DUPĂ CE N-AM MAI ŞTIUT BINE CINE SUNT...

Starea indusă de versurile volumului O linie aproape neagră a
întârziat în mine după încheierea lecturii, familiară şi deopotrivă
stranie, îndepărtată. Am recunoscut-o găsindu-i o corespondență în
timp şi-n viața mea, în urmă cu douăzeci şi ceva de ani. Până să-l descriu şi
să-l descifrez, acel timp propice stării de atunci îngemănată cu cea de-acum,
parcă s-ar fi vrut numit în mişcarea-alunecarea lui regresivă, de nişte versuri
anume din volum. Spune Mircea Bârsilă undeva de-a lungul liniei sale având
configurația unui poem-fluviu, alcătuit din poeme-subansamble
contrapunctice: (...) „ De coama de licornă/a unei fete şi de uşița de lemn – şi
care hâțină/tot timpul în gol – a plânsului. Un ou/ai cărui pistrui sunt mai
mari decât el: târziul./un mare fruct oprit ( şi care mă face să mă ruşinez tot
mai des de faptul că sunt): mirosul de brad, /aşa cum se ruşinează îngerul –
îngerul nopții - /de goliciunea – conştientă de sine - a spadei sale (...). Târziu,
destul de târziu. O picătură de sânge/pe geamul care desparte somnul – de
moarte: luna”.
Târziul care te poartă dintr-un viitor îndepărtat într-un trecut la fel de
îndepărtat, refăcând circularitatea timpului. Primele trei versuri ale lungului
poem-fluviu dau sens şi tensiune tragică acestui miracol: „O nouă cădere
nervoasă: de ce, de ce să ni se ia vederea/şi carnea de pe oase pentru a fi
schimbată, după o vreme, /în scoarță de arbore sau fluturi de noapte?” Mă
întorc la rându-mi în miezul timpului ca să reconstitui povestea şi intriga
aferentă indusă de linia aproape neagră.
Se întâmpla cred, în jurul vârstei de 30 de ani, după o perioadă de mai bine
de zece ani când îmi scosesem ca şi pentru totdeauna din cap orice fel de
preocupări şi aspirații literare. După optsprezece ani, am avut alt fel condiții
extrem de propice realizării unei astfel de stări de grație, ca să zic aşa, fără cea
mai mică intenție de ironie, stare ce a fost foarte aproape să mă vindece,
ştergându-mi definitiv şi din cel mai adânc subconştient efectele unor
antecedente – scrisesem şi publicasem nişte povestiri în reviste ale şcolii,
într-o antologie a unui cenaclu al elevilor şi într-o revistă studențească chiar...
De ani buni aşadar, îmi câştigam traiul din munci care n-aveau nici o legătură
nu doar cu scrisul literaturii, dar nu presupuneau în nici un fel ținerea unui pix
sau creion în mână. Cochetasem cu literatura cât fusesem elev – din scrisul
lecțiilor acasă sau din luatul notițelor în clasă, alunecam probabil în scrierea
unor fraze care încropeau nişte povestiri. Viața mea de elev însă, a durat până
la optsprezece ani. Mai mult nu mi-am dorit nici atunci şi nici mai încoace.
O nouă cădere nervoasă, suprapusă peste precedenta lua chipul unui
instinct vital, benefic în cel mai înalt grad în ce mă priveşte, care m-a rupt de
şcoală şi m-a ținut departe de scris mai bine de zece ani, îndreptându-mă
totodată spre munca în fabrică, îndeajuns de grea pentru a nu-mi mai lăsa timp
şi energie pentru scris. Poate că tot pentru a-mi ocupa şi bruma de timp liber
care-mi rămăsese am subscris şi la alte obligații. Familia, da, la douăzeci şi doi
de ani m-a însurat.
Încercând să localizez şi să datez, vorbeam cu poetul Mircea Bârsilă despre
vremurile acelea, când el era student şi publica versuri prin reviste. M-am
însurat la douăzeci de ani, i-am spus. (Oare de ce am spus douăzeci în loc de
douăzeci şi doi? Poate din pricina felului cum am iubit-o pe femeia aceea,
prima mea soție; dezmințitor, zguduitor, peste capacitatea ei de înțelegere şi
am stat împreună douăzeci de ani... aceştia erau de fapt cei douăzeci de ani).
Confesiunea mea a iscat din partea poetului o replică eliptică şi foarte la
obiect: La douăzeci de ani nici nu ştiam prea bine ce e aia pi… Povesteam
despre nişte vremuri în care pe nici unul din noi nu ne-ar fi frământat linia
aceea aproape neagră, necum să fi scris despre ea. Duceam peste tot cu mine
pe unde umblam trufia nemuririi pe care, poate, mi-aş fi păstrat-o intactă,
păstrându-mi acea inocentă virginitate numită neaoş de poet, pe înțelesul
oricui: nu ştiam ce-i aia... Asta în vreme ce eu ştiam fără să ştiu, ca şi cum
mi-aş fi conservat virginitatea trăind atâta vreme lângă una şi aceeaşi femeie,
fără să-mi dea prin cap s-o înşel, până nu m-a ajuns din urmă ispita scrisului,
într-o perioadă când parcă n-am mai ştiut ce să fac cu viața mea. O fi fost o
perioadă de un an sau mai mult, din care-mi amintesc perfect momentul când
am început să scriu cu pixul o povestire şi după mai puțin de zece rânduri mi
se anchilozaseră degetele pe pix din pricina lipsei de exercițiu. Începusem să
insist pe la redacțiile revistelor literare, unde după multe refuzuri reuşeam să
public o bucată de proză, două-trei pagini de manuscris, la un an sau mai mult.
Pe la SLAST-ul lui Ion Cristoiu, am vânturat nu mai puțin de şaptezeci de
pagini de roman până să reuşesc să public. Sunt locuri (culoarele Casei
Scânteii pe unde mergeam spre redacțiile revistelor literare) şi oameni (Ion
Cristoiu şi alți zece asemenea lui, cu o evoluție ulterioară mai puțin
spectaculoasă, dar tot de invidiat) pe care mi-am propus imediat după
revoluție să nu-i mai văd şi aproape că am reuşit. Fapt e că pe atunci aveam o
compatibilitate de un anume tip cu acei oameni şi acele locuri, nişte
similitudini în program, ca să zic aşa, care au rupt şi au dislocat din mine ceva
ce n-am mai putut recupera după aceea. Eram ca şi posedat de izbânda
publicării, neîntrezărind nici în visele cele mai rele pe ce drum apucasem –
după ce epuizasem demult orice fel de justificare față de mine însumi şi deja
era prea târziu (târziul precum un ou ai cărui pistrui sunt mai mari decât el,
refăcând circularitatea timpului pe cale de a deveni dimensiune a spațiului) ca
să mai fac cale întoarsă, am ajuns să văd în acel drum o cale de salvare,
singura la-ndemână şi pe măsura mea.
De la momentul – perioada aceea a frecuşurilor prin redacții, un calvar pe
care Dumnezeu şi soarta a vrut să-l întârzii cu mai bine de zece ani, aveau să
treacă încă zece ani până să public primul roman, şi nici chiar atunci n-aş fi
fost în stare să întrezăresc. Şi în privința asta pot spune, mai cu seamă în
privința asta, că ştiam fără să ştiu, tânjind parcă după iluzia acelei inocentevirginităț
i inacceptabile pentru lumea în care trăiam.
Pe lângă antecedentele din copilărie şi adolescență care or fi întreținut nişte
predispoziții latente, sunt foarte sigur că a fost ceva concret care a retrezit în
mine dorul de literatură, în stare pură ca să zic aşa, fără zgura malefică a
orgoliilor, frustrărilor şi complexelor de tot felul conlucrând în ambiția de a
ieşi din anonimat publicând, aspirând la un statut social şi material deosebit,
acela de scriitor. Acea ambiție a trecut doar să mă încerce, pe deasupra sau pe
lângă mine, şi n-aş avea decât să mulțumesc iarăşi lui Dumnezeu că am ajuns
să fiu scriitor, cu cărți publicate, datorită vremurilor în schimbare de după
ruptura din decembrie ’89, iar asta a însemnat pentru mine mai ales sărăcie
lucie, asceză, umilință adăugându-se peste umilință într-o ordine şi o cugetare
preexistentă în linia aceea aproape neagră, pusă-n pagină de geniul poetului
special parcă pentru a-mi reaminti de acel ceva extrem de concret, ispită şi în
plus, totodată, care m-a împins spre literatură pe la mijlocul anilor 80: poezia
română contemporană a acelor vremuri. Într-o primă fază a fost un soi de
cădere în lectură. Citeam mult şi aproape numai poezie, fiindcă la proză
întâmpinam un impediment major: citeam rescriind concomitent în gând,
modificând structuri narative până la a nu le mai recunoaşte, înlăturând hălci
mari de text pentru a ajunge să citesc până la urmă lucruri scrise de fapt de
mine. Acest fel de a citi m-ar fi îndreptat mai abrupt, mai repede şi mai sigur
spre scris. Deocamdată încă mă împotriveam – o parte din mine refuza să facă
pasul, trăgând de timp şi zăbovind în conviețuirea fericită cu poezia şi cu nişte
poeți ce căpătaseră un statut de ființe divine în conştiința mea şi poate că de
aceea am evitat să-i cunosc personal.
Am regăsit starea întreținută de lectura acelor poeți, în trecerea prin Linia
aproape neagră a lui Mircea Bârsilă. Dacă n-aş fi ieşit din ea scriind, atunci,
pe la mijlocul anilor optzeci, aş fi avut şansa să ajung un cititor perfect de
poezie. Ar fi trebuit doar să nu mai scriu deloc, nici proză, nici poezie sau
comentarii cu iz memorialistic precum cel de față, ci doar să citesc poezie.
N-a fost să fie, aşa încât am rămas cu nostalgia dureroasă a acelor vremuri şi
acelei stări dintr-o tinerețe târzie.
Printre cei pe care-i citeam atunci erau Nichita Stănescu, Mircea Dinescu,
Mircea Cărtărescu cu toți ceilalți poeți optzecişti şi mulți alții despre care abia
dacă s-a mai auzit câte ceva mai încoace, dar care au lăsat urme adânci în
subconştientul meu afectiv. Mircea Bârsilă a fost unul dintre puținii idoli
poetici de atunci pe care s-a întâmplat să-l cunosc la mai bine de douăzeci de
ani după ce l-am cunoscut din scris, după ce parcursesem şi înaintasem mult
pe traseul liniei aceleia aproape negre, restrângându-mă sau extinzându-mă
spre zona lui de domiciliu şi acțiune. Oraşul în care mă născusem şi trăisem
până la cincizeci de ani, Bucureştiul, l-am simțit aparținându-mi abia după ce
a trebuit să plec de acolo ca şi gonit, trăgându-mă încoace, spre alte zări, pe
care se văd dealuri şi munți acoperiți de zăpezi până în primăvară târziu.
Romanele mele se întâmplau toate aproape doar în Bucureşti, aşa încât am
simțit la o adică, pe propria-mi piele, adevărul acelei teorii care spune că cea
mai sigură luare în posesie a realității, a locurilor, a lucrurilor, a ființelor cu tot
cu timpul lor, este cunoaşterea, descrierea, povestea, eventual pusă-n pagini de
literatură. E şi acesta unul din cele câteva moduri prin care poți crede că
practica scrisului e aptă să te țină pe o linie de plutire, fie ea şi aproape neagră.
Vorbeam despre mine, desigur, dar fiind vorba despre felul cum se agață unii
de literatură, nu pot să nu constat că, dintre cei citiți de mine atunci, Mircea
Bârsilă e poate, singurul care continuă să scrie poezie, la acelaşi nivel valoric
frizând genialitatea. El confirmă şi perpetuează afirmația criticului Alex
Ştefănescu, care îl numea într-un interviu din 1999, cel mai mare poet român
– afirmație deloc riscantă sau curajoasă, bazându-se doar pe nişte minime
informații – marea majoritate a criticilor din diverse generații scriseseră
entuziast despre poet şi opera lui. Altminteri, Mircea Bârsilă este cazul
sugestiv şi simptomatic al scriitorului român de valoare din aceste vremuri, pe
care succesul de critică n-are putere să-l mute de la umbră la soare, necum
să-l promoveze procurându-i te miri ce statut de vedetă națională. Vedetele
noastre sunt altele, începând şi sfârşind cu realizatorii de emisiuni şi programe
TV, în care eu unul văd nişte mesageri şi nişte salahori nedezmințiți ai răului
acestor vremuri, care rău poate fi contracarat doar prin fapte asemenea
poeziei scrise de Mircea Bârsilă. Dacă lumea va mai avea timp şi şansă
vreodată să se răsucească spre bine, va trebui să fie recunoscătoare în primul
rând unor poeți.
Oricât de aplicat ar fi în analiza unei cărți sau persoane, scriitorul şi
totodată şi criticul, care pe bună dreptate, se consideră tot scriitor, ajunge să
scrie tot despre sine, cu mici pauze de respirație în locurile unde recurge la
citate...”Nici nu mai ştiu bine cine sunt. Un ins din mine/îşi înlocuieşte cu pene
de înger tristețile/înfipte, la fel ca nişte araci, în pământ. Altul/este trezit, peste
noapte – între miezul nopții /şi revărsatul zorilor – de vacile pe care le-a
păscut/în copilărie: se întorc una câte una şi zbiară/lipindu-şi de prag
enormele căpățâni. Altul oftează, /cu spaimă din pricina oarbelor scorpii/ce
stau de veghe, la vămi, cu limba lor ca o lancie. /se oftează într-una/de parcă
am fi nişte soldați ai unei armate învinse. /Nişte stânci înmuiate. Nişte pomi
scorburoşi./Vino, Doamne, şi întoarce totul aşa cum a fost!/Vino, Doamne, şi
întinereşte totul din nou,/- dacă te-nduri – aşa cum întinereşte tâmplarul /o
scândură, /trăgând-o pe ambele părți la rindea. Amin”
O minimă diferență, aşadar, a unui scriitor scriind despre scriitor ar fi de
regăsit doar în citate, sau cel mult în parafrazarea lor: aş fi vrut să ştiu ce a mai
fost după ce n-am mai ştiut bine cine sunt; un ins din mine şi-a travestit
sentimentele şi amintirile...am ales, aşadar, să fiu mai explicit în tentativa de a
afla ceva despre mine, agățându-mă de un mare poet, vampirizându-l,
parazitându-l la o adică. Tot astfel încerc să aflu ce înseamnă rămânerea lui
Mircea Bârsilă în poezie, aşa cum arată ea în acest penultim volum publicat
în anul 2000 (a urmat Anotimpurile unui cătun), primul poate, al unei
cumpene a vârstelor poetico-biologice. Marea poezie, poezia performantă, nu
e neapărat apanajul tinereții („Sunt tânăr, doamnă...”) ci, în cazurile cele mai
fericite, rodul acumulărilor unui capital de experiență a suferinței pe care doar
anii şi ostenelile adunate peste osteneli ți-l pot restitui, ca un dar, sub forma
harului.
RADU ALDULESCU