EVELYN WAUGH. PRIVIND SPRE TRECUT CU NOSTALGIE

În jurul vârstei de patruzeci de ani, romancierii, cel puțin aceasta e părerea unuia dintre ei, înregistrată ca atare într-un cunoscut jurnal din anul 1944, fie devin profetici – într-un mod mai mult sau mai puțin evident –, fie ajung la stilul de natură să le caracterizeze pe de-a-ntregul opera. În cazul lui Evelyn Waugh se pare că s-au petrecut ambele fenomene, iar faptul este evident mai cu seamă în Întoarcere la Brideshead (Brideshead Revisited), romanul pe care l-a publicat în 1945. Cel dintâi roman al lui Evelyn Waugh, Decline and Fall, a apărut în anul 1928, iar ultimul, Unconditional Surrender, în 1961. De-a lungul activității sale literare, scriitorul, considerat, nu o dată, a fi cel mai talentat autor satiric din spațiul cultural britanic, a publicat cincisprezece romane, un volum de povestiri, câteva cărți de călătorie şi alte câteva eseuri în cheie accentuat biografică, despre Edmund Campion şi Ronald Knox. În ceea ce priveşte receptarea de care a avut parte Întoarcere la Brideshead (roman apărut în traducerea lui Mihnea Gafița, care reuşeşte să redea mereu adecvat intensitatea nostalgică a prozei scriitorului britanic, dar şi să transpună perfect în româneşte, atunci când este cazul, vorbirea în jargonul de Oxford sau afectarea specifică unora dintre membrii marii aristocrații engleze), opiniile criticii literare şi ale cititorilor au fost extrem de divergente, mergând de la declararea acestei cărți drept capodopera lui Waugh şi chiar a întregii perioade ce a urmat imediat după Războiul Mondial (de altfel, autorul însuşi considera acest roman „magnum opus”), până la etichetarea ei ca etalon absolut al literaturii de rang inferior din Anglia postbelică. Cu acțiunea întinzându-se, practic, între cele două războaie mondiale, Întoarcere la Brideshead beneficiază de un interesant artificiu de construcție, constând în prezența unui narator, Charles Ryder (de altfel, romanul este chiar subintitulat Amintirile sacre şi profane ale căpitanului Charles Ryder) manieră narativă comparată, uneori, deşi doar pațial, cu aceea din La răscruce de vânturi. Acest narator dă de la bun început impresia de credibilitate – şi de creditabilitate – provocând, încă din primele pagini, simpatia cititorului. Amintirile sale sunt determinate de popasul pe care unitatea militară pe care o comandă îl face, pe când el a ajuns la treizeci şi nouă de ani şi e implicat în acțiunile militare ale conflagrației mondiale, tocmai la Brideshead, reşedința de care, cu ani în urmă, fusese extrem de legat, datorită prieteniei sale cu Sebastian Flyte, o afecțiune ce le-a marcat amândurora anii de studenție de la Oxford, dar şi pe cei care vor urma. Căci, din ziua când îl întâlneşte pe fermecătorul şi dezinvoltul Sebastian („fermecător de frumos, cu acea calitate prezentă la ambele sexe, la vârsta primei tinereți, care parcă strigă în gura mare după iubire şi se ofileşte la prima adiere de vânt rece”), viața lui Charles nu va mai fi la fel. Nu doar pentru că începe să trăiască sub fascinația permanentă pe care tânărul (nobil şi extrem de bogat) o exercită asupra sa, prin glumele lui, dar şi prin simpaticul ursuleț de pluş, Aloysius, de care e nedespărțit, ci şi pentru că Sebastian îl duce să viziteze domeniul de la Brideshead, reşedința familiei sale. Iar Brideshead, cu fântânile, cu aleile şi cu capela sa catolică neobişnuită şi impozantă reprezintă, într-adevăr, pentru Charles, mai ales în acea vară minunată în care ajunge pentru prima dată acolo, un adevărat tărâm fermecat, o lume paradisiacă, dar căreia nu reuşeşte, acum, să-i observe umbrele – care, după cum va constata, nu sunt deloc puține. Căci părinții lui Sebastian s-au despărțit, neoficial, cu ani în urmă, iar mama, Lady Marchmain, alege să-şi educe copiii în cel mai accentuat spirit catolic, religie de care tatăl, Lord Marchmain, nu era deloc legat. De aici, desigur, numeroase tenisuni, pe de o parte între părinții despărțiți şi noul lor anturaj, iar pe de alta chiar între copiii lor, fiecare dintre aceştia alegând să practice un catolicism mai mult sau mai puțin „eretic”. Dar, mai cu seamă, toate acestea duc la un puternic conflict în sufletul sensibilului Sebastian, cel care, după ani de zile, neputând pune nicidecum în acord tendințele contrare între care era permanent disputat, se va refugia în alcool, iar finalmente va încerca să-şi găsească liniştea într-o mânăstire din nordul Africii. În vreme ce Charles, reîntâlnind-o, tot după ani de zile, pe Julia, sora lui Sebastian, speră să poată trăi, măcar acum, alături de ea, iubirea de care, cu ani în urmă, nu ținuseră seama. Numai ca acum sunt amândoi căsătoriți, Lady Marchmain nu mai este de mult, iar Lord Marchmain a revenit şi el la Brideshead, refugiul temporar al celor doi îndrăgostiți, pentru a-şi găsi liniştea ultimelor ceasuri de viață. În plus, prezentul, din perspectiva căruia Charles rememorează totul, este marcat de războiul mondial, existența tuturor celor implicați în aceste întâmplări nu mai e (nici nu mai poate fi) la fel ca înainte, anii au trecut şi până şi Brideshead nu mai e acelaşi loc al fericirii şi al liniştii paradisiace. S-a discutat mult, în legătură cu acest roman, pe de o parte despre problema catolicismului (să nu uităm că autorul însuşi s-a convertit la catolicism, aspect ce marchează şi alte opere ale sale, cum ar fi romanele Helena , 1950, Men at Arms , 1952, ori Unconditional Surrender), elementul ce determină marea majoritate a acțiunilor familiei lui Sebastian, ajungând chiar să-l influențeze şi pe Charles, iar pe de altă parte despre afecțiunea dintre Charles şi Sebastian, comparațiile mergând, în acest din urmă caz, până la punerea alături a acestei cărți cu Maurice de E. M. Forster. Dar Întoarcere la Brideshead nu este Maurice şi nici Evelyn Waugh nu e Forster, deşi e adevărat că prima parte a romanului, axată pe prietenia celor doi tineri studenți e mai bine realizată şi mult mai convingătoare decât cea de-a doua, unde accentul e pus pe iubirea lui Charles pentru Julia, nu o dată, descrierile acestei pasiuni căzând, însă în clişeu sau limitându-se la simpla convenție literară, consacrată ca atare, a vremii. Pe de altă parte, este evident la o lectură atentă că scriitorul a intenționat să realizeze, aici, şi o comparație între fericiții ani ‘20 şi at­mos­fera calmă de la Oxford, şi perioada războiului, care afectează, într-un fel sau altul, direct sau indirect, viața tuturor personajelor. În acest context, verile senine petrecute în campus de grupul de tineri din care se remarcă mereu frumosul şi tonicul Sebastian, sau plimbările aceluiaşi Sebastian împreună cu Charles şi cu pluşatul Aloysius pe drumurile ce duc la Brideshead, castelul aflat parcă sub stăpânirea impozantei Lady Marchmain şi sub vraja imponderabilei Julia, au darul de a configura un soi de inedită vârstă de aur, a inocenței depline şi a fericirii incapabile (şi/sau deloc doritoare!) să întrevadă umbrele ce o pot pândi la tot pasul şi cu atât mai puțin plictiseala care, mai târziu, la fel ca şi în unele scrieri ale lui Graham Greene, va săpa din ce în ce mai adânc la temelia, aparent atât de solidă a acestei lumi strălucitoare şi senine. Iar din perspectiva lui Charles Ryder deja matur, totul reprezintă un soi de vis etern al unei adolescențe şi ea etern fericită, pusă în totală opoziție cu apăsătoarea companie a camarazilor de pe front. Formula aceasta apare, în proza lui Waugh, şi în Sword of Honour, trilogia ce se opreşte din nou, ca punct de referință esențial, asupra anilor celui de-al Doilea Război Mondial, de astă dată, însă, cu un accentuat spirit satiric, atingând, în unele puncte, chiar sarcasmul, aproape absent din Întoarcere la Brideshead, carte dominată de nostalgia după anii fericiți, comparați subtextual, parcă la tot pasul cu inocența de dinaintea păcatului originar. Desigur, atitudinea de idealizare a anilor fericiți din viața câtorva personaje care, cu timpul, vor deveni din ce în ce mai supuse condiționărilor de tot felul ale epocii în care vor ajunge să trăiască, exprimă, la mai multe niveluri ale interpretării, atitudinea generală a autorilor britanici ai vremii, marcați ei înşişi de sentimentul din ce în ce mai acut al alienării, dar şi de schimbările determinate, în Anglia şi nu numai, de factorii economici şi sociali, tot mai importanți în perioada postbelică. Evelyn Waugh a protestat adesea împotriva caracterizării generale a operei sale, mai ales a cărților lui de început, drept satire sociale, argumentând prin aceea că satira în sine, şi cu atât mai mult cea de esență socială, este practic imposibilă într-o societate care nu mai e capabilă să ofere o normă sau un set de norme de comportament general acceptate sau, cel puțin, acceptabile. Desigur, punctul de vedere al autorului a fost susținut cu toată convingerea, ajungând, astfel, să convingă şi o parte a criticii literare, numai că, totuşi, e greu să receptăm adecvat romanele lui Waugh în lipsa abordării, fie ea şi tangențială, a aspectelor satirice ori fără a ne raporta la procedeele perfect mînuite de scriitor ale parodiei, iar aceste lucruri sunt evidente nu doar în Un pumn de țărână, ci şi în Black Mischief sau Scoop, iar pe alocuri chiar şi în Brideshead Revisited. Cu toate acestea, ceea ce individualizează maniera de a scrie a lui Waugh este mai cu seamă faptul că e greu de stabilit întotdeauna cu precizie dacă e neapărat vorba de satiră în sensul consacrat al termenului, câtă vreme autorul nu încearcă niciodată să aducă în prim plan accente de indignare morală sau să se folosească de modelul cunoscut al unei comedii de moravuri sui-generis, rămânând, mai cu seamă la nivelul naratorilor săi, pe o poziție de regulă neutră sau voit credi(ta)bilă, sau ascunzându-şi, ca autor, eventualele accente de simpatie sau de antipatie, în spatele unei relatări voit impersonale, aşa cum încearcă, cu mai mult sau cu mai puțin succes, să adopte şi Charles Ryder, în Întoarcere la Brideshead. Cu toate acestea, accentele satirice, parodice, comice sau sarcastice nu lipsesc nici din această carte, dacă e să ne gândim doar la modul în care ciudatul tată al lui Charles e prezentat, sau la atitudinea pe care tot acesta o are față de fiul său şi cheltuielile tânărului student la Oxford, pe care, împotriva aşteptărilor, îl cadoriseşte doar cu un bine garnisit set de sfaturi părinteşti, bune, fără îndoială, dar, cu siguranță, insuficiente pentru a umple găurile din modestul buget al acestuia... Astfel încât, atitudinea voit impersonală a naratorului se dovedeşte, la o lectură reluată, a nu fi, în fond, nimic altceva decât un soi de bine pusă la punct capcană pentru cititorii inocenți, pe care, aparent, îi conduce spre o anumită interpretare a întâmplărilor relatate, doar pentru ca, apoi, să se dovedească faptul că, dedesubtul aparențelor se află întotdeauna mult mai mult decât s-ar fi putut bănui la prima vedere, respectiv la prima lectură. Tocmai de aici vine şi unul din procedeele pe care le stăpâneşte cel mai bine Evelyn Waugh, şi anume prezentarea voit dramatică a întâmplărilor – şi, nu o dată, a personajelor implicate în aceste întâmplări. Lumea ficțională, iar cea de la Brideshead reprezintă, cu siguranță, exemplul prin excelență în acest sens, nu mai poate fi decât contemplată, fiind extrem de dificil de judecat în absența unui criteriu ori a unui etalon unic, aşa cum se întâmpla, de pildă, în proza unui Angus Wilson, câtă vreme Waugh însuşi, ca autor, tinde să se mențină pe o poziție marginală, alături de narator, şi să-şi păstreze simplul statut de observator. De aici atitudinea atât de specifică şi maniera inimitabilă de a scrie a autorului Întoarcerii la Brideshead, precum şi profunda sa capa­citate de a se individualiza în contextul literaturii britanice a epocii. Şi tot de aici sentimentul dominant, evident atât la nivelul personajelor, cât şi al naratorului şi, de ce nu, chiar la acela al cititorului, de deziluzie – nu doar în fața incapacității de adaptare la noile valori ale unei lumi lipsite, în fond, de o reală scară de valori, ci şi în fața dificultății interpretării com­plete a faptelor relatate, în conformitate cu vechiul cod etic, estetic sau romanesc, ale cărui reguli, din nou, se dovedesc a fi inaplicabile în creații cum e romanul de față. Auden sau Huxley, abordând, practic, aceeaşi perioadă şi, oarecum, aceleaşi aspecte şi teme majore, au avut mereu tendința de a generaliza sau de a interpreta totul într-un mod ce tindea, nu o dată, să falsifice situațiile, într-un mod mai mult sau mai puțin evident, mai cu seamă la nivel estetic. Dar Evelyn Waugh ştie perfect cum să evite o astfel de capcană, adoptând, adesea, aparența simplei relatări, numai că, de fapt, tocmai această relatare, fie ea şi voit impersonală, cum e, în anumite momente, cea a lui Charles Ryder, se bazează pe recursul extrem de subtil la emoția profundă. Doar astfel romanele sale reuşesc să evidențieze, întotdeauna, marile adevăruri şi să vorbească, mereu con­vin­gător, despre umanitatea ființei umane, despre credința în adevărul artei, dar şi despre tristeți, pierderi, trecerea timpului şi, mai presus de toate, despre alegerile care îi definesc personajele, făcându-le să fie ceea ce sunt şi să transmită ceva cu adevărat esențial despre condiția umană şi despre lumea, atât de grăbită şi de marcată de tot felul de conflicte în care trăiau – atât de asemănătoare, uneori, şi poate că deloc din întâmplare, cu cea în care trăiesc şi cititorii de azi ai prozei lui Evelyn Waugh. Evelyn Waugh, Întoarcere la Brideshead. Traducere de Mihnea Gafița, Bucureşti, Grupul Editorial Corint, 2009