DOUĂZECI DE ANI FĂRĂ GOPO

A fost actor, regizor, scenarist, producător. A fost desenator, cari­caturist, ilustrator de carte. A fost actor, pictor scenograf, compozitor. A obținut în 1957 Palme d’Or la Cannes pentru filmul „Scurtă istorie”, distincție urmată de peste alte 50 de premii pentru fil­mele de animație sau ficțiune. S-a născut la 30 aprilie 1923 la Bucureşti. Ta­tăl său, Constantin Popescu, 1895-1965, a studiat pictura la Viena. Sculp­tor, restaurator de fresce, cofondator al sectorului de desen animat de la Buftea, Constantin Popescu le-a inoculat celor doi fii, Ion şi Alexandru, pa­siunea experimentului cinema­tografic. În anul 1939, Ion, care s-a supra­nu­mit Gopo, prin alăturarea primei silabe din numele părinților-Gorenco, ma­ma venită din Basarabia, şi Popescu- producea la firma numită „Po­pes­cu şi fiii” filmulețul „Loboda”, astăzi pierdut. çn anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, Ion Popescu Gopo pu­blică desene la „Reali­ta­tea ilustrată” şi „Veselia”, iar după 1944 la „România liberă”, unde de­vi­ne colaborator permanent, apoi angajat la suplimentul satiric „Pițigoiul”. Prima epocă de creație stă sub semnul influenței lui Walt Disney. Dar nu pentru multă vreme. Filmele din această perioadă sunt „Punguța cu doi bani”, obsesia literaturii lui Ion Creangă va deveni marcantă în timp, „Albina şi porumbelul”,”Rățoiul neascultător” sau „Doi iepuraşi”. Anul 1957 reprezintă consacrarea internațională. După „Scurtă istorie”, ce era inițial o poveste despre istoria costumului, urmează alte trei capo­dopere– „Şapte arte”, „Homo sapiens” şi „Allo, Hallo”, filme laureate la Tours, San Francisco, Karlovy Vary şi Oberhausen. Gopo şi-a cucerit notorietatea în lumea animației mondiale prin precizia desenului, extrema lui funcționalitate, economia în compoziție şi mişcare, fantezia coloanei sonore, geniala idee de a materializa chintesența omului etern şi a celui de toate zilele, personaj esențializat, nu prea frumos, cu o expresie con­cen­trată ce traversează impertur­babil aventurile cosmico-gnoseologice. Paralel cu desenul animat Ion Popescu Gopo abordează filmul de ficțiune, primele opere cu actori numindu-se „Fetița mincinoasă”, ”Galatheea”, „S-a furat o bombă”, „Paşi spre Lună”, „De-aş fi Harap-Alb” şi „Faust XX”, 1956-1966. Tezismul şi naivitatea din „S-a furat o bombă” nu exclud fantezia şi inovația, seriozitatea genului science-fiction nu ex­clud umorul şi parodia în „Paşi spre Lună”, postmodernismul devine ex­plo­ziv în relectura celebrului basm semnat de Ion Creangă, ultimul titlu ex­celând în dărâmarea convențiilor, deşi unele soluții artistice sunt dis­cu­ta­bile şi greu de digerat astăzi. Omulețul lui Gopo va continua să supraviețuiască în filme cu probleme uma­­nitare ardente, cum ar fi criza energetică–Energica, poluarea–Inter­me­­zzo pentru o dragoste eternă, expansiunea robotizării-Trei mere etc.etc. çn anii 1969-1972, Ion Popescu Gopo fost director al secției de film şi televiziune din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății, iar între anii 1968-1969 a fost preşedintele Asociației Cineaştilor din România. Nu a renunțat la experimente în filmul de animație dovadă fiind filmele Animagic, E pur si muove, Cadru cu cadru, fantezia sa debordând în gaguri legate de mişcarea nisipului, a firelor de păr, piliturii de fier, plastilinei, tutunului sau lănțişoarelor. O temă recurentă este la Gopo şi obsesia robotizării umanității tratată, e drept, destul de convențional şi didactic în „Galax” sau „Comedie fantastică”. Ion Creangă revine în atenția lui Gopo odată cu „Povestea dragostei” inspirată de „Povestea porcului”, unde jocul actorilor se îmbină cu animația. çn 1984, „Punguța cu doi bani” şi „Fata moşneagului şi fata babei” sunt basmele ecranizate în filmul „Rămăşagul”, premiat la Chicago pentru efectele speciale obținute din dublarea actorilor cu animația. çn 1981 inaugurează o frumoasă colaborare cu cineaştii din Basarabia, compozitorul Eugen Doga şi poetul Grigore Vieru fiind printre cola­boratorii săi la realizarea feeriei muzicale Maria-Mirabela, excelent film dedicat celor mai tineri spectatori premiat cu numeroase distincții naționale şi internațio­nale–Atena, Giffoni Valle, Chicago, Quito. De altfel, în 1989, Ion Popescu Gopo pregătea tot un film pentru copii, în colaborare cu cineaştii din Moldova, de astă dată inspirația fiind.... Ion Creangă şi al său Stan Pățitul. Cineaştii de la Chişinău, se pare că şi mulți colegi din țară, nu prea vedeau cu ochi buni un proiect ce promitea să aibă o serie de conotații incomode pentru acel timp al schimbărilor radicale. La sfârşitul lui noiembrie 1989 Ion Popescu Gopo revenise în țară de la Chişinău pentru un consult la inimă. Ninsese abundent în Bucureşti şi pe strada Porumbaru unde locuia era greu de introdus maşina cineastului în curte. Gopo l-a rugat pe fratele său, Alecu Popescu să-l ajute. Acesta l-a chemat pe fiul său, Mihai, şi au împins ambii Fiatul 1500 postați la portierele din față. De portbagaj împingea Gopo. După ce au introdus maşina în curte, Alecu şi fiul său l-au văzut pe Gopo prăbuşit în zăpadă. Inima cineastului explodase. Salvarea nu avea decât să constate decesul unuia dintre cei mai mari cineaşti români, la numai 66 de ani, cu doar trei săptămâni înainte de evenimentele din decembrie. Astăzi avem, desigur, cu destulă întârziere, premiile pentru creație cinematografică Gopo. Din nefericire însă studiourile de animație au dispărut, şcoala de animație românească a rămas o frumoasă amintire, din echipa maestrului supraviețuieşte, cu modestie şi umor, doar compozitorul Dumitru Capoianu. La două decenii de la trecerea regizorului în neființă, cea mai umilă datorie este aceea de a reaminti contemporanilor faptul că a trăit lângă noi unul dintre puținii mari cineaşti ai lumii.