In memoriam Damian Necula

A încetat din viață, la începutul lui septembrie, la Argentan, în Nor­man­dia, scriitorul Damian Necula. Năs­cut la 14 februarie 1937, Damian Ne­cula a absolvit Filologia bucu­reş­teană în 1965, după ce lucrase mai mulți ani ca topograf. Din 1965 şi până în anul plecării sale în Franța, a „fugii” mai bine zis, în 1987, a fost redactor la Viața Românească. Dacă îmi aduc bine aminte, a mai avut timp să ne viziteze o dată, în urmă cu vreo trei veri, la redacție. I-am publi­cat după aceea un fragment de proză şi un articol despre Nichita Stănescu, ce figurase, în franceză, ca prefață la o ediție tradusă a poetului, fost de altfel prieten al lui Damian Necula. Prozatorul de mai târziu a debutat ca poet, în 1967, cu volumul Bărbații acestui pământ şi a mai publicat do­uă cărți de versuri, Anul soarelui calm, în 1969 (ce an calm încă, înain­te de furtunile ceauşiste!), şi Maşina timpului, în 1976. Dar între timp alunecarea scriitorului spre proză se produsese, căci publicase în 1975 un volum de povestiri cu titlul Aleargă, nu te opri. Înainte de a pleca din țară i-au mai apărut, aici, două romane, Frica, în 1976, şi Ispita într-o după amiază ploioasă, în 1978 (premiat, acesta din urmă, de Asociația Scrii­torilor din Bucureşti), comentate de critici dintre cei mai de seamă ai mo­men­tului. După plecarea sa intem­pes­tivă şi cam neaşteptată, nu a mai pu­blicat nimic, până în 1996, când i-a apărut romanul Sărbătoare con­ti­nuă, o carte despre exil şi despre dra­ma celui aflat în imposibilitatea de a re­veni în patria sa din cauza, fireşte, a unui regim ticălos. Cartea aceasta, scri­să în anii 1980-82, fusese citită la Europa Liberă în aprilie-mai 1989. A urmat Pământul făgădu­inței, în 1997. La Argentan a încercat să orga­ni­­zeze punți, din păcate neconti­nua­te, între artişti români şi publicul fran­­cez, cu expoziții ale unor pictori de seamă, precum Vladimir Şetran, Va­­sile Grigore, Gheorghe Anghel, Va­­­sile Celmare, şi întâlniri cu scrii­tori printre care Laurențiu Ulici, Doi­na Uricariu ş.a. precum şi câteva con­cer­te de succes ale unei orchestre a foar­te tinerilor muzi­cieni, într-o săp­tă­mână culturală româ­nească în Normandia. De altfel, în Franța, încă dinainte de căderea comunismului în ța­ra sa de baştină, lansase, în no­iem­brie 1989, un „Apel de solidaritate cu in­te­lectualii din România”. În 1988, colaborase la BBC. În 1990, a revenit prima oară în țară, pentru a înființa o „Maison de l’Europe” la Bucureşti. Acest om de o rar întâlnită, în vre­mu­rile noastre, civilitate, a văzut în viață o „sărbătoare continuă”, aşa cum no­ta pe coperta romanului omonim. Odihnească-se în pace! (N.P.)