ENESCU

Revăzând azi semnătura lui George Enescu pe fundalul scenei de la Sala Palatului, la a nu ştiu câta ediție a festivalului început în 1958, m-a emoționat ideea că, iată, există o valoare națională şi internațională a noastră care e celebrată de urmaşi aşa cum ar trebui să mai fie şi multe altele. La Paris, de câte ori ajung în fața mormântului marelui muzician, mă necăjeşte faptul că nimeni, în afara noastră, nu se opreşte să se uite cu aerul că ştie despre cine e vorba. Toamna asta am ascultat o Rapsodie Română, cum i se spune curent la noi Rap­sodiei nr. 1 de George Enescu, inter­pretată de fabuloasa Royal Philhar­monic Orchestra din Londra, sub ba­gheta lui Charles Duttoit. O să fiu sincer şi o să vă spun că începutul mi s-a părut străin. Era poate şi o impresie care vine dinaintea noastră, că asemenea piese cu o puternică amprentă etnică nu pot fi înțelese decât de cei implicați şi în etnia la care se referă piesa respectivă, nu numai în muzică în general. Nu mă număr printre acei patrioți profesionişti care se bat cu tot ce găsesc în cale în piept că sunt români, dar când o valoare precum George Enescu este uitată îmi pare rău, iar când ea este recunoscută mă simt şi eu mai bine. Bucuria acestui fes­tival, care s-a reluat după ce „patriotul” Ceauşescu îl întrerupsese cu brutalitate, e pentru mine şi pentru cine ştie câți alții bucuria întâlnirii cu copilăria şi adolescența, când Enescu era, în lecțiile părinteşti, un model de muncă şi de naturalețe, cu acele concerte pe care se spunea că le dădea prin orăşelele țării, în speranța că va trezi interesul pentru muzica de bună factură, cea „grea”, spre deosebire de cea uşoară, cu prezența lui în spitalele primului război mondial, cu prezența lui la patul de suferință al lui Luchian. Acestea erau legendele țesute în jurul lui care, totuşi, nu modificau percepția operei, aşa cum se întâmplă cu legendele despre Eminescu şi lectura operei sale. Sigur că, pentru publicul românesc, cel mai puțin obişnuit cu muzica secolului XX, Rapsodia Română sau maximum Sonata în caracter popular românesc erau piesele compa­rabile cu Scrisoarea a treia a lui Eminescu. Poate că pe profesioniştii muzicii îi deranjează instalarea lui Enescu în legendă, poate că aceasta nici nu este atât de temeinică pe cât e cea a lui Eminescu. Nu fac parte din lumea lor, dar am impresia că în lumea muzicii persistă un oarecare conserva­torism care face ca piesele com­po­zitorilor clasici, de fapt romantici, să fie interpretate în continuare în mii de concerte, nu ca-n poezie, de pildă, unde clasicii sunt repudiați de noii profe­sionişti ai domeniului, chiar dacă operele unora, dar strict ale celor din manuale, sunt reeditate la răstimpuri. Sunt uimit de numărul mare de virtuozi prezenți în ultimii ani la Festivalul Enescu, de la Dan Grigore la Joshua Bell şi de la Murray Perahia la Nelson Freire sau Misha Maiski, asta ca să mă refer mai ales la cei pe care-i ştiu dinainte. Cât despre marea pianistă Martha Argerich, anunțată cu un program de două concerte, îi voi purta veşnică pică pentru că şi-a anulat prezența în ultima clipă, lăsându-mă cu buzele umflate pe care abia mi le-a dezumflat Nigel Kennedy, punkistul de serviciu al muzicii clasice. O întrebare cu răspuns programat care se pune ar fi de ce toți aceşti mari interpreți nu se apleacă deloc asupra literaturii muzicale mai noi şi noi de tot. Un răspuns posibil, din mai multe, este acela că şi în acest domeniu succesul, ca să nu spun banul, e totul. Or, succes faci cu Beethoven, Bach, Mozart, Lalo, Saint-Saëns, Ravel etc. şi mai puțin cu Schönberg, chiar Mahler, chiar George Enescu. Căci nici simfoniile lui Enescu nu au ajuns încă la nivelul de audiență înregistrat de clasici, el fiind, totuşi, un autor preponderent modern, în ciuda imaginii noastre despre opera lui, deformată de etnicism şi de melodi­ci­tatea unei Rapsodii Române de pildă. Lumea românească, aceea care nu merge la concertele grele, crede că Enescu e Rapsodia Română, în ultimii ani a auzit, poate, şi de Oedip, dar nu l-a ascultat, şi toate astea ca şi cum ai crede că Emi­nescu e doar Somnoroase păsărele şi „Un moşneag, da, împărate, dar moşneagul ce-l priveşti…” etc. etc. Straniu este că, la concertele cu muzică de azi şi maximum ieri, de la Festivalul Enescu, citeam în ziare că se ajunsese chiar să nu se mai pretindă bilete plătite. Intrarea liberă, ca la şezătorile literare. În schimb, Sala Pala­tului, încă improprie pentru acest tip de concerte, primeşte în fiecare seară mii de melomani. (N.P.)