ISTORIA RAPORTURILOR INTERNAȚIONALE ÎNTRE ANALIZĂ ŞI SINTEZĂ1

Lansarea acestei cărți a avut loc la începutul lunii iulie în casa Titulescu din Bucureşti, ca o omagiere a istoricului la împlinirea vârstei de 70 de ani. Prezent în sală, am fost martorul numeroaselor elogii aduse de colegi de profesie, mulți dintre ei şi colegi de generație. Rareori se reuneşte un mare număr de istorici în felul acesta, nutrind prețuire unanimă față de un membru al breslei. Profesorul Constantin Buşe, până nu demult prorectorul Universității bucureştene, a ştiut să se facă apreciat pentru numeroasele virtuți profesionale şi umane pe care le are. Nu ştiu dacă se întâlneşte prea des un om de ştiință care să întrunească calități umane remarcabile – generozitate, disponibilitate pentru prietenie, bunăvoință permanentă – cu cele ale profesiunii: hărnicia scrisului, spiritul de sinteză, claritatea stilului, abordarea unor subiecte majore ținând de istoria relațiilor internaționale. Multe generații de studenți ai Facultății de Istorie din Bucureşti l-au avut profesor şi îi poartă o amintire recunoscătoare – nu în ultimul rând autorul acestor rânduri care, deşi nu i-a fost învățăcel, a avut însă după încheierea studiilor numeroase prilejuri de a se bucura de dialogul fructuos cu domnia sa, poate prea modest în raport cu meritele pe care le are. Profesorul Constantin Buşe şi-a reunit aşadar în această carte 13 studii. Pe unele le publicase înainte şi e vorba aici de o binevenită reeditare în volum (poate că era potrivit de a se fi precizat unde au apărut întâia oară, dar aceasta nu reprezintă decât o observație minoră). çnzestrat cu aparat critic în care se face apel atât la izvoare de arhivă cât şi la bibliografie internațională, atât mai veche cât şi mai recentă, volumul constituie fără îndoială o reuşită majoră în opera istoricului. Doctor în istorie sub conducerea lui Andrei Oțetea, numărându-se – pe urmele acestuia – printre primii istorici din România bursieri la Paris, în perioada de relaxare din anii ‘60, întâia lucrare importantă a profesorului Constantin Buşe o re­pre­zin­tă teza de doctorat, intitulată Comerțul exterior prin Galați sub regi­mul de porto franco (1837 – 1883) (1976). I-au urmat De la Bolivar la Car­denas (1984), Japonia, un secol de istorie (1990; în colaborare), çntre Pa­nama şi San Francisco. America latină în lume (1991), cursurile uni­ver­sitare de istorie contemporană universală la care a colaborat, precum şi nu­meroase studii şi articole publicate în periodice ştiințifice. Istoricul Florin Constantiniu, autorul Cuvântului înainte, considera că “profesorul Constantin Buşe aduce un suflu de profesionalism constructiv, de seninătate în discuții, fie şi polemice, de obiectivitate şi seriozitate. Din această ținută de istoric şi de intelectual autentic, s-a născut, am spune pe tăcute şi neştiute, o operă impunătoare, de o mare varietate, mărturie a in­te­resului diversificat al autorului: istorie economică, istorie politică, istorie diplomatică, istorie a ideilor” (p.7). Preocupările istoricului gravitează în jurul relațiilor României cu emisfera vestică: cu America Latină, Franța, dar şi Statele Unite. Conducător al Centrului de Studii Euro-Atlantice din Facultatea de Istorie a Universității din Bucureşti, profesorul Constantin Buşe consacră inter­fe­ren­țelor diplomatice dintre Statele Unite şi România, un studiu intitulat çnceputurile relațiilor româno-americane (1850 – 1878). Două dintre consistentele articole/capitole din carte tratează despre con­secințele primului război mondial pentru Germania: De la Versailles la Locarno. çntre iluzii şi speranțe şi Conferința de la Lausanne (iunie – iulie 1932). Sunt revelatoare considerațiile despre poziția Marii Britanii, cu atât mai mult cu cât această mare putere era considerată în perioada interbelică drept o susținătoare a statu quo-ului instituit după război. Declarația din 1920 – stupefiantă – a ministrului britanic de Externe, lordul Curzon – “nimic nu este sacrosanct în tratate” (p.211) –, face inteligibilă politica atât de permisivă a țării sale față de regimul hitlerist, inclusiv faimoasa poziție a lui Neville Chamberlain cu prilejul Dictatului de la München. Nu a fost doar o “slăbiciune” – după cum e ea catalogată adesea – a de­mo­crațiilor occidentale în fața ascensiunii totalitarismului de dreapta, ci o politică deliberată a cancelariilor din Apus. Nu era vorba, din partea An­gli­ei, doar de a nu provoca revizionismul puterilor învinse, neimpunând Germaniei datorii de război, ci politica britanică se referea la întreaga situație creată după primul război mondial, inclusiv la chestiunea desăvârşirii statelor naționale. Faptul că Anglia era condusă de o dinastie ger­mană explică poate într-o anumită măsură această atitudine ambiguă care avea să persiste, cu nuanțe, de-a lungul perioadei interbelice şi chiar şi după aceea, până în zilele noastre. Poziția britanică față de primul război mon­dial nu a fost – şi nu este nici azi – prea clară, deşi Anglia a făcut par­te, fireşte, din Antantă şi a participat la tratativele de pace de la Paris. Marea Britanie ca garant al statu quo-ului de după întâiul război mondial, aşa cum au dorit-o oamenii politici români – în rândul cărora, fireşte, se cuvine menționat în primul rând Nicolae Titulescu, mulți ani reprezentant diplomatic în această țară, în anii ’20 – se dovedeşte a fi ținut mai mult sau mai puțin de ceea ce englezii numesc wishful thinking, dar nu neapărat şi de realitate. Influența Mitteleuropei – cu toate frustrările şi revanşele ei –, atât în perioada interbelică cât şi mai târziu, avea să joace un rol major în Anglia, deşi nu foarte vizibil şi în orice caz despre care nu s-a vorbit şi nu s-a scris la noi mai deloc. Este semnificativă – şi cât de actuală ! – o aserțiune pe care profesorul Buşe o găsea în fondul Casei Regale de la Arhivele Naționale din Bucureşti: “Experții de la Bâle şBaselț au dreptate când declară că problema germană este problema centrală a dificultăților întregii lumi” (p.301). E vorba aici fireşte de aspectele economice, dar “problema germană” nu se rezumă la acestea, ci vizează, aşa cum avea să se revele foarte clar în contextul celei de-a doua conflagrații mondiale, nici mai mult nici mai puțin decât ideea dominației globale. Doctrina nazistă a justificat această tendință, iar umilirea Germaniei de după primul război mondial avea să servească drept un argument în pretențiile ei revizioniste şi dominatoare. çn perspectiva timpului nu mi se pare că plata despăgubirilor poate fi considerată drept o cauză a celui de-al doilea război mondial. Aceasta pentru că la câteva luni doar de la încheierea Conferinței de la Lausanne (iulie 1932), prin care Germaniei i se ştergeau datoriile de război, a luat sfârşit şi Republica de la Weimar instaurându-se regimul hitlerist. Revanşa era cea care conta, iar Hitler întruchipa speranța răzbunării. Fie amintit şi faptul că Franța, prin reprezentantul ei la această întrunire internațională, prim-ministrul Edouard Herriot, a manifestat aceeaşi atitudine ca şi vecina sa de dincolo de Canalul Mânecii. “Actul final al Conferinței de la Lausanne, încheiată la 9 iulie 1932 – scria autorul cărții – a fost semnat de Pu­terile participante, cu excepția Greciei, Portugaliei, României, Ce­ho­- s­lovaciei şi Iugoslaviei...” (p.342). Nicolae Titulescu, conducătorul dele­gației româneşti – urmat chiar cuvânt cu cuvânt de către reprezentanții Iugos­laviei – îndrăznise să se opună acestei hotărâri care pentru diplo­matul clarvăzător, cunoscător profund al scenei internaționale, prevestea poate într-o anumită măsură ceea ce avea să vină. Statele Unite care jucaseră un rol determinant în victoria Antantei în primul război mondial şi în redesenarea lumii de după aceea, se retrăseseră chiar imediat după sfârşitul conflagrației într-o poziție izolaționistă, pen­tru ca la începutul deceniului al patrulea, prin moratoriul Hoover, să sus­țină eliberarea Germaniei de obligații financiare. Această atitudine a favorizat de fapt şi ea ascensiunea la putere a lui Hitler. Explicația cordonului sanitar amenajat în fața expansiunii bolşevice nu este suficientă, pentru că nu Germania, ci regatul României Mari, Polonia, sta­tele baltice, nou înființate după întâiul război mondial şi Finlanda con­stituiau hotarul. çn explicarea politicii internaționale a Statelor Unite, ca şi a altor țări precum Marea Britanie şi nu numai, trebuie făcut apel la ceea ce până acum s-a îndrăznit prea puțin în lucrările istoriografice de ținută, care țineau la seriozitatea lor: istoria secretă, cea a înțelegerilor secrete şi a conspirațiilor. Din păcate, cartea profesorului Constantin Buşe trece aproa­pe total sub tăcere această dimensiune – în bună măsură de­ter­mi­nantă – a istoriei secolului XX. Reproşul se cere bemolizat, pentru că, repet, istoriile generale, precum şi cursurile universitare în general, cu care volumul de față are multe în comun (nu scriu aceasta pentru a-l diminua), din punctul de vedere al prezentării faptelor, cursivității, stilului de expunere, clarității şi chiar şi al temeiului de documentare, uită dimensiunea nevăzută a istoriei, cea făcută “huis clos”: în spatele uşilor închise. Consecințele acestei istorii secrete sunt însă adesea vizibile. Se spune deseori că Societatea Națiunilor a fost operă francmasonică, ceea ce într-o anumită măsură e probabil adevărat. Dar dacă ar fi fost aşa, o țară de talia Statelor Unite, înființată de francmasoni şi având pe steagul ei şi pe bancnote, însemnele masonice, nu a participat la această orga­nizație, de ce nu s-a alăturat, în cadrul Societății Națiunilor, foştilor săi aliați britanici şi francezi ? Poate că s-a alăturat, însă, fraților germani, austrieci şi din alte regiuni ale fostului Imperiu austro-ungar. A nu se uita faptul că francmasoneria nu a fost singura societate secretă, ci cea mai cunoscută, având adepții cei mai numeroşi. Au existat şi solidarități de alte tipuri care ar fi putut funcționa. Chestiunea ar merita să fie aprofundată folosindu-se cât mai multe izvoare documentare. Volumul se încheie cu un studiu despre Mişcarea de nealiniere: un mit sau o realitate?; expunerea faptelor este şi aici remarcabilă prin lim­pe­zimea ei. Totuşi rămân nesatisfăcute explicațiile nevăzute ale mişcării. A fost ea doar o reuniune a popoarelor doritoare de libertate şi de a nu se înca­dra în cele două tabere dominante ale lumii. Putea să existe oare cu adevărat o “nealiniere” ? Multe dintre țările din această organizație aveau o ideologie apropiată de cea a lagărului comunist şi relații bune cu Uniunea Sovietică. De ce nu au intrat în tabăra acesteia ? Poate că istoriografia viitorului va avea mai multă libertate în judecarea secolului XX. Multe aspecte care sunt astăzi “sub pecetea tainei” e de presupus că se vor dezvălui generațiilor viitoare.