație sau a o depăşi, modul lui
declarativ, deschis ducând totul la un profitabil echivoc.
Am socotit că toate acestea trebuie cunoscute de cei care au fost
contemporani cu ele, dar mai ales nu, şi lucrul acesta l-am simțit încă de la
prima elaborare a romanului meu (sfârşitul anilor 80) când, fără ca eu să fi
ajuns la vârsta lui Matusalem, mă simțeam un supraviețuitor îndatorat altora.
Paginile acum oferite de mine intenționez a le integra în viitoarea ediție nu
exact în locul de unde le-am scos, ci resfirându-le într-un spațiu temporal mai
mare nu foarte depărtat.
... Căci eu consider totuşi Seara târziu o operă artistică de care mă bucur
în primul rând să o văd considerată ca atare.
OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 1959
Grava mea deficiență în ceea ce priveşte sesizarea rapidă, prezența de
spirit, reacția promptă, pe care mi-o verific zilnic, pot spune chiar
în orice clipă în raporturile mele cu oamenii şi cu lucrurile. Mi-am
verificat-o zilele trecute la A.., când a venit vorba de felul în care o anumită
lume şi-a schimbat costumația şi a trebuit să se folosească ingenios de cele
mai năstruşnice soluții.
– Noi, a spus gazda noastră, suntem generația de fete care şi-au făcut
taioare din smokingurile taților noştri!
Opinie aprobată unanim ca adaosuri din partea celor doi bărbați aflați de
față, care au blestemat uniformele Frontului Renaşterii Naționale, ale căror
pantaloni de un bleu deschis nu au putut fi folosiți de ei din garderoba taților.
– Poate cel mult la partidele de tenis sau la mare, în ținută sport, a spus Emil
care a avut ghinionul unui genitore cu o statură foarte nepotrivită cu a lui.
Aici am intervenit eu, semnalând numeroşii bărbați cu pantalonii kaki, pe
care-i vezi prin Bucureşti, desigur foşti ofițeri, acum „deblocați“ şi care poartă
ce le-a mai rămas din uniforme, tunicile fiind bineînțeles excluse.
În replică, a fost pomenit Sergiu S., un fel de arbitru al eleganței, care şi-a
folosit pantalonii kaki de ofițer în rezervă asortându-i cu un sacou de tweed
tabac care părea turnat pe el din clipa fabricației.
S-a vorbit excesiv de mult de acest Sergiu S., desigur admirativ, eu cu
gândul la Scarlet O’Hara, care-şi croise o prețioasă şi arătoasă rochie, cu care
voia să-l impresioneze pe Rett Butler, din taftaua unei draperii din salonul lor
devastat.
Țin minte că acum câțiva ani, când m-am apropiat de B.T., acesta mi-a spus
documentându-mă cu o carte de un discipol al lui Pavel Janet, sau chiar a
acestui psiholog demodat, că oamenii se împart în două mari categorii: cei cu
percepere imediată, instantanee şi cei care aparent alunecă peste realitatea
imediată, dar elaborează în subconştient o imagine deloc inexactă ba chiar mai
durabilă, mai elaborată. Nu e greu să te gândeşti de aici la Proust, dar, cu
timpul, mi-am dat seama că eu, în mod catastrofal, nu aparțin nici primei nici
secundei categorii care, trebuie să recunosc, m-ar ajuta la scrierea romanului
meu voit „proustian“.
Acum, la trecerea unei săptămâni, ratez aici regretul că nu am reacționat
cum trebuia când a venit vorba de Sergiu S., un tip pe care-l cunosc întrucâtva,
l-am văzut mai bine zis, de multe ori şi ştiu că era poreclit Jim-boy, după
modelul de cavaler de Hollywood, concurându-l pe seducătorul Errol Flynn,
inclusiv cu mustața identică.
Să adaug că o dată, venind vorba despre el, Nic T. îmi spunea:
- Dacă-l întîlneşti de o sută de ori pe idiotul de Sergiu S. Şi chiar stai de
vorbă cu el, nu reții decât un lucru: cravatele!
(De folosit, poate, în romanul meu, dar unde? Căci nu se potriveşte cu nici
un personaj imaginat de mine).
*
Avenit toamna! mă informează pe ton neutral mătuşa Ruxandra.
Stricarea vremii a făcut-o să părăsească balconul unde petrece ore întregi
şi unde-i primeşte pe puținii invitați, printre care am început să fiu şi eu, acum,
de când am timp. Ea se mută până la primăvară în marea ei cameră cu
ferestrele dând spre alt peisaj, amândouă fiind dominate de coroanele unor
arbori stufoşi din vecini. În ambele situații avantajul cel mare e că nu e
deranjată de siluetele umane care rămân undeva, jos...
Pentru mătuşa Ruxandra, această „schimbare“ fără dată fixă în calendar e
mai importantă ca venirea Anului Nou şi cred că şi eu trebuie să-mi adaptez
programul, acuma, de când sunt liber sau, mai bine spus, am fost pus pe liber.
Să evadez din tot ce înseamnă rigiditate, constrângeri, chiar ritm al existenței...
Din când în când (după cum am notat chiar aici), mă duc la Jurnalul lui
Renard, un ghiveci cu de toate, pe alocuri condimentat, niciodată nesărat, ceea
ce ni-l face şi mai atrăgător. Am căutat aseară în sutele de pagini un moment
anecdotic pe care-l întâlnisem cândva şi care mi se păruse doar comic, care
mai târziu mi-a dat de gândit („Gânduri pierdute“ ar fi un bun titlu la felul meu
de a citi şi reflecta aşa de deficitar, deşi mut stăruitor.) Îl pun pe hârtie măcar
pentru a mi-l aminti cândva, deşi aici, în paginile scrise de mine, va fi mai greu
de găsit la nevoie decât dincolo.
Anume că, într-o seară, după ore istovitoare de scris, Renard s-a ridicat de
la masa de lucru şi s-a dus la fereastră, a tras draperiile, a deschis geamurile
spre apusul magnific, un soare care întârzia mângâind coroanele brazilor de
pe dealurile din depărtări. În momentul său de destindere radioasă, a auzit-o
pe Mariette, nevastă sa, care intrase în cameră prin spate şi, văzându-l absorbit
de privelişte, l-a întrebat:
- Nu vrei să-ți aprind lumina?
Întrebare absolut idioată care te face să râzi, ceea ce am făcut şi eu... Numai
că acum nu mai gândesc astfel: în obscura ei pricepere, nevasta lui Renard
intuise că soțul ei, scriitorul, nu priveşte peisajul de afară atunci când se uită
pe fereastră, ci atunci când scrie. Şi, natura, realitatea exterioară e duşmana
artei, după concepția baudelairiană. Căci scrisul, mai ales scrisul, è cosa
mentale.
E de notat că, după câte am putut vedea eu, niciodată vreun pictor din
vechime, care avea pretenția de a ne oferi reprezentări, nu-i înfățişa pe
cărturari, pe oamenii de profundă elaborare stând şi citind în mijlocul naturii.
Brava Mariette era pe adevăratul teritoriu al adevărului... Ştia că arta scrisului
şi cititului se face în chilie, unde trebuie să fii ajutat de o lumânare, de un bec
electric... Şi eu, care citesc şi scriu înconjurat de lume, de inşi care mă
inoportunează, chiar şi când îmi arată simpatie!
*
În legătură cu felul oarecum brutal în care Zina Solomon îl tratează pe
Chopin, mi-am amintit acum de ce-mi spunea M. I. că ăsta e modul obişnuit
al femeilor de a trata claviatura: pentru a nu fi acuzate că nu au „forță“,
exagerează în acest sens. (Era în legătură cu Ely Ney, interpretând concertul
II de Brahms pe care el mi l-a împrumutat acum vreo 4-5 ani. Magnificul
adagio nu se resimțea însă de acest stil interpretativ.)
Oricum, vaporoasa Zina pare a confirma spusele prietenului meu... Şi, de
aici am început să înțeleg că agresivitatea femeilor şi a ființelor „slabe“ e de
fapt o strategie defensivă... Dar şi ironia, maliția, chiar viclenia, impolitețea.
Toate aceste „gânduri“ de care e plin jurnalul acesta al meu şi care
contrazic intenția mea de notație seacă, fără acompaniament afectiv şi
prelungiri, proprii „însemnărilor zilnice“ adevărate, cât mai frecvente şi mai
cadențate, mă duc la A.., la observarea ei, cu regretele consecutive, acoperind
mult scuzele. Oare, orice comportament brutal trebuie să fie un act de apărare?
Ea să fie o ființă slabă? Tot mai frecvent aud în jurul meu, în zone cât mai largi
calificativul dat unor femei că sunt „pisicoase“. M-a amuzat prima dată când
l-am auzit, şi de ce nu? Mi s-a părut ceva ce nu cere explicații, un mod izmenit
de caracterizare, toată lumea ştiind ce să înțeleagă. Dar, mai acum câteva zile,
mi-am dat seama că nu e echivalent cu linguşitoare, tandre, caline, profitoare
sau egoiste, a da ceva mult mai simplu pisicile sunt foarte crude, ele sunt
singurele animale ştiute de mine care-şi chinuiau prada, se joacă cu ea, amână
cât pot suprimarea vieții şi suferinței victimei. Cazuri tipice de cruzime ale
femeilor în care nu cred să mai fie vorba de vreun act defensiv.
Mă gândesc la un moment celebru în istoria omenirii: după ce, în urma
eşecului partidei senatoriale la Philippi, Cicero a fost silit să se sinucidă pentru
a nu cădea în mâinile biruitorilor, capul lui, tăiat, a fost dus la Roma şi
prezentat lui Marcus Antonius. Octavian, omul hărăzit să câştige cea mai mare
bătălie armată din istoria Romei, care-l va face stăpânul lumii, n-a ținut să-l
vadă, el ura războaiele şi nu suporta vederea sângelui. Şi-a întors privirea de
la capul celui învins adus pe tavă. În schimb, Octavia, sora sa şi soția lui
Marcus Antonius, a venit grăbită să-l vadă şi, foarte satisfăcută, şi-a scos două
agrafe din păr şi le-a înfipt în ochii deschişi ai mortului.
Povestea aceasta macabră ar trebui s-o verific (în Suetonius?).
*
Am mai făcut un pas spre iarnă, vremea s-a „stricat“, cum se spune, adică
şi-a urmat cursul oferindu-mi neplăcerea de a constata că problema încălzirii
apartamentului meu nu e chiar rezolvată, cum îmi închipuisem: când sting
aragazul, căldura păstrată în sobă nu ține mai mult de două ore; ce-i drept
reîncălzirea se face aproape instantaneu... Dar ce voi face noaptea, când, în
mod firesc ar trebui să dorm?... Treaba devine urgentă.
Pe măsură ce-mi vin de la dactilo pagini din romanul pe care-l socoteam
„încheiat” acum doi ani, am surprize la lectură, uneori chiar plăcute. Cred că
am făcut bine fragmentând textul oferit tovarăşei B., ea neînțelegând mare
lucru din el şi astfel evit indiscrețiile.
Ideea inițială de a face un roman „proustian“ se spulberă încet şi sigur, dar
ceva destul de ingenios am realizat, totuşi. O să-mi dau chiar eu mai bine
seama când voi avea tot textul în față, în ordinea normală a paginilor,
corespunzătoare episoadelor – deşi ordinea acestora nu e cronologia. Abia la
sfârşit voi putea articula o judecată de ansamblu, judecata din urmă. Un
misterios fir legic străbate tot textul care nu e un talmeş-balmeş şi adaosurile
care sigur vor surveni vor avea un efect pozitiv asupra volumului cărții. Mă
las indus de această speranță, deşi până la Proust mai va!
Reîntâlnirea cu domnul Rădulescu, plăcută ca totdeauna şi instructivă. (Mă
gândesc să ne fixăm măcar o dată pe lună asemenea ocazii de plăceri, anexe la
halba de bere şi la cele două mari porții de plăcintă cu carne şi cu brânză (de
Dobrogea!?) care pentru mine echivalează cu un prânz.) Azi, stând de vorbă şi
el spunându-mi că vine de la Monitorul Oficial, mi-am confirmat unele lucruri
aflate de la tov. Georgescu privitor la „muncitorii tipografi“ de acolo, un fel de
elită foarte fudulă şi sigură de ea, aşa cum se prezenta acum, chiar după ieşirea
din puşcărie, acel Gheorghiade de la Oficiul Ministrului meu.
Nenea Radu mi-a spus că la venirea lui Chişinevski ca ministru, acesta a
descins la fața locului şi a pus lucrurile la punct: a interzis muncitorilor de
acolo să mai intre prin față (pe unde am intrat şi eu o dată, surprins de eleganța
decorului), această intrare rezervând-o funcționarilor şi persoanelor care vin
din afară. Clasa muncitoare a fost obligată să păşească smerită spre locurile de
muncă prin dos, printr-o intrare la serviciu ceea ce ar fi produs o mare
nemulțumire în rândurile ei.
Nea Radu n-a fost de față la eveniment (cu umoru-i caracteristic el numeşte
perioada când a fost la puşcărie „pe când eram în vacanță“) şi-l ştie din auzite,
căci după ştiința mea cel numit de el „ministru“ n-a fost la acel departament
niciodată. Cred că e vorba de o confuzie cu Teohari Georgescu, dar faptele
rămân. În noul regim, cu boieri privilegiați, plebea trebuie să-şi cunoască
lungul nasului.
N-am stabilit nimic precis despre viitoarele noastre întrevederi, dar el mi-a
recomandat o cofetărie de curând deschisă pe str. Romană, aşadar nu prea
departe de locuințele noastre. O cunoşteam, am fost astă vară acolo şi am
consumat o excelentă înghețată, dar localul e reputat pentru iaurtul de calitate
ieşită din comun. Responsabilul s-a combinat cu domnul D., un personaj destul
de neaşteptat, căruia i se spunea „Vicontele“, un titlu pe care-l merită şi acum –
ba mai ales acum. L-am întrezărit cu ocazia trecerii mele pe acolo, deşi el nu-i
servea pe clienți. Nea Radu m-a sfătuit să mă mai duc, deşi „grădina“ a fost
probabil închisă. Oricum Vicontele trebuie să nu fi abandonat poziția şi, datorită
originii familiei sale de aromâni, s-ar putea ca el să fie şi fabricantul iaurtului.
O să încerc, pentru că dacă reuşesc, o să aduc fericirea în familia noastră,
mai ales mătuşii Ruxandra care tânjeşte după iaurtul „adevărat“ pe care nu-l
disprețuiesc nici eu.
*
M-am trezit cu B.T. în seara asta la mine, venit (ceea ce, foarte rar, se
întâmplă) cu un dar magnific: „pomana“ pe care mi-a rezervat-o de la
parastasul doamnei T., mama lui, decedată acum un an. Venise după prânz, dar
nu m-a găsit acasă şi n-a vrut să lase pachetul alor mei pentru a-mi fi înmânat.
– Bine ai făcut! am exclamat eu bucuros, în sinea mea.
B.T. a fost foarte ataşat de mama lui pe care a îngrijit-o până la ultima clipă
a vieții, spre deosebire de „bestia de frati-miu“, şi, pomenind acum de ea, i sau
umezit ochii.
I-am restituit pe Carrouges (o carte care m-a interesat mai mult decât m-aş
fi aşteptat) dar şi alte două pe care le pregătisem să i le duc eu acasă la proxima
ocazie.
Dar, el îmi mai adusese ceva, o vedere asupra filosofiei germane recente de
un oarecare Lehmann care mai fusese la mine şi o frunzărisem acum vreo doitrei
ani; el uitase de ea, eu i-am amintit. (Avea un surprinzător capitol
amănunțit şi redactat destul de corect despre Husserl, ceea ce pentru o carte
apărută sub Hitler înseamnă ceva; insigna cu zvastica a editurii fusese
acoperită de B.T., grijuliu, cu tuş negru. De fapt, el dorise să mi-o dea de tot,
dar şi-a anulat intenția văzând lipsa mea de interes.
Pentru mine, e ceva foarte semnificativ, acum câțiva ani m-aş fi repezit la
ea numai pentru a o face să devină „a mea“, indiferent de folosul ei afectiv sau
bănuit... Acuma s-au schimbat lucrurile, poate efect al mutatului şi căratului
atâtor cărți inutile, în parte necitite, care m-a silit cel puțin la un fel de inventar,
pentru că o triere nu m-a lăsat inima să comit.
Dar cred că mai e ceva: de când sunt ocupat cu romanul meu, citesc mai
puțin, în alt fel, sporadic, atras brusc de câte ceva fără continuitate şi cu un
anumit regret că m-am lăsat abătut, că mi-am trădat o obligație impusă de
soartă care mi-a acordat de câteva luni un neaşteptat răgaz. Mă întreb dacă nu
e totuşi normal ca un om care scrie cărți să citească la rându-i cărți, eventual
să fie ajutat de această distracție, nu deranjat de ea? Nimic din ultimele mele
lecturi nu mi-a lăsat impresia că ar fi trecut dincoace de un anumit hotar...
*
Azi dimineață am pierdut vremea la Minister, unde n-am putut intra înainte
de 10, deoarece eu fac parte acum din „public“; m-am dus pentru că cererea
mea de contract trebuia făcută pe un formular-tip, aşa că mi-am luat respectiva
hârtie, am completat-o şi am depus-o la registratură. Astfel am intrat într-un
birou foarte aglomerat, unde lucrau vreo şase femei şi care, nederanjate de
prezența noastră, nişte străini, îşi continuau conversația începută cu toată
indiscreția. Una, o femeie masivă, cu aer de matroană, încheia o poveste de la
ea de acasă, unde, nu ştiu ce furnizor chemat pentru vreo treabă îi ceruse, la
sfârşit, mai puțini bani decât conveniseră, căci totul se dovedise un fleac.
– Mai rar întîlneşti oameni dintr-ăştia, acum toți caută să te jupoaie, să te
înşele...
– Da, fetelor! a exclamat eroina afacerii şi s-a ridicat în picioare ca să-i
audă toată lumea glasul dominator. Dar şi eu m-am făcut cucoană şi nu i-am
cerut restul de la o sută de lei!
Acest „m-am făcut cucoană!“ făcea toate paralele, era de necalculat în sute
de lei. Cred că ar merita un comentariu asupra societății actuale pentru care nu
mi-ar ajunge toate paginile acestui jurnal.
*
– Să ne ferim! Să te fereşti! Să mă feresc! este aria pe care o aud
pretutindeni, pe toate tonurile. Dar cum anume s-o faci?
Am experimentat rezerva la Oficiul unde am fost salariat şi ştiu acum că a
evita discuțiile, comentariile etc. dă de bănuit asupra ta, căci ți se atribuie nu
numai o atitudine, dar şi o teamă, care fiind aşa grozavă o fi justificată ea de
ceva... Acuma însă, din fericire, nemaiavând serviciu, mi-am redus zona de
contacte cu un anumit tip de oameni, necunoscuți, dar asta nu înseamnă că toți
ceilalți ar fi foarte siguri. Cum să te „fereşti“, în genere, de o primejdie
permanentă, indistinctă?
Iată, am fost salariatul Oficiului de documentare al Ministerului timp de
mai bine de doi ani jumătate şi habar n-am avut de ceva care a stat la originea
lui şi i-a imprimat un anume caracter. Ştiam că o parte din tinerii care lucrau
la atelierele de tipografie, legătorie etc. au ajuns acolo aduşi prin UTM de la
şantierul de muncă voluntară Stadionul Dinamo, urmând să se califice la noul
loc de muncă, în fapt dispărând încetul cu încetul! Printre ei rămaşi erau doi
frați gemeni care împreună cu „şeful“ lor, un băiat mai vârstnic, s-au apucat
ca în timpul evenimentelor din Ungaria să confecționeze nişte manifeste pe
care le-au răspândit pe unde au putut.
Au fost arestați curând, dar în număr mult mai mare, vreo două duzini, în care
au intrat cei mai mulți dintre bravii voluntari de pe şantierul Dinamo, acum
risipiți prin tot felul de întreprinderi unde-şi găsiseră de lucru. Afost însă reținut
şi şeful atelierelor din Oficiu, ing. Voicu, un tip sinistru, pentru lipsă de vigilență,
căci el era şi secretarul organizației de Partid. Dar el a fost doar suspendat câteva
luni, aşa că eu l-am văzut în primele săptămâni de după angajarea mea, din
fericire nu mai era în vechea „poziție“ dar mi-a fost de ajuns să-l văd ca să-mi
dau seama de ce mă aştepta pe mine de la un asemenea individ.
În mod normal, el aspirase la funcția de director care, fără accidentul
neprevăzut, i-ar fi revenit, Radian fiind pe atunci nr. 3 în ierarhie, dar Opriță,
locul 2, se excludea de pe calea parvenirii fiind fiu de preot. A fost şansa
neaşteptată a lui Radian care s-a grăbit să dezvolte partea „intelectuală“ a
acelui Oficiu cu profil aşa de nehotărât şi a lărgit mult sectorul economic,
specialitatea lui, şi cea documentară, care presupunea altceva decât cazangii,
salahori sau căruțaşi. Aşa s-a creat şi locul pe schemă pe care l-am ocupat eu.
O cascadă de întâmplări imprevizibile, în favoarea unui ins ca mine, care
nu le-am determinat la fel. Într-o schemă mereu mai umflată până la balonare
mi-am aflat şi eu un rost, Opriță urmărind totul dezaprobativ, dar fără a putea
acționa împotrivă. Până când a explodat o nouă surpriză: Radian a fost silit să
plece, pentru că făcuse acte de emigrare în Israel şi rivalul său a girat o vreme
Oficiul, în care timp a încercat să-l seducă, să-l distrugă până la dispariție, ca
să se răzbune pe „opera“ rivalului său? Asta crede toată lumea, dar mie mi se
pare că ar putea fi invocată o groaznică şi abilă socoteală: dacă oficiul era
numai decapitat, se putea trezi cu vreun „tovarăş“ de la minister, mult mai
dezagreabil şi mai periculos pentru „poziția“ secundului. Aşa, rămas cu un
număr redus de funcționari şi cu o serie de „colaboratori“ cu contract nesigur,
el nu mai ispiteşte pe nimeni... Rămâne de văzut dacă vasta clădire pe care el
o mai ocupă îi va fi lăsată ca sediu... Opriță are norma întreagă la un institut
de construcții şi chiar dacă ar rămâne numai acolo n-ar fi pentru el o tragedie...
Dar, cine ştie ce se va mai întâmpla?...
Din imprevizibil în imprevizibil am săltat şi eu pe diverse valuri, până de
curând destul de liniştite, favorabile. Datorită restructurării Oficiului de către
Opriță, Buletinul n-a apărut de aproape două luni, deşi materialul e pregătit,
gata de a fi dat în lucru. Şi-a dat şi el seama şi ne-a chemat pe câțiva, fără nici
o ruşine, să scoatem afacerea din impas, oferindu-ne un „contract“ până la
sfârşitul anului, cu aerul că ne-a dat ceva de pomană. Fără ruşine, dacă acest
cuvânt are vreun sens în universul acesta uluitor.
Pentru mine e o soluție, măcar provizorie. Să sperăm că lipsa de ruşine a
acestui idiot va merge şi mai departe.
(Îmi verific acum incurabila mea stupiditate: când a fost vorba de cine ar
trebui „să mă feresc” m-am gândit imediat la ing. M.B., vechiul meu cunoscut
de la M2, cu care am fost vecin în locuința temporară din Floreasca. Bietul de
el! îmi devenise suspect pentru că mă demascase că scriu! De unde ştie acest
mare şi foarte bine păzit secret al meu!?)
Mai bine să nu mă mai gândesc la nimica, să las lucrurile să meargă de la
sine şi să-mi văd de ale mele... Singura mea preocupare e fiindcă nu cumva să
mă apuc să mai fac şi eu calcule.
*
– „Nouri obosiți“, iată un cuvânt care mi-a venit aseară când mă întorceam
acasă şi am căutat cu privirile opusul. Nu „leneşi“, cum am mai auzit
spunându-se, nici „liniştiți“, ceva încă mai banal...
O metaforă puțin forțată, recunosc, dar care nu caracteriza impropriu ceea
ce se vedea pe cer: erau nişte nouri prăvăliți, înghesuiți, învolburați şi sumbri,
pe alocuri străbătuți de dungi orizontale roşietice, înseninate şi ele, ca întreg
ansamblu; s-ar fi zis că el fusese oprit în loc nu de un obstacol, ci de propria
lor voință, o forță dinlăuntru care-i paralizase pentru o clipă.
Dar „urmarea“ m-a surprins şi m-a pus în încurcătură: nici nu înregistrasem
bine tabloul şi el a dispărut, a dispărut pur şi simplu, ca şi cum s-ar fi topit,
căci de mişcat spre linia invizibilă a orizontului nu am putut constata.
Acum, dimineața, când consemnez insolita întâmplare, mă gândesc dacă
nu cumva finalul ei nu mi-a anulat şi metafora?
Dar, nu! Arta e mai puternică decât realitatea; o metaforă trebuie să-i
corespundă în parte, dar, în rest, s-o contrazică. Şi metafora mea, am orgoliul
de a crede, va trăi prin... mine!
ALEXANDRU GEORGE
nefast şi mai neobişnuit. În prima sa versiune (1988) cenzura
mi-a scos vreo 140 de pagini, adică aproape o treime din total, în
forma aceasta mutilată el oferind numai o idee despre întregul care, în afara
scopurilor artistice, documenta despre o epocă trăită de mine la sfârşitul
anilor ’50. După Eliberarea post-decembristă, am izbutit, grație lui Costache
Olăreanu, să scot la editura Institutului Cultural Român o versiune mai
amplă, dar am comis eroarea de a oferi pe cea redactată pentru editura
Cartea Românească, adică una cenzurată chiar de mine, pentru a o putea
vedea totuşi publicată în comunism. Abia în 1998 am scos o nouă ediție,
considerabil îngrijită la Editura Muzeului Național al Literaturii Române.
Textul acesta era extras dintr-un morman de însemnări din care a trebuit
să sacrific destule, chiar unele semnificative, cu speranța că am să le folosesc
la o nouă ediție. Mă îndeamnă la aceasta caracterul cu totul particular al
acelui moment istoric, în care dezghețul ce a urmat morții lui Stalin şi care se
făcea din ce în ce mai sensibil, a fost marcat de represiunea absurdă, gratuitcriminală
ce a urmat în țara noastră evenimentelor din Ungaria şi pe care a
declanşat-o, împotriva cursului „Istoriei“, Gh. Gheorghiu-Dej, ceea ce pe
plan politic avea să aducă mari schimbări în rău, cu consecințe în toate
deceniile următoare.
Numai că din punct de vedere cultural s-au înregistrat unele schimbări,
renunțându-se la invocarea lui Stalin, dar nu şi la metodele acestuia. Eu am
fost martor al epocii, îmi precizasem vocația de scriitor şi eram atent la cele
mai uşoare schimbări pe care istoriografii actuali nu le pot decât reduce
(dacă o fac!), deoarece literatura aproape nu le-a înregistrat. Dar în muzică
au avut loc cele două senzaționale ediții ale Festivalului G. Enescu, cu
participare internațională aproape neverosimilă, în genere în țara noastră
poposind frecvent interpreți de talie mondială din țările socialiste, dar şi din
Vest.
În domeniul teatrului (nu şi al dramaturgiei), al repertoriului şi
interpretării, am avut parte de cele mai prodigioase surprize, ceea ce nu e
cazul cu literatura originală, dar e cu traducerile care au îmbrățişat un
domeniu mult mai vast. (Literatura se va resimți şi ea, dar mai târziu, după
1961-62, mergând treptat spre explozibilul mijloc al deceniului VI, când se
poate vorbi de o adevărată liberalizare, nu de o serie de mici schimbări
benefice oferite cu picătura.)
Dar mai este un extrem de important fenomen pe care nu-l cunosc cei ce
nu l-au trăit şi de care dă seama mai ales romanul meu Seara târziu, alcătuit
după treizeci de ani din notații, consemnări, reflecții contemporane cu
evenimentele narate şi cu starea de spirit a mea de atunci. Anume că în anii
1955-1959 ne aflam la numai un deceniu de la instalarea comunismului,
societatea cultă din care proveneam şi în care viețuiam supraviețuia, păstrând
reflexele celei masacrate, dar nu anihilate. Erau încă inşi care sperau într-o
întoarcere, la o revenire la normalitate sau măcar la o atenuare a Răului cu
majusculă – ceea ce avea să se întâmple întrucâtva, dar mult mai târziu.
În plus, cei care nu au trăit atunci ignoră faptul că societatea desființată
de comunism a dispărut în calitatea ei de clasă, dar a supraviețuit masiv prin
indivizi, pe care (în cazul specialiştilor, marilor performeri artistici sau
sportivi) i-a pus în condiții relativ bune în mizeria generală, egalându-i uneori
pe nomenklaturişti. Iar noi, cei tineri, eram plini de viață, de curiozitate
pentru fenomenele culturale, cu posibilități de a ne ataşa programelor oficiale
dar fără a ne aservi. Apoi, societatea nouă, plină de imbecili ignoranți şi
brutali, constituia o sursă de aranjamente pentru toți şmecherii şi duplicitarii
care apar copios în cartea mea, uneori priviți admirativ, pentru că se
„descurcau“. Un suflu vital irepresibil străbate aceste însemnări autentice,
pentru că el era un fapt observabil toată ziua şi dubla amărăciunea,
deznădejdea şi spaima ce ne pândeau la tot pasul.
Noaptea comunismului nu a fost, mai ales atunci, complet opacă: mai
pâlpâiau luminițele unor speranțe şi chiar unele focuri de artificii îngrădite
pe jumătate de sus. Siberia spiritului, un fapt indenegabil, nu oferea un tablou
înghețat la modul absolut, aşa cum credea Doina Jela, care a făcut cărții mele
o primire mai curând defavorabilă, acuzându-mă de frivolitate, ba chiar de
cinism, pentru că am înfățişat tineri dansând şi iubindu-se în timp ce atâția
condamnați politici sufereau şi piereau la Canal, la Sighet, la Aiud... I-am
replicat că, dacă ar fi trăit atunci, s-ar fi îndrăgostit şi ea, ar fi dansat, s-ar fi
căsătorit, ar fi făcut copii (odată cu concesiile față de regim, necesare pentru
a supraviețui).
Cât despre „cinismul“ pe care ea îl detecta în atitudinea autorului-diarist,
e aici o problemă tot puțin cunoscută, pe care am discutat-o cu Matei
Călinescu, la revenirea lui în țară, pe la începutul anilor ’90, pentru că el
însuşi dovedise în epocă o astfel de atitudine şi eu i-o remarcasem într-o
recenzie la cartea sa de dialoguri cu Ion Bianu (în textul meu apăruseră
accente „critice“ în loc de „cinice“ şi am ținut să i-o spun). El nu s-a supărat,
a recunoscut un adevăr şi eu i-am propus o discuție pe această temă care ar
fi întregit „tabloul de epocă“ al comunismului din primii săi ani. Căci el
rămăsese unul dintre rarii mei interlocutori, care m-a surprins încă de pe
vremea când era student (deci o apariție „în comunism“) prin extraordinara
sa cristalizare precoce în materie de gusturi, în felul de a vedea, de a judeca
valorile... Fapt perfect explicabil, căci provenea ca şi mine din acelaşi mediu
social şi cultural, până la identitate; tatăl lui fusese un înalt funcționar la
Banca Națională, ca şi al meu, familia lui mai avea un rest de moşie în
Vâlcea, de unde se originau ai mei, care-şi vânduseră o proprietate funciară
înainte de naşterea mea, în fine, primisem aceeaşi instruire şcolară, la licee
de prestigiu din Bucureşti şi, indiferent de regimul politic, aparținea clasei
culte. El înțelegea perfect „cinismul“ de care-mi propun să vorbesc.
Orice revoluție, indiferent de scopurile urmărite, produce o răsturnare în
ordinea ierarhică atât pe plan social, cât şi pe planul vieții familiale şi al
rudeniilor. Cei „bătrâni“ se văd deodată contestați şi umiliți, decăzuți din
„postul“ lor de mentori. Cei mai tineri profită pentru a se emancipa mai
rapid, chiar dacă nu sunt de acord cu celelalte consecințe ale schimbării. Or,
generația părinților noştri a fost aceea glorioasă, care realizase România
Mare şi progresul uluitor al țării până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Situația moştenită de noi a fost, dimpotrivă, catastrofală, falimentară, iar
„modelul“ lor îşi pierduse valabilitatea. Cei care n-au apucat-o, ei născânduse
în comunism, în umilință impusă de o tiranică ocupație în fond străină nici
nu-şi închipuie cum arăta „elita“ socială de dinainte, educată în spiritul
respectului față de persoană şi de proprietate, față de averea moştenită sau
dobândită, care pentru ea însemna bogăția țării din ce \n ce mai extinsă şi mai
răspândită.
Totul fusese dat peste cap, chiar dacă numeric cei deposedați, degradați,
stigmatizați nu s-au echivalat cu cei arestați sau ucişi în închisori, cu sau fără
procese. Noi, tinerii, dar mai ales fetele şi femeile ne-am descurcat mult mai
bine, căci sexul „slab“ era considerat de opresori mai puțin periculos şi mai
uşor de folosit ca secretare, dactilografe, în funcții subalterne datorită
necesarului de rotițe în complexa birocrație a noului regim. Aşa că se
întâmpla ca o domnişoară abia ieşită din pension să aducă întregi familii de
„foşti“ o leafă de subzistență şi o cartelă, ea fiind mai uşor „încadrată“.
Eu nu idealizez această categorie de descurcăreți, mai ales că situația în
noul ambient social te dispensa de orice scrupul moral, unii profitând pentru
a înşela sau chiar comite delicte mai grave, dar ei îşi speculau arma care în
general le rămăsese: inteligența şi pregătirea intelectuală, superioară noilor
„tovarăşi ridicați“ sau intelectualilor pe puncte fabricați în serie.
Şi astfel revin la „cinism“, o morală ambiguă, care le pigmenta
comportarea, iar celor mai cinstiți, numai conversația şi atitudinea de
suprafață. Căci acest cinism, încă din vechea Athenă, deşi nu e o etică
vertuistă, nu e lipsit de anumite virtuți, dar are la bază prin excelență
inteligența, şi anume una afişată prin ironie şi paradox, mergând până la
ambiguitate. În formele strălucit realizate de cinism (mă gândesc la
Caragiale, un spirit mai apropiat de noi) nu ştii dacă omul care vorbeşte se
exprimă pe sine ori afişează o poză, îndemnând la contrariul ei, sau măcar la
ambiguitate. El pare a stăpâni orice situație sau a o depăşi, modul lui
declarativ, deschis ducând totul la un profitabil echivoc.
Am socotit că toate acestea trebuie cunoscute de cei care au fost
contemporani cu ele, dar mai ales nu, şi lucrul acesta l-am simțit încă de la
prima elaborare a romanului meu (sfârşitul anilor 80) când, fără ca eu să fi
ajuns la vârsta lui Matusalem, mă simțeam un supraviețuitor îndatorat altora.
Paginile acum oferite de mine intenționez a le integra în viitoarea ediție nu
exact în locul de unde le-am scos, ci resfirându-le într-un spațiu temporal mai
mare nu foarte depărtat.
... Căci eu consider totuşi Seara târziu o operă artistică de care mă bucur
în primul rând să o văd considerată ca atare.
OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 1959
Grava mea deficiență în ceea ce priveşte sesizarea rapidă, prezența de
spirit, reacția promptă, pe care mi-o verific zilnic, pot spune chiar
în orice clipă în raporturile mele cu oamenii şi cu lucrurile. Mi-am
verificat-o zilele trecute la A.., când a venit vorba de felul în care o anumită
lume şi-a schimbat costumația şi a trebuit să se folosească ingenios de cele
mai năstruşnice soluții.
– Noi, a spus gazda noastră, suntem generația de fete care şi-au făcut
taioare din smokingurile taților noştri!
Opinie aprobată unanim ca adaosuri din partea celor doi bărbați aflați de
față, care au blestemat uniformele Frontului Renaşterii Naționale, ale căror
pantaloni de un bleu deschis nu au putut fi folosiți de ei din garderoba taților.
– Poate cel mult la partidele de tenis sau la mare, în ținută sport, a spus Emil
care a avut ghinionul unui genitore cu o statură foarte nepotrivită cu a lui.
Aici am intervenit eu, semnalând numeroşii bărbați cu pantalonii kaki, pe
care-i vezi prin Bucureşti, desigur foşti ofițeri, acum „deblocați“ şi care poartă
ce le-a mai rămas din uniforme, tunicile fiind bineînțeles excluse.
În replică, a fost pomenit Sergiu S., un fel de arbitru al eleganței, care şi-a
folosit pantalonii kaki de ofițer în rezervă asortându-i cu un sacou de tweed
tabac care părea turnat pe el din clipa fabricației.
S-a vorbit excesiv de mult de acest Sergiu S., desigur admirativ, eu cu
gândul la Scarlet O’Hara, care-şi croise o prețioasă şi arătoasă rochie, cu care
voia să-l impresioneze pe Rett Butler, din taftaua unei draperii din salonul lor
devastat.
Țin minte că acum câțiva ani, când m-am apropiat de B.T., acesta mi-a spus
documentându-mă cu o carte de un discipol al lui Pavel Janet, sau chiar a
acestui psiholog demodat, că oamenii se împart în două mari categorii: cei cu
percepere imediată, instantanee şi cei care aparent alunecă peste realitatea
imediată, dar elaborează în subconştient o imagine deloc inexactă ba chiar mai
durabilă, mai elaborată. Nu e greu să te gândeşti de aici la Proust, dar, cu
timpul, mi-am dat seama că eu, în mod catastrofal, nu aparțin nici primei nici
secundei categorii care, trebuie să recunosc, m-ar ajuta la scrierea romanului
meu voit „proustian“.
Acum, la trecerea unei săptămâni, ratez aici regretul că nu am reacționat
cum trebuia când a venit vorba de Sergiu S., un tip pe care-l cunosc întrucâtva,
l-am văzut mai bine zis, de multe ori şi ştiu că era poreclit Jim-boy, după
modelul de cavaler de Hollywood, concurându-l pe seducătorul Errol Flynn,
inclusiv cu mustața identică.
Să adaug că o dată, venind vorba despre el, Nic T. îmi spunea:
- Dacă-l întîlneşti de o sută de ori pe idiotul de Sergiu S. Şi chiar stai de
vorbă cu el, nu reții decât un lucru: cravatele!
(De folosit, poate, în romanul meu, dar unde? Căci nu se potriveşte cu nici
un personaj imaginat de mine).
*
Avenit toamna! mă informează pe ton neutral mătuşa Ruxandra.
Stricarea vremii a făcut-o să părăsească balconul unde petrece ore întregi
şi unde-i primeşte pe puținii invitați, printre care am început să fiu şi eu, acum,
de când am timp. Ea se mută până la primăvară în marea ei cameră cu
ferestrele dând spre alt peisaj, amândouă fiind dominate de coroanele unor
arbori stufoşi din vecini. În ambele situații avantajul cel mare e că nu e
deranjată de siluetele umane care rămân undeva, jos...
Pentru mătuşa Ruxandra, această „schimbare“ fără dată fixă în calendar e
mai importantă ca venirea Anului Nou şi cred că şi eu trebuie să-mi adaptez
programul, acuma, de când sunt liber sau, mai bine spus, am fost pus pe liber.
Să evadez din tot ce înseamnă rigiditate, constrângeri, chiar ritm al existenței...
Din când în când (după cum am notat chiar aici), mă duc la Jurnalul lui
Renard, un ghiveci cu de toate, pe alocuri condimentat, niciodată nesărat, ceea
ce ni-l face şi mai atrăgător. Am căutat aseară în sutele de pagini un moment
anecdotic pe care-l întâlnisem cândva şi care mi se păruse doar comic, care
mai târziu mi-a dat de gândit („Gânduri pierdute“ ar fi un bun titlu la felul meu
de a citi şi reflecta aşa de deficitar, deşi mut stăruitor.) Îl pun pe hârtie măcar
pentru a mi-l aminti cândva, deşi aici, în paginile scrise de mine, va fi mai greu
de găsit la nevoie decât dincolo.
Anume că, într-o seară, după ore istovitoare de scris, Renard s-a ridicat de
la masa de lucru şi s-a dus la fereastră, a tras draperiile, a deschis geamurile
spre apusul magnific, un soare care întârzia mângâind coroanele brazilor de
pe dealurile din depărtări. În momentul său de destindere radioasă, a auzit-o
pe Mariette, nevastă sa, care intrase în cameră prin spate şi, văzându-l absorbit
de privelişte, l-a întrebat:
- Nu vrei să-ți aprind lumina?
Întrebare absolut idioată care te face să râzi, ceea ce am făcut şi eu... Numai
că acum nu mai gândesc astfel: în obscura ei pricepere, nevasta lui Renard
intuise că soțul ei, scriitorul, nu priveşte peisajul de afară atunci când se uită
pe fereastră, ci atunci când scrie. Şi, natura, realitatea exterioară e duşmana
artei, după concepția baudelairiană. Căci scrisul, mai ales scrisul, è cosa
mentale.
E de notat că, după câte am putut vedea eu, niciodată vreun pictor din
vechime, care avea pretenția de a ne oferi reprezentări, nu-i înfățişa pe
cărturari, pe oamenii de profundă elaborare stând şi citind în mijlocul naturii.
Brava Mariette era pe adevăratul teritoriu al adevărului... Ştia că arta scrisului
şi cititului se face în chilie, unde trebuie să fii ajutat de o lumânare, de un bec
electric... Şi eu, care citesc şi scriu înconjurat de lume, de inşi care mă
inoportunează, chiar şi când îmi arată simpatie!
*
În legătură cu felul oarecum brutal în care Zina Solomon îl tratează pe
Chopin, mi-am amintit acum de ce-mi spunea M. I. că ăsta e modul obişnuit
al femeilor de a trata claviatura: pentru a nu fi acuzate că nu au „forță“,
exagerează în acest sens. (Era în legătură cu Ely Ney, interpretând concertul
II de Brahms pe care el mi l-a împrumutat acum vreo 4-5 ani. Magnificul
adagio nu se resimțea însă de acest stil interpretativ.)
Oricum, vaporoasa Zina pare a confirma spusele prietenului meu... Şi, de
aici am început să înțeleg că agresivitatea femeilor şi a ființelor „slabe“ e de
fapt o strategie defensivă... Dar şi ironia, maliția, chiar viclenia, impolitețea.
Toate aceste „gânduri“ de care e plin jurnalul acesta al meu şi care
contrazic intenția mea de notație seacă, fără acompaniament afectiv şi
prelungiri, proprii „însemnărilor zilnice“ adevărate, cât mai frecvente şi mai
cadențate, mă duc la A.., la observarea ei, cu regretele consecutive, acoperind
mult scuzele. Oare, orice comportament brutal trebuie să fie un act de apărare?
Ea să fie o ființă slabă? Tot mai frecvent aud în jurul meu, în zone cât mai largi
calificativul dat unor femei că sunt „pisicoase“. M-a amuzat prima dată când
l-am auzit, şi de ce nu? Mi s-a părut ceva ce nu cere explicații, un mod izmenit
de caracterizare, toată lumea ştiind ce să înțeleagă. Dar, mai acum câteva zile,
mi-am dat seama că nu e echivalent cu linguşitoare, tandre, caline, profitoare
sau egoiste, a da ceva mult mai simplu pisicile sunt foarte crude, ele sunt
singurele animale ştiute de mine care-şi chinuiau prada, se joacă cu ea, amână
cât pot suprimarea vieții şi suferinței victimei. Cazuri tipice de cruzime ale
femeilor în care nu cred să mai fie vorba de vreun act defensiv.
Mă gândesc la un moment celebru în istoria omenirii: după ce, în urma
eşecului partidei senatoriale la Philippi, Cicero a fost silit să se sinucidă pentru
a nu cădea în mâinile biruitorilor, capul lui, tăiat, a fost dus la Roma şi
prezentat lui Marcus Antonius. Octavian, omul hărăzit să câştige cea mai mare
bătălie armată din istoria Romei, care-l va face stăpânul lumii, n-a ținut să-l
vadă, el ura războaiele şi nu suporta vederea sângelui. Şi-a întors privirea de
la capul celui învins adus pe tavă. În schimb, Octavia, sora sa şi soția lui
Marcus Antonius, a venit grăbită să-l vadă şi, foarte satisfăcută, şi-a scos două
agrafe din păr şi le-a înfipt în ochii deschişi ai mortului.
Povestea aceasta macabră ar trebui s-o verific (în Suetonius?).
*
Am mai făcut un pas spre iarnă, vremea s-a „stricat“, cum se spune, adică
şi-a urmat cursul oferindu-mi neplăcerea de a constata că problema încălzirii
apartamentului meu nu e chiar rezolvată, cum îmi închipuisem: când sting
aragazul, căldura păstrată în sobă nu ține mai mult de două ore; ce-i drept
reîncălzirea se face aproape instantaneu... Dar ce voi face noaptea, când, în
mod firesc ar trebui să dorm?... Treaba devine urgentă.
Pe măsură ce-mi vin de la dactilo pagini din romanul pe care-l socoteam
„încheiat” acum doi ani, am surprize la lectură, uneori chiar plăcute. Cred că
am făcut bine fragmentând textul oferit tovarăşei B., ea neînțelegând mare
lucru din el şi astfel evit indiscrețiile.
Ideea inițială de a face un roman „proustian“ se spulberă încet şi sigur, dar
ceva destul de ingenios am realizat, totuşi. O să-mi dau chiar eu mai bine
seama când voi avea tot textul în față, în ordinea normală a paginilor,
corespunzătoare episoadelor – deşi ordinea acestora nu e cronologia. Abia la
sfârşit voi putea articula o judecată de ansamblu, judecata din urmă. Un
misterios fir legic străbate tot textul care nu e un talmeş-balmeş şi adaosurile
care sigur vor surveni vor avea un efect pozitiv asupra volumului cărții. Mă
las indus de această speranță, deşi până la Proust mai va!
Reîntâlnirea cu domnul Rădulescu, plăcută ca totdeauna şi instructivă. (Mă
gândesc să ne fixăm măcar o dată pe lună asemenea ocazii de plăceri, anexe la
halba de bere şi la cele două mari porții de plăcintă cu carne şi cu brânză (de
Dobrogea!?) care pentru mine echivalează cu un prânz.) Azi, stând de vorbă şi
el spunându-mi că vine de la Monitorul Oficial, mi-am confirmat unele lucruri
aflate de la tov. Georgescu privitor la „muncitorii tipografi“ de acolo, un fel de
elită foarte fudulă şi sigură de ea, aşa cum se prezenta acum, chiar după ieşirea
din puşcărie, acel Gheorghiade de la Oficiul Ministrului meu.
Nenea Radu mi-a spus că la venirea lui Chişinevski ca ministru, acesta a
descins la fața locului şi a pus lucrurile la punct: a interzis muncitorilor de
acolo să mai intre prin față (pe unde am intrat şi eu o dată, surprins de eleganța
decorului), această intrare rezervând-o funcționarilor şi persoanelor care vin
din afară. Clasa muncitoare a fost obligată să păşească smerită spre locurile de
muncă prin dos, printr-o intrare la serviciu ceea ce ar fi produs o mare
nemulțumire în rândurile ei.
Nea Radu n-a fost de față la eveniment (cu umoru-i caracteristic el numeşte
perioada când a fost la puşcărie „pe când eram în vacanță“) şi-l ştie din auzite,
căci după ştiința mea cel numit de el „ministru“ n-a fost la acel departament
niciodată. Cred că e vorba de o confuzie cu Teohari Georgescu, dar faptele
rămân. În noul regim, cu boieri privilegiați, plebea trebuie să-şi cunoască
lungul nasului.
N-am stabilit nimic precis despre viitoarele noastre întrevederi, dar el mi-a
recomandat o cofetărie de curând deschisă pe str. Romană, aşadar nu prea
departe de locuințele noastre. O cunoşteam, am fost astă vară acolo şi am
consumat o excelentă înghețată, dar localul e reputat pentru iaurtul de calitate
ieşită din comun. Responsabilul s-a combinat cu domnul D., un personaj destul
de neaşteptat, căruia i se spunea „Vicontele“, un titlu pe care-l merită şi acum –
ba mai ales acum. L-am întrezărit cu ocazia trecerii mele pe acolo, deşi el nu-i
servea pe clienți. Nea Radu m-a sfătuit să mă mai duc, deşi „grădina“ a fost
probabil închisă. Oricum Vicontele trebuie să nu fi abandonat poziția şi, datorită
originii familiei sale de aromâni, s-ar putea ca el să fie şi fabricantul iaurtului.
O să încerc, pentru că dacă reuşesc, o să aduc fericirea în familia noastră,
mai ales mătuşii Ruxandra care tânjeşte după iaurtul „adevărat“ pe care nu-l
disprețuiesc nici eu.
*
M-am trezit cu B.T. în seara asta la mine, venit (ceea ce, foarte rar, se
întâmplă) cu un dar magnific: „pomana“ pe care mi-a rezervat-o de la
parastasul doamnei T., mama lui, decedată acum un an. Venise după prânz, dar
nu m-a găsit acasă şi n-a vrut să lase pachetul alor mei pentru a-mi fi înmânat.
– Bine ai făcut! am exclamat eu bucuros, în sinea mea.
B.T. a fost foarte ataşat de mama lui pe care a îngrijit-o până la ultima clipă
a vieții, spre deosebire de „bestia de frati-miu“, şi, pomenind acum de ea, i sau
umezit ochii.
I-am restituit pe Carrouges (o carte care m-a interesat mai mult decât m-aş
fi aşteptat) dar şi alte două pe care le pregătisem să i le duc eu acasă la proxima
ocazie.
Dar, el îmi mai adusese ceva, o vedere asupra filosofiei germane recente de
un oarecare Lehmann care mai fusese la mine şi o frunzărisem acum vreo doitrei
ani; el uitase de ea, eu i-am amintit. (Avea un surprinzător capitol
amănunțit şi redactat destul de corect despre Husserl, ceea ce pentru o carte
apărută sub Hitler înseamnă ceva; insigna cu zvastica a editurii fusese
acoperită de B.T., grijuliu, cu tuş negru. De fapt, el dorise să mi-o dea de tot,
dar şi-a anulat intenția văzând lipsa mea de interes.
Pentru mine, e ceva foarte semnificativ, acum câțiva ani m-aş fi repezit la
ea numai pentru a o face să devină „a mea“, indiferent de folosul ei afectiv sau
bănuit... Acuma s-au schimbat lucrurile, poate efect al mutatului şi căratului
atâtor cărți inutile, în parte necitite, care m-a silit cel puțin la un fel de inventar,
pentru că o triere nu m-a lăsat inima să comit.
Dar cred că mai e ceva: de când sunt ocupat cu romanul meu, citesc mai
puțin, în alt fel, sporadic, atras brusc de câte ceva fără continuitate şi cu un
anumit regret că m-am lăsat abătut, că mi-am trădat o obligație impusă de
soartă care mi-a acordat de câteva luni un neaşteptat răgaz. Mă întreb dacă nu
e totuşi normal ca un om care scrie cărți să citească la rându-i cărți, eventual
să fie ajutat de această distracție, nu deranjat de ea? Nimic din ultimele mele
lecturi nu mi-a lăsat impresia că ar fi trecut dincoace de un anumit hotar...
*
Azi dimineață am pierdut vremea la Minister, unde n-am putut intra înainte
de 10, deoarece eu fac parte acum din „public“; m-am dus pentru că cererea
mea de contract trebuia făcută pe un formular-tip, aşa că mi-am luat respectiva
hârtie, am completat-o şi am depus-o la registratură. Astfel am intrat într-un
birou foarte aglomerat, unde lucrau vreo şase femei şi care, nederanjate de
prezența noastră, nişte străini, îşi continuau conversația începută cu toată
indiscreția. Una, o femeie masivă, cu aer de matroană, încheia o poveste de la
ea de acasă, unde, nu ştiu ce furnizor chemat pentru vreo treabă îi ceruse, la
sfârşit, mai puțini bani decât conveniseră, căci totul se dovedise un fleac.
– Mai rar întîlneşti oameni dintr-ăştia, acum toți caută să te jupoaie, să te
înşele...
– Da, fetelor! a exclamat eroina afacerii şi s-a ridicat în picioare ca să-i
audă toată lumea glasul dominator. Dar şi eu m-am făcut cucoană şi nu i-am
cerut restul de la o sută de lei!
Acest „m-am făcut cucoană!“ făcea toate paralele, era de necalculat în sute
de lei. Cred că ar merita un comentariu asupra societății actuale pentru care nu
mi-ar ajunge toate paginile acestui jurnal.
*
– Să ne ferim! Să te fereşti! Să mă feresc! este aria pe care o aud
pretutindeni, pe toate tonurile. Dar cum anume s-o faci?
Am experimentat rezerva la Oficiul unde am fost salariat şi ştiu acum că a
evita discuțiile, comentariile etc. dă de bănuit asupra ta, căci ți se atribuie nu
numai o atitudine, dar şi o teamă, care fiind aşa grozavă o fi justificată ea de
ceva... Acuma însă, din fericire, nemaiavând serviciu, mi-am redus zona de
contacte cu un anumit tip de oameni, necunoscuți, dar asta nu înseamnă că toți
ceilalți ar fi foarte siguri. Cum să te „fereşti“, în genere, de o primejdie
permanentă, indistinctă?
Iată, am fost salariatul Oficiului de documentare al Ministerului timp de
mai bine de doi ani jumătate şi habar n-am avut de ceva care a stat la originea
lui şi i-a imprimat un anume caracter. Ştiam că o parte din tinerii care lucrau
la atelierele de tipografie, legătorie etc. au ajuns acolo aduşi prin UTM de la
şantierul de muncă voluntară Stadionul Dinamo, urmând să se califice la noul
loc de muncă, în fapt dispărând încetul cu încetul! Printre ei rămaşi erau doi
frați gemeni care împreună cu „şeful“ lor, un băiat mai vârstnic, s-au apucat
ca în timpul evenimentelor din Ungaria să confecționeze nişte manifeste pe
care le-au răspândit pe unde au putut.
Au fost arestați curând, dar în număr mult mai mare, vreo două duzini, în care
au intrat cei mai mulți dintre bravii voluntari de pe şantierul Dinamo, acum
risipiți prin tot felul de întreprinderi unde-şi găsiseră de lucru. Afost însă reținut
şi şeful atelierelor din Oficiu, ing. Voicu, un tip sinistru, pentru lipsă de vigilență,
căci el era şi secretarul organizației de Partid. Dar el a fost doar suspendat câteva
luni, aşa că eu l-am văzut în primele săptămâni de după angajarea mea, din
fericire nu mai era în vechea „poziție“ dar mi-a fost de ajuns să-l văd ca să-mi
dau seama de ce mă aştepta pe mine de la un asemenea individ.
În mod normal, el aspirase la funcția de director care, fără accidentul
neprevăzut, i-ar fi revenit, Radian fiind pe atunci nr. 3 în ierarhie, dar Opriță,
locul 2, se excludea de pe calea parvenirii fiind fiu de preot. A fost şansa
neaşteptată a lui Radian care s-a grăbit să dezvolte partea „intelectuală“ a
acelui Oficiu cu profil aşa de nehotărât şi a lărgit mult sectorul economic,
specialitatea lui, şi cea documentară, care presupunea altceva decât cazangii,
salahori sau căruțaşi. Aşa s-a creat şi locul pe schemă pe care l-am ocupat eu.
O cascadă de întâmplări imprevizibile, în favoarea unui ins ca mine, care
nu le-am determinat la fel. Într-o schemă mereu mai umflată până la balonare
mi-am aflat şi eu un rost, Opriță urmărind totul dezaprobativ, dar fără a putea
acționa împotrivă. Până când a explodat o nouă surpriză: Radian a fost silit să
plece, pentru că făcuse acte de emigrare în Israel şi rivalul său a girat o vreme
Oficiul, în care timp a încercat să-l seducă, să-l distrugă până la dispariție, ca
să se răzbune pe „opera“ rivalului său? Asta crede toată lumea, dar mie mi se
pare că ar putea fi invocată o groaznică şi abilă socoteală: dacă oficiul era
numai decapitat, se putea trezi cu vreun „tovarăş“ de la minister, mult mai
dezagreabil şi mai periculos pentru „poziția“ secundului. Aşa, rămas cu un
număr redus de funcționari şi cu o serie de „colaboratori“ cu contract nesigur,
el nu mai ispiteşte pe nimeni... Rămâne de văzut dacă vasta clădire pe care el
o mai ocupă îi va fi lăsată ca sediu... Opriță are norma întreagă la un institut
de construcții şi chiar dacă ar rămâne numai acolo n-ar fi pentru el o tragedie...
Dar, cine ştie ce se va mai întâmpla?...
Din imprevizibil în imprevizibil am săltat şi eu pe diverse valuri, până de
curând destul de liniştite, favorabile. Datorită restructurării Oficiului de către
Opriță, Buletinul n-a apărut de aproape două luni, deşi materialul e pregătit,
gata de a fi dat în lucru. Şi-a dat şi el seama şi ne-a chemat pe câțiva, fără nici
o ruşine, să scoatem afacerea din impas, oferindu-ne un „contract“ până la
sfârşitul anului, cu aerul că ne-a dat ceva de pomană. Fără ruşine, dacă acest
cuvânt are vreun sens în universul acesta uluitor.
Pentru mine e o soluție, măcar provizorie. Să sperăm că lipsa de ruşine a
acestui idiot va merge şi mai departe.
(Îmi verific acum incurabila mea stupiditate: când a fost vorba de cine ar
trebui „să mă feresc” m-am gândit imediat la ing. M.B., vechiul meu cunoscut
de la M2, cu care am fost vecin în locuința temporară din Floreasca. Bietul de
el! îmi devenise suspect pentru că mă demascase că scriu! De unde ştie acest
mare şi foarte bine păzit secret al meu!?)
Mai bine să nu mă mai gândesc la nimica, să las lucrurile să meargă de la
sine şi să-mi văd de ale mele... Singura mea preocupare e fiindcă nu cumva să
mă apuc să mai fac şi eu calcule.
*
– „Nouri obosiți“, iată un cuvânt care mi-a venit aseară când mă întorceam
acasă şi am căutat cu privirile opusul. Nu „leneşi“, cum am mai auzit
spunându-se, nici „liniştiți“, ceva încă mai banal...
O metaforă puțin forțată, recunosc, dar care nu caracteriza impropriu ceea
ce se vedea pe cer: erau nişte nouri prăvăliți, înghesuiți, învolburați şi sumbri,
pe alocuri străbătuți de dungi orizontale roşietice, înseninate şi ele, ca întreg
ansamblu; s-ar fi zis că el fusese oprit în loc nu de un obstacol, ci de propria
lor voință, o forță dinlăuntru care-i paralizase pentru o clipă.
Dar „urmarea“ m-a surprins şi m-a pus în încurcătură: nici nu înregistrasem
bine tabloul şi el a dispărut, a dispărut pur şi simplu, ca şi cum s-ar fi topit,
căci de mişcat spre linia invizibilă a orizontului nu am putut constata.
Acum, dimineața, când consemnez insolita întâmplare, mă gândesc dacă
nu cumva finalul ei nu mi-a anulat şi metafora?
Dar, nu! Arta e mai puternică decât realitatea; o metaforă trebuie să-i
corespundă în parte, dar, în rest, s-o contrazică. Şi metafora mea, am orgoliul
de a crede, va trăi prin... mine!
ALEXANDRU GEORGE