VIDEOCRAȚIA

Ce i-a spus Băsescu lui Mutu

Că nu candidează… asta să i-o spună lui Mutu, a zis Mircea Geoană. Ce i-o fi spus Băsescu lui Mutu însă nu ştim, dar ştim că decarul nostru nu va putea juca în meciul cu Franța. Ce i-or fi auzit urechile de i s-au rupt ligamentele sau ce i s-o fi rupt? Grea politica asta. Mai grea ca fotbalul. Mutu o ştie acum pe pielea lui. Ce piele?! Pe oase. Ce nu cred că înțelege el este de ce apar atît de puține accidentări în echipele de politicieni. Or fi avînd doctori mai buni? La cît de dur se joacă în prezidențiale şi în genere în meciul coaliției, n-ar trebui să fie pline spitalele de gioale? Să fie politicianul făcut din fier şi beton, nu din muşchi şi oase? Nici n-ar fi de mirare. Mutu ar putea fi deja convins că politicianul nu se antrenează trăgînd de fiare, ci făcîndu-se fiară.
Oricum ar fi, era de aşteptat ca Mutu să fie tot mai interesat de politică (“Dă-l în mă-sa de Dostoievski!”). Dacă cei de la Chelsea n-au de gînd să-i reducă datoria de 17 milioane de euro, cum dracu’ să facă el rost de banii ăştia?! Probabil de aia l-a şi trimis Geoană pe Băsescu la Mutu: ca să-l pună la curent cu bursa comisioanelor peste 10 milioane de euroi.
Să-i fi rupt preşedintele muşchii cu vreo promisiune de ministru al sporturilor în guvernul postelectoral?!
Nu ştiu dacă prinde, acolo, la Florența, OTV-ul, dar Mutu ar fi mai cîştigat şi s-ar compromite mai puțin dacă ar găsi-o pe Elodia, vie sau moartă. Uite că Dan Diaconescu oferă un milion de euro pentru treaba asta. O găseşte o dată vie, o mai găseşte o dată moartă şi, pac, a făcut rost de primele 2 milioane din cele 17. Următoarele 15 ar fi floare la ureche dacă ar sta numai pe OTV, fiindcă în fiecare seară, în curînd, pe ecrane, Diaconescu va pune la bătaie cîte un Mercedes pentru popor. Şi cum nu tot poporu’ e ocupat cu televizoru’, căci se mai duce şi la culcare, Mutu ar putea prinde cîte Mercedesuri ar vrea muşchii lui dacă ar dormi la meciuri şi ar fi treaz în restul zilelor. Un sacrificiu, da, dar altfel cum să te răzbuni pe cei de la Chelsea? N-am bani, vă dau nişte Merțane… Vorba aia: turişti, vizitați România, maşinile dvs. sînt deja acolo!
Dan Diaconescu n-are nevoie de bani pentru campania prezidențială. E mai şmecher ca ăilalți. Zice el că face partidul OTV, dar asta e doar aşa, o vorbă, ca să nu spună proştii că a devenit preşedintele României cu bani de la oligarhi. Nu, el dă Merțane la popor şi poporu’, mulțumit, îl duce prin țară cu Merțanele nou-nouțe, azi unul, mîine altul, țara-i mică cînd poporu-i fericit, iar Elodia, vie sau moartă. Că, virgulă, candidează… să i-o spună lui Mutu, va zice Geoană. O stafie va bîntui prin capul strategilor săi americani: mister Mircea, dacă ăsta din Caracal promite că o va pune pe Elodia prim-ministru, ne bate pe toți! Hrebe însă, informat, îl va linişti uşor: l-a pus pe Mutu să o caute şi cică, dacă o găseşte, îi plăteşte datoria la Chelsea, da’ Mutu nu o poate căuta că l-au accidentat sepepiştii lui Băsescu, scrie în toată presa de mîine.

Dintr-o analiză a jurnalismului TV

Zice Tia Şerbănescu, într-un interviu publicat de revista “22”, în cadrul unor pagini de dosar intitulate “Presa oligarhilor” (nr. 36, 1-7 sept. 2009): “Ce se întîmplă cu cineva care era de centru dreapta şi ajunge acum să susțină un partid şi lider de stînga? E greu de priceput.”
Mai întîi, nu e greu de priceput de ce dreapta poartă alt nume (“centru-dreapta”), iar stînga n-are nevoie de un nou botez, mai sofisticat. S-ar zice că nu ar fi bine să fii de dreapta, pentru că n-ai mai avea decît un pas pînă la extrema dreaptă, care e de condamnat, dar n-ar fi tocmai rău să fii de stînga, pentru că, deşi nu mai ai decît un pas pînă la extrema stîngă, ei bine, acest pas n-ar fi condamnabil chiar sută la sută.
Mai apoi, ce zice Tia Şerbănescu se referă la jurnalişti şi face asta într-un dosar care citează drept model recomandarea BBC potrivit căreia ar fi rău dacă un jurnalist şi-ar face cunoscută orientarea politică prin maniera în care practică această meserie.
Pentru doamna Şerbănescu, în schimb, nu ar fi rău dacă un jurnalist ar fi de centru dreapta prin maniera lui de a-şi profesa meseria, dar ar fi rău dacă n-ar sta acolo, nemişcat, ci s-ar deplasa spre stînga.
Dacă tot nu-l vrea atît de neutralizat încît să nu i se vadă culoarea partizanatului său politic, de ce nu îi recunoaşte dreptul de a-şi schimba culoarea? Să înțelegem că nici politicianului nu ar trebui să-i recunoaştem acest drept? Nu ne lasă să înțelegem aşa, pentru că, iată, îl apără pe domnul Băsescu de atacurile acelor jurnalişti deplasați spre stînga. Şi avem a înțelege că îi aprobă domnului Băsescu mai vechea sa deplasare spre dreapta.
Înseamnă, atunci, că binele ar locui pe strada cu sens unic care duce de la stînga la dreapta, iar răul ar locui pe bulevardul care duce de la dreapta la stînga? Doamna Tia nu ne lasă nici opțiunea aceasta, din moment ce, printre rînduri, dar ferm, ne atenționează că la stînga stîngii nu-i chiar aşa de rău, pe cînd la dreapta dreptei e de groază.
Doamna Tia e supărată pe Emil Hurezeanu că a făcut şi a dres (deşi încearcă, zice ea, să mai dreagă cîte ceva), dar nu ține să se împace mai întîi cu sine: cum e bine? spre stînga? sau spre dreapta? Pace multă ar fi avut dacă ar fi spus că e bine în nemişcare. Dar o fi bine aşa? Cei din cimitire, din păcate, nu mai dau interviuri, căci, altminteri, am fi aflat de la ei.
Rămînem ca musca în lapte: cum o fi bine, în lapte sau în aer?
Nu putem ieşi din dilemele în care ne-a băgat doamna Tia decît băgînd de seamă că am fost băgați într-o falsă problemă. Noroc că o numeşte. Caracter, zice, aşa se numeşte problema. Adică, problema ar fi dacă mai are caracter cineva care s-ar mişca cumva între stînga şi dreapta?
Nu ştiu un răspuns dat în numele unui caracter încremenit în proiect altul decît cel din Vechiul Testament, care zice că asemenea situații ar fi scandaloase, în sensul etimologic al cuvîntului scandal, care desemnează o piatră de poticnire a credinței (de piatră fiind, drăcia dracului, chiar încremenirea aia în proiect).

Prostule! Măgarule! Ghiță, bucătarule!

Deontologii, cum ar zice ontologii, ca de pildă Mircea Badea, sînt acele animale mai mult sau mai puțin raționale, care pretind că în limbajul public este bine să nu practici înjurătura de mamă şi, în genere, limbajul violent (prostule! boule! cretinule! căcatule!). Dacă nu te poți abține (căci abținerea, se ştie, e dureroasă) şi te scapă limbajul cu pricina, se cheamă că eşti ontolog. Iar ontologul tipic este copilul inocent care, în naivitatea lui lingvistică fermecătoare, strigă: Prostule! Măgarule! Ghiță, bucătarule!
Acest gen de fermecătoare uzanță a limbajului se practică în următoarele locuri publice: în comisiile de anchetă ale Parlamentului şi, tot mai rar, în laptopul din capul domnului Valentin Stan (asta numai în serile cînd Mircea Badea însuşi trece printr-o criză de moderațiune a exprimării).
Marea mirare a unora că domnul Badea vorbeşte o limbă românească fără cusur, mult mai bine legată în fraze decît încercările de bîlbîială sintactică ale domnului Cristoiu, care, în schimb, scrie foarte fluent (ce să-i faci?!), ei bine, mirarea acelora vine din prejudecata că un om care ştie să înjure ar fi un prost vorbitor al limbii sale. Ar fi aşa dacă ar înjura agramat. Mircea Badea înjură gramatical, din toată inima şi cu bună îndreptățire. Doar că nu se prea face să vii în vizită la cineva şi să slobozi la uşă o găleată de imprecații. Badea uită că se află la noi în casă în vizită. Nu uită, de fapt. Zice că, dacă nu ne place, să nu-l mai chemăm, adică, mai exact, să-l dăm afară cu telecomanda.
Acuma, şi noi… oameni sîntem… nu-l dăm afară întrucît deontologia zice să fim politicoşi cu oaspeții noştri, mai ales atunci cînd ne sînt simpatici foc.Întrebarea, pînă la urmă, asta e: de ce ne sînt mai simpatici cei care ştiu să înjure bine ceva decît cei care ştiu să explice bine ceva. Poate pentru că explicațiile pot fi neconvingătoare, ba chiar sînt. Pe cînd o înjurătură de la mama ei n-are nici ambiguitate, nici opoziție într-o altă înjurătură. O explicație dă întotdeauna de opoziția alteia, ceea ce te pune pe gînduri. Înjurătura odihneşte, nu pune gîndul la muncă. (Iar ăla care spune că s-ar fi îndrăgostit de muncă nu-i mai breaz decît demagogul din politică. E clar, cel care înjură este opoziția politică a demagogului: nu promite, ci promiscue.)
Atunci, te întrebi: bine, bine, dar politicienii de pe (ni)micul ecran
nu-şi dau seama că înjurăturile lor, de partid, de şef, de amantă şi aşa mai departe, ne odihnesc şi ne dau un somn tocmai bun să uităm de ei şi de supărările lor agramat-injurioase? Tîmpită întrebare! Cine a pretins vreodată că politicianul român de pe sticlă înțelege ce se întîmplă dincolo de sticlă, în casele noastre, în mințile şi în sufletele noastre?

Fac ceva vorbele ori doar faptele vorbesc?

În politica de televizor de la noi (şi la noi parcă toată politica e doar spec­tacol mediatic) se vorbeşte despre vorbe infinit mai mult decît despre fap­te. Se vorbeşte despre o declarație. Se declară ceva despre o vorbă. Se ver­balizează o intenție, apoi este comentată intenția şi sînt cerute noi de­cla­rații despre intenția de a comenta această intenție. Amețitor? Sim­pa­tic?­ Dracu’ ştie, căci nu ne putem da seama de efecte decît o dată la patru, cinci ani.
Faptele (un proiect de lege, un contract, execuția unor lucrări publice) par a nu fi interesante. Toată lumea e, deocamdată, convinsă, în tele­vi­zi­uni, că nu faci audiență cu ceva care există, merge, ci cu vorbele şi de­cla­rațiile despre ceva care nu există, nu funcționează, nu merge deloc.
Ce să spui despre o autostradă?! Dar ai multe de spus despre lipsa ei. Dai o declarație. Vii din nou pe scenă şi spui că vorbele tale n-au fost bine înțelese, că altceva ai vrut să spui şi iată că o şi spui. Opoziția va zice că te contrazici şi vei contrazice şi această zicere. Moderatorii vor zice şi ei ceva şi tu le vei spune că ar mai fi multe de spus.
Vorbele pot deveni chiar mai grele ca faptele. Cineva zice, la oră de vîrf, că ai făcut dracu’ ştie ce. Zici că n-ai făcut. Dar cum să demonstrezi că n-ai făcut? Zic: ieri n-a plouat. Îmi zice: ce dovezi ai că n-a plouat? Păi, zic, aduc martori. Dar îmi dau seama că nici ei nu pot aduce dovezi că n-a plouat. Dacă ar fi plouat, puteam aduce nişte dovezi, o baltă de pe o stradă, nişte pămînt umed de prin parcuri…
Dom’le, ai făcut o crimă (organizată, vorba aia). N-am făcut, dom’le. Ce! Am ajuns, ca pe timpul staliniştilor, să dovedesc eu că n-am făcut ceva, dacă tu nu poți să dovedeşti că am făcut?
Nu-i de joacă cu treaba asta. Prezumția de nevinovăție este ridicată în slăvi teoretic şi călcată în picioare ceas de ceas şi în proporție de masă. Dacă nu pot veni cu dovezi, să tac dracului din gură! Lansez o ipoteză, chipurile (mă, tu ai furat!?), şi apoi aştept ca ăla să aducă probe că n-a furat. Nu merge aşa. E stalinism televizat. Nici procuratura nu are voie (legal) să dea în public curs unei investigații, nici mass-media n-ar trebui să aibă acest drept. Adună probe, trage concluzii şi apoi poți să vii în fața telespectatorilor ca în fața unui judecător. Dar dacă, înainte de a veni la televizor, nu te-ai dus cu probele alea la Parchet, ştii de ce te faci vinovat? Te faci vinovat de faptul că îmi dai mie ocazia să cred, în paranoia mea, că tu vrei să-l şantajezi pe ăla. Căci nici eu nu sînt destalinizat; şi eu bag prezumția de vinovăție înaintea oricărei alteia.
Nu-i de joacă cu vorbele astea.

Una caldă, una rece. Ce-or bea?

După ce va răci ciorba în Parlament, pe 14 septembrie, ca să-i fure lui Geoană aburul propagandistic din 15, cînd va izbucni Congresul PSD, Băsescu va veni seara, pe (ni)micul ecran din casele noastre şi, încălzind din nou zoaiele, le va arunca în gura a cel puțin 322 de înfometați ai sorții.
La toate televiziunile care fac politică (vreau să zic agendă politică), a început concursul național de ghicit în zoaie: ce va spune Băsescu, pe 14, în Parlament? Nu va cîştiga nimeni acest concurs, pentru că nu în Parla­ment va spune Băsescu ce are de spus, ci, seara, la televizor, o să vedeți…
Dar cum concursul e național, n-ar fi patriotic dacă nu vă veți da cu părerea în păreți toți cei care analişti politici sau chiar politicieni vreți să păreți – zic moderatorii.
Domnule moderator, nu ştiu ce dracu’ vreau să par şi eu, poate cetățean, dar nu prea-mi iese nici asta cîtă vreme nu mă duc la vot. Vă rog să-mi dați şi mie un minut. M-am înțeles cu domnul Boda să-mi dea din timpul lui, că a zis că s-a cam săturat. Ştiți ce cred eu că va spune preşedintele pe 14? Rezum în limbajul lui.
Mă, băieți, şi eu m-am săturat. Are dreptate domnul Boda, fi-ar Ştefan Gheor­ghiu să-i fie. Are dreptate şi domnul Iliescu, mă-sa pe gheață, că nu-i prostovan ca Geoană. De ce să candidez eu pentru încă un mandat în 2009? Îmi anunț candidatura pentru 2014. Să facă Geoană guvernul care va scoate țara din criză! Am auzit că vrea să-l cheme pe Mihai Tănăsescu de la FMI. Să cheme pe cine vrea. Să mărească TVA-ul, să crească Tănăsescu prețurile, să micşoreze el cota unică de impozitare sau să o facă progresivă, să dea el afară 300.000 de bugetari, să plătească el pensii şi salarii mai mici şi, în genere, să plătească el şi PSD-ul lui Geoană oalele sparte de criză. V-am auzit bîrfind că PDL-ul are să mă latre dacă nu mai candidez, dacă îi las fără ciolan. Nu văd de ce m-ar lătra dacă vreme de cinci ani voi sta în banca mea. Sau prin tribunale, ca să explic ce s-a întîmplat cu flota pe vremea regimului Iliescu-Văcăroiu.
Seara, la televizor, însă, sub tirul întrebărilor scrise de la Cotroceni, domnul Băsescu va telenoveliza. Că asta nu-i politică demnă de un stat european să te iei de familia preşedintelui. Că nu-i pare rău că a făcut coaliția asta, dar îi pare rău că n-a avut de la începutul acestei guvernări inspirația să anunțe că va face stand-by un mandat sau chiar bye, bye…
Iar cînd dragii noştri telespectatori, cărora le mulțumim că au votat cum au votat în 2004, dar mai ales cînd cu suspendarea, ei bine, cînd lacrimile îi vor podidi atît pe cei hotărîți cît şi pe cei nehotărîți (ăstora nu avem de ce să le mulțumim, nu-i aşa?), atunci, deodată, domnul Băsescu va spune că nu s-ar putea răzgîndi decît dacă s-ar naşte o mişcare civică, una care să-i ceară să candideze, căci țara, țărişoara, Europa şi floarea cea vestită a întregii noastre intelectualități…
Nu ştiu dacă voi cîştiga acest concurs național de ghicit la televizor, dar îl aştept, încrezător, pe următorul: Cine va cîştiga alegerile dacă se va retrage şi domnul Geoană pînă ce o mişcare civică, proletară şi inte­lec­tua­lă îl va aduce înapoi în alegeri?

Dă-o’n mă-sa de populație!

Da, domnule Noica, din păcate, ați fost profet în satul dumneavoastră: ia­tă că nu mai ştim să fim decît o populație, o adunătură! Nu-mi pot scoa­te­ din cap acest gînd, în ultimele zile, şi din pricină că mă tot uit la dez­ba­­­te­ri­le despre legea nouă a salarizării, ba unitare, ba unice, zic zică­torii de­ ser­­viciu. Am pierdut şi simțul limbii române ca populație ce am ajuns să­ fim. Corect e să zică “Legea unică a salarizării”, pentru că asta e nou­ta­tea ei: ­nu vom mai avea două, şapte, nouă legi în domeniu, ci una singură.
Nu vom fi fost popor nici măcar atunci, în acel decembrie ’89, la care tot­ facem referință. Vom fi gîndit cu toții la fel în zilele acelui decembrie, dar cîți au ieşit din case ca să facă un pic de istorie? Nouăzeci şi nouă la su­tă au stat sub paturi ca să nu-şi rişte salariile, ca să nu-i pape bau-bau-ul.
Şi acum, cînd, în libertate, are loc chiar o revoluție a salariilor, ce facem? Stăm la televizor. Exact ca atunci, în decembrie.
Uimitor, de necrezut: elita cea mai arogantă din țară, magistrații (asta e­ percepția TV), vin la dezbaterile televizate, cu o zi înaintea definitivării pro­iectului de lege, şi declară că n-a fost prezentă decît o singură dată la fa­cerea proiectului. Da, magistrații n-au sindicate. Dar nu au ei un mi­nis­tru? Bine, să zicem că acest ministru le-a trădat interesele. Cine însă îi pu­tea împiedica pe şefii CSM-ului (al doilea minister al magistraților, un fel de minister de interne al lor) să preia inițiativa de a se implica în facerea pro­iectului de lege peste capul ministrului, prin mass-media, nu ştiu cum?! Cine? Bau-bau-ul Boc?
Vom face presiuni pe ultima sută de metri, şi-au zis. Închidem in­stan­țele, dacă nu ne convine ce ne vor da Boc, Pogea şi Sârbu. Le dăm cu in­s­tan­țele peste bot. Sîntem putere în stat, ce dracu’!
Şi au pus-o pe doamna Mona Pivniceru, şefa unui fel de sindicat, to­tuşi, al magistraților, să apară ca ăla, Ceauşescu, peste tot: deschizi te­levi­zorul, Mona Pivniceru; deschizi frigiderul, Mona Pivniceru; închizi ochii, Mona…şefa civică a magistraților n-are talent de comunicator. Dar e sin­gura persoană din România care a spus ce era de spus, esențialul: nu ie­rar­hizarea pe o grilă unică de salarii era problema, ci ierarhizarea în baza unei strategii cu privire la viitorul țării. Ce vrem? Vrem educație mai bună, ca să scoatem țara din rahat? Atunci să stimulăm profesorii! Vrem jus­tiție mai bună, ca să nu intre țara în rahat pînă în gît? Atunci să nu-i lo­vim pe magistrați la portofel!
Nicio strategie. Doar o grilă care lasă prioritățile strategice în aceeaşi beznă tricoloră.
Ratăm încă o revoluție. Ne-am obişnuit. Nu eram obişnuiți însă cu mo­­le­şeala cîinelui de la poartă. De ce nu înțeleg moderatorii în ce afa­ce­re ne aflăm? Adrian Ursu a întrebat, într-o doară: “Bine, domnilor, dar vreo stra­tegie de dezvoltare stă sub grila asta?”. El a întrebat, el a auzit, el a ui­tat. Şi a trecut mai departe, la frecuşul care face audiență, dar nu face con­ştiință: păi, nu aveți deja salariile cam prea mari, domnilor ma­gis­trați?! Şi, ăla, uite că are o pensie de 300 de milioane pe lună!
Toată societatea se poartă, zilele acestea, de parcă s-ar fi născut la te­le­vi­zor. Sindicatele dau din gură pe sticlă, dar nu reuşesc nimic la ne­go­ci­eri. Guvernanții mint frumos, de înfloreşte limba de lemn pe ecrane şi ce­­re apă de băut. Dar apa e înghețată.
Geoană, Băsescu, Antonescu par a nu-şi da seama că zilele acestea se pu­­ne în calendar ziua de mîine pentru o generație. Dă-o’n mă-sa de ge­nerație! Dă-o’n mă-sa de populație!

Mădălinul multilateral televizat

Cumpăr d-ale gurii, țigări, una-alta de la aceeaşi băcănie. Mă ştiu vînzătoarele de ani buni. Dar, într-o bună zi, constat că mă ştiu ca pe un cal breaz: “Domnu’ ziarist, am şi eu o fată care vrea să dea la jurnalistică…” etc. De unde-mi ştiau dosarul de cadre? Apărusem, de curînd, o dată, la OTV, crezînd eu că-mi voi promova o carte recent tipărită. N-am vîndut din tirajul ei mai nimic. Poporul OTV nu citeşte decît pe sticlă.
De aia mă tot întreb de ce tot apare Mădălin Voicu la televizor. El
n-are probleme să-şi facă promovare pentru cărți, cît despre CD-urile pe care cîntă, ce să spun? Îl ştie lumea ca pe un cal îndeajuns de breaz. Dar eu mă întreb de ce apare el în dezbaterile de chibițăreală politică. Înțeleg – la fotbal se pricepe, la muzică la fel, la cele mondene e as, în problemele minorității țigăneşti e lider de opinie. Dar cu politichia ce are? Mi se spune că e membru marcant al PSD. Ce a marcat? A dat el goluri pentru vreo națională PSD? Nu, cică nu e invitat că ar avea funcții importante acolo, ci pentru că, acolo, e reprezentantul minorității sale cel mai… reprezentativ, în vreme ce domnul Vanghelie e cu adevărat marcant. Domnia sa centrează şi tot domnia sa dă cu capul, apoi sare la vinclu şi scoate mingea peste poartă.
Am înțeles însă că mai rar este invitat Mădălin Voicu la dezbateri despre minoritatea sa şi mult mai des la discuții cu temă fixă: cade sau nu cade guvernul? ăsta este sportul național nr. 1. Este un derivat din altă distracție populară, cam uitată azi; a fost sau n-a fost revoluție.
Ce nu pot înțelege, cînd mă joc cu telecomanda, este de ce consideră realizatorii de emisiuni de acest fel că Mădălin Voicu s-ar pricepe cît de cît la politică. N-a dovedit-o niciodată. N-a auzit nimeni ca domnia sa să fi făcut lobby pentru vreo lege, ceva, acolo, un mic, o bere, orice…
Dacă m-ar întreba cineva ce reprezintă Mădălin în politică (dar cine-şi bate capul cu treaba asta?), eu aş zice că Mădălin este invitatul de neocolit al tuturor realizatorilor pentru că într-un domeniu, important, este unicul reprezentant. Potrivit reglementărilor aspre al CNC, care nu cere pacea între dobitoace, ci paritatea, Mădălin asigură în studiouri cuantumul necesar de reprezentare pentru Nicu Ceauşescu, care, se ştie, dacă n-ar fi fost rivoluție, ar fi fost şeful nostru de azi.
Şi, în fond, ce trăim noi azi? Nu trăim cumva vremea aia cînd copiii şefilor noştri au ajuns deja şefii copiilor noştri? Adjunct de copil de şef (a fost prieten la cataramă cu Nicu), iată că Mădălin îşi binemerită azi poziția de şef adjunct peste acel popor care stă la televizor. Dacă ar avea şi el telecomandă, Nicu ar putea fi mulțumit de democrația care se dă pe sticlă (“mă-sa pe gheață!”): “Uite, dom’le, că nu m-au uitat tovarăşii!”.

Neast-Împăratul Dinescu

Nimic nu mai e ce-a fost, nici măcar viitorul. A mai căzut un mit, aici, la Porțile Orientului. Poate că era ăl mai frumos. Ziceai Oxford şi le închideai gura. Zi acuma dacă mai poți, după ce venerabilul brand uni­ver­sitar britanic a fost balcanizat prin contribuția decisivă a unei licitații pentru Oxford Analytica în România. Această companie de marketing, girată de brandul Oxford, necompromisă nicăieri în lume, s-a făcut de cacao aici, la noi, la Românica. A căzut pe mîna unei echipe de propa­gandişti, care a reuşit să altoiască spiruharetismul pe tulpina oxfor­dis­mului. A ieşit o corcitură de porcocîine de companie crescut în serele gospodăriei de partid. Nici studiu, nici eseu, nici propagandă de la mama ei, analiza Oxford Analytica asupra stării de fapt a presei româneşti în relație cu interesele politice din 2009 nu reuşeşte să vadă şi dincolo de gardul celor două televiziuni de ştiri şi dezbateri politice de pe piața românească.
Presa românească nu mai e ce-a fost, zice Oxford Analytica, în final, deşi de uitat nu s-a uitat decît pe Realitatea şi pe Antena 3, şi anume doar atunci cînd se vorbea despre Băsescu. Nu mai e ce-a fost, zic oxfordienii spiruharetişti din echipa bucureşteană, pentru că, gata, a încetat să mai influențeze pozitiv societatea.
Definiți “pozitiv”, i-aş fi întrebat, oxfordian, dacă ar fi venit cu extem­po­ralul lor pe la Liceul “I.L. Caragiale”, acolo unde Mitică, chiar dacă e ab­solvent de Slobozia, are farmecul lui nemuritor, neşcolit şi neastîmpărat.
Chiar în ziua cînd nația de tele-gură-cască dezbătea extemporalul de la Oxford şi chiar în casa spînzuratului (la Realitatea, vasăzică), Neast-Împăratul Dinescu, acest Vodă prin Ciorba de Lobodă, ce-mi făcea?
Pe miticii de la Oxford mi ți-i confirma. Cică i se făcu lui dor să mai tragă o electrocutare electorală ca pe vremea cînd umbla prin lobodă cu Stolojan, cu Băsescu, cu cine s-a nimerit, mă rog… Aşa că se întîlni el, Neast-Împăratul, cu Regele Crin, la o masă de comeseni. Bă, Crine, hai să te modelez un pic, că nu ar fi mult de umblat la talentul tău. Sărac eşti, cinstit eşti, ți-ar mai trebui un pic de măscăreală.
Doctor spiruharetian în modelări de candidați electrocutabili în campaniile prezidențiale, Dinescu nu fu niciodată mai sărăcuț cu duhul. Mai-mai să-i confime pe colegii săi, academicienii de Oxford. Da, îmi ziceam, uite, mă, că presa nu mai e ce-a fost, dar nu pentru că poate face mai puțin ca înainte, ci pentru că vrea să facă mult mai mult.
Dacă şi Dinescu a prins ştiința de a modela prezidențiabili, ce ne mai trebuie nouă Oxford? La Bulivar, birjar, la Bulivar!

Noul partid unic

Să zicem că ai un mesaj important de comunicat, un mesaj de mare interes public. Scrii o carte, să zicem. Ai timp să nuanțezi tot ce poți nuanța. Apoi, eşti invitat să ții o conferință. Nu ai decît o oră. Nu mai ai timp de prea multe nuanțe. Mai încolo, eşti chemat la o emisiune de radio de două ore, alături de un intervievator. Reuşeşti să nuanțezi la fel de bine ca într-o conferință. La urmă, te cheamă o televiziune, pentru o dezbatere de o oră, alături de un moderator. Vei reuşi să nuanțezi puțin, mai puțin decît în ocaziile anterioare.
Adrian Năstase a înțeles chestia asta, iritat că i se întîmplă tocmai lui, la “Zece pentru România”, într-o dezbatere recentă care încerca să vadă cîtă non-cooperare avem între elitele româneşti şi clasa politică. A înțeles pe pielea lui că mediul este mesajul, cum zicea un celebru filosof al mass-media. Într-o emisiune de televiziune, totul e pe repede-înainte. Moderatorii nu te lasă să lungeşti prea mult explicația sau argumentul, pentru că dacă te-ar lăsa, şi-ar pierde audiența.
“Videocrație”, zicea Adriana Săftoiu, în emisiunea de la Realitatea TV. Avem, adică, un triunghi blestemat format din politicieni-televiziuni-opinie publică. Nu eşti pe sticlă? Nici opinia publică nu te ştie. Nici partidul nu te apreciază. Şi dacă tot n-ai timp, pe sticlă, să plictiseşti lumea cu premisele care duc argumentul tău spre concluzii, cum zicea Adrian Năstase, în sfîrşit iritat de videocrație, partidul te instruieşte, zice Năstase, să repeți aceleaşi mesaje scurte, care, repetate cît mai des, vor ajunge şi la opinia publică. Ceea ce ştia deja şi Hitler. În “Mein Kampf” exact asta era definiția propagandei: mesaje scurte (lozinci), repetate la infinit.
Videocrație? Eu aş spune altfel: noul partid unic vorbeşte, azi, din mediul televiziunilor, pe mai multe voci, dar cu un singur mesaj. Repede, repede, înainte, asta e doar forma acestui mesaj. Fondul lui (dat de specificul cald, familial, al mediului şi de dogma audienței) este următorul: toți se ceartă, nimeni nu se înțelege cu nimeni, mai dă-i în mă-sa de politicieni!
Este remarcabil că anumite voci de moderatori de la Realitatea (Emil Hurezeanu, Mihai Tatulici) au conştientizat ceva important despre acest cerc vicios în formă de… triunghi (opinie publică-televiziuni-politicieni). Iată că şi politicienii încep să-l conştientizeze.
Dar ce ar fi de făcut? Mediul este mesajul. Niciun mesaj nu va învinge mediul. Şi asta este o dogmă. Nu doar audiența. Singura soluție normală ar fi ca politicienii să nu se mai facă bine-cunoscuți opiniei publice mai degrabă prin televiziuni, iar televiziunile de nişă politică să nu mai insiste pe politicieni, ci pe teme, pe probleme şi pe soluțiile lor, pe viziuni şi pe diferențele dintre ele.
Are să scadă audiența? Să vedem. S-ar putea ca, dimpotrivă, să se păs­treze audiența, dar să crească profesionalizarea (specializarea) realizatorilor.
Nu este adevărat că masiva neprezentare a românilor la vot este cauzată de videocrația noului partid unic. Ea este cauzată de calitatea clasei politice. Iar calitatea clasei politice este cum este şi pentru că politicianul român nu se duce să-şi întîlnească alegătorii decît în campaniile electorale.
Noul partid unic are nevoie, acum, de disidenți. Are nevoie de conştiințe civice capabile să refuze emisiunile cu politicieni care n-au agendă de întîlniri față către față cu publicul.

Cine este elita? Ce este ea?

Primul care a observat, într-un interviu acordat revistei “22”, că a reapărut un nou partid unic, care le-a înghițit pe toate cele care par a forma pluralismul politic românesc, a fost Horia-Roman Patapievici. El a constatat că agenda publică a tuturor partidelor din România este regizată de interesele de audiență ale televiziunilor de nişă politică, iar această agendă n-are nici cea mai mică legătură cu interesele publice reale, avînd doar multiple legături cu gustul pentru circăreală al majorității publicului nostru.
Iar prima voce care a descris acest partid unic (mediatic în forma lui publică, politic în efectele sale sociale), şi l-a descris chiar din interiorul sistemului, a fost Adriana Săftoiu, într-o emisiune “Zece pentru România”, la Realitatea TV.
Ceea ce este remarcabil şi extrem de important este că, de cîteva săp­tămîni, se simte un curent de opinie disident în raport cu acest nou partid unic. Cîțiva realizatori de emisiuni sau şefi de programe editoriale (Mihai Tatulici, Emil Hurezeanu, Cornel Nistorescu) par să fie în dezacord radical cu ceea ce se află în miezul a ceea ce a descris, exact, Adriana Săftoiu. Ea constata că avem de a face cu un cerc vicios în formă de… triunghi: opinia publică vrea ceva distractiv, uşor, circăresc; televiziunile oferă marfă de acest fel ca să facă audiență; politicienii n-au ce face şi se adaptează cererii televiziunilor, comentînd, la infinit, teme de scandal şi subiecte scandalos de minore; dacă ar refuza să o facă, n-ar mai fi pe sticlă, nu ar avea notorietate, prin urmare şefii lor de partid nu i-ar mai băga în seamă.
“Acest cerc vicios trebuie spart, de acord”, zicea Mihai Tatulici, în emisiunea aceea, care va fi una istorică dacă acest curent mediatic disident va lua amploare semnificativă.
Pînă să constatăm aşa ceva (Doamne, ajută!), Tatulici a încercat să facă o emisiune anti-audiență. A chemat un filosof, nişte politicieni şi nişte civici şi le-a dat o temă grea, neamuzantă – elitele. Nu ştiu ce audiență a pierdut (sau a cîştigat) Realitatea TV cu această disidență timidă a lui Tatulici. Ce a rămas clar ca lumina zilei a fost faptul că nimeni de acolo nu părea pregătit pentru ceva ce nu pretindea chibițarea zilei de ieri, ci oarece cultură reală şi multă.
Nimeni de acolo, nici măcar filosoful, nu ştia că elita nu poate fi înțeleasă doar cu întrebarea “ce este?”, dacă mai întîi n-ai răspuns la întrebarea “cine este?”. Indiferent ce formă lingvistică ar lua (mag, preot, profet, înțelept, rabin, filosof, specialist, expert), elita a însemnat întotdea­una ceva ce are ca referință absolută elecțiunea poporului evreu (poporul ales), fiind, aşadar, de origine non-mundană, non-pămînteană. Nu prin sîn­ge, ci prin cunoaştere şi vizionarism, elitele au fost întotdeauna acel ceva care schimbă viitorul. La întrebarea “cine este?”, răspunsul e unul singur: cei inspirați de Sus. Geniile, înțelepții, sfinții, marii bărbați de stat…
Mai bine cu circ politic, decît cu circ cultural – iată concluzia involuntară a timidei disidențe încercate de Mihai Tatulici.

Concluzii

Următoarea reformă politică, la noi, are a începe atunci cînd vom fi conştientizat eşecul acestui partid unic de natură mediatică. În democrațiile emergente (ca să copiez o expresie din limbajul economiştilor) s-ar putea ca ispita notorietății realizate numai prin inter­me­diul televiziunilor să mai dureze o vreme. Ion Iliescu a fost prima imagine care şi-a tras tot capitalul politic din mediatizare, (“Europa liberă” plus Televiziunea Română Liberă), iar efectul electoral a fost de lungă durată.
Disidenții acestui nou partid unic nu vor avea onoarea de a se putea recruta din clasa politică. Inerțiile acolo sînt prea mari. Au onoarea de a putea schimba viitorul cîțiva jurnalişti a căror voce are a conta dacă vor şti să facă un cor. Dar probabil că acest cor nu-şi va găsi propriile sale armonii înainte ca o dezbatere intelectual-civică să pună pe masă cîteva întrebări importante:
– care ar fi proporția bună între comentarea unor vorbe (intenții) şi comentarea unor fapte (realizări)?
– ce ar fi semnificativ sub inflația de declarații politice, cele despre programe ori cele despre persoane, şi cîtă dezbatere are a fi acordată unora şi altora?
– dogma audienței are de a face şi cu şcolarizarea civico-politică, dacă televiziunile vor şti să consimtă că fac, vrînd-nevrînd, educație în această materie?
– care persoane sînt cu adevărat reprezentative şi care doar divertizive?
– cum ar putea moderatorii să şcolarizeze în direct politicianul care face de ruşine limba română?
– care are a fi limita de jos a imprecației acceptabile în limbajul public?
– ce statut juridic are pamfletul televizat?
– ce statut mediatic are politicianul care nu are în palmares întîlniri periodice față către față cu electoratul său?
O astfel de reformă mediatico-politică pune în centrul conştiințelor disidente probleme care țin de autoreglementare, dar şi probleme care țin de Consiliul Național al Audiovizualului. Libertatea de exprimare poate naşte monştri, am văzut. Reforma intelectuală, morală şi politică de natură să dea viață unei autocenzuri în limbajul public şi unor reglementări conştientizînd natura implicit educativă a programelor cu teme politice nu mai poate întîrzia fără ca noi, toți, să nu ne degradăm.
O stafie ar trebui să bîntuie prin România: civilizarea mediului mediatic şi politic.

Ioan Buduca