O ILUZIE TERIBILĂ, DE NEVINDECAT

Căderea comunismului a fost, fără îndoială, un moment de speranță pentru mulți scriitori care şi-au zis: de acum înainte vor veni editorii şi traducătorii străini să ne caute, vom fi publicați în străinătate, vom fi mai cunoscuți şi chiar recunoscuți, bariera culturală dintre vest şi est se va prăbuşi, valorile vor circula mult mai uşor, se vor impune mult mai uşor...
Ceea ce nu este adevărat. Interesul cultural al Occidentului pentru ce se face în Estul Europei este în continuare foarte scăzut, cel puțin aceasta este părerea mea ca un om care trăieşte din 1987 la Paris. Țările est-europene, cu excepția Rusiei, nu-i fascinează aproape deloc pe occidentali, care preferă în continuare exotismul asiatic, african sau cel al Americii Latine. Premiile literare din ultimii ani din Franța, în special premiul Goncourt, confirmă acest lucru... Numeroşi scriitori cu rădăcini africane sau încarnînd ideea de metisaj au beneficiat de aceste premii (este cazul anul acesta cu premiul Goncourt acordat lui Marie Ndiaye, de origine franco-senegaleză). Franța este, în orice caz, mult mai mult orientată spre Mediterana decît spre Europa de Răsărit. Germania pare ceva mai atentă la ceea ce se întîmplă în est, dar este şi ea invadată, ca toată Europa Occidentală, de literatura americană. Un foarte bun scriitor est-european nu are de fapt nici o şansă în fața unui foarte slab scriitor american sau anglo-saxon. O editură occidentală va opta imediat pentru un roman realist şi mediocru scris de un tînăr american într-un campus universitar din California, decît pentru un excelent roman inovator în materie de limbaj şi abordare scris de un tînăr slovac sau român. çn ultimii 20 de ani libertatea a avansat pe continentul european, fără îndoială, dar şi colonizarea subconştientului european de către cultura şi sub cultura anglo-saxonă.
Lipsa de vizibilitate a literaturii estice în Occident ține şi de evoluția fenomenului editorial: în fiecare lună septembrie la Paris apar 700 sau 800 de romane noi. Cu 20 de ani în urmă apăreau mult mai puține, cam o treime din această enormă cantitate. Publicul habar nu are ce să aleagă şi se lasă condus de maşina publicitară a marilor edituri. Puține cărți s-au impus în ultimii ani pentru că ar fi atras prin titlurile lor atenția publicului. Marketingul, televizorul şi revistele literare impun marile succese.
Ceea ce nu înseamnă că nu se publică multă literatură est-europeană. Mai toate țările est-europene, ca şi România, şi-au pus la punct mecanisme de promovare a culturii în străinătate, cu fonduri destinate traducerilor şi editării literaturii autohtone. De fiecare dată cînd intru într-o mare librărie la Paris văd, pe rafturile rezervate Europei de răsărit, romanele lui Mircea Cărtărescu sau ale Gabrielei Adameşteanu. Dar nu le văd niciodată pe standurile de la intrarea în librărie, acolo unde ar merita de fapt să se afle şi unde omul are primul contact cu noutățile şi cu cărțile recomandate într-un fel sau altul, fie de critică, fie de librarii înşişi. çntre a fi editat în Occident şi a fi şi citit de public există aproape o prăpastie.
Interesant este însă faptul că Occidentul rămîne fascinat de ruşi. Scriitorii ruşi, clasici şi moderni, sunt citiți, sunt cumpărați, Rusia rămîne o țară şi o cultură care îi intrigă, nelinişteşte şi fascinează, cum spuneam, pe occidentali.
România este vizibilă pe piața franceză cu multe nume şi cu multe destine. çn orice librărie găseşti teatrul lui Ionesco, eseurile lui Cioran, proza lui Eliade şi Panait Istrati, poeziile lui Gherasim Luca (scrise în franceză), precum şi alte nume precum Paul Celan, Ilarie Voronca, Benjamin Fondane, Tristan Tzara... Lucru ciudat, după anunțarea ultimului premiu Nobel, acordat scriitoarei germane de origine română Herta Müller, într-o primă fază cărțile ei nu s-au găsit în librării. Tirajele erau mici şi s-au vîndut imediat. Ceea ce nu înseamnă că editurile n-au reacționat repede. Editura Seuil, de exemplu, a reeditat rapid culegerea ei de povestiri, “Le renard était déjà chasseur”, apărută inițial în 1997, iar sub numele autorului, Herta Müller, a apărut imediat informația “premiul Nobel pentru literatură”. Merită de semnalat numele persoanei care a tradus această carte din germană, Claire de Oliviera, care este şi excelentă vorbitoare de română. Ceea ce vreau să spun însă este că Herta Müller nu dispunea de tiraje de masă în Franța înaintea acestui premiu. Acum, însă, Gallimard a anunțat că o va publica anul viitor.
Şi pentru că vorbim de premii, trebuie recunoscut că o carte premiată are infinit mai multe şanse de a se vinde decît una care nu poartă mențiunea aceasta pe copertă. Premiile Goncourt, Femina, Renaudot, Medicis sau premiul pentru roman al Academiei Franceze stimulează enorm vînzările. Există însă şi o altă serie de premii care poate propulsa, dacă nu un scriitor, cel puțin vînzarea cărților sale: premiul librarilor, premiul Cafenelei Flore, premiul pentru roman al televiziunii franceze… Problema este că lista premiilor s-a umflat foarte mult… Practic, peste 2000 de distincții literare francophone recompensează în Franța creația literară, ceea ce provoacă uneori mari confuzii. çn sensul că pe standurile librăriilor sunt etalate uneori sute de cărți premiate, ceea ce… îl blochează pe săracul cititor potențial. Sute de premii există numai pentru roman (de exemplu unul al Căilor ferate franceze), şi este practic imposibil pentru un iubitor de proză să înțeleagă care este diferența dintre un premiu sau altul. Zeci de mici orăşele care organizează tot atîtea tîrguri de carte şi-au creat premiile lor: pentru roman, poezie, filozofie, eseu, şi aşa mai departe. Bineînțeles, numeroase premii sunt legate de diverse concursuri literare, pentru că în Franța ele reprezintă un fel de sport național: în jur de 10.000 de persoane participă anual la ele. Spun toate aceste lucruri pentru a creiona complexitatea peisajului editorial francez dar şi occidental. Cum să pătrundă, în aceste condiții, săracul scriitor român sau sîrb sau bulgar?
Există, însă, cel puțin în Franța, evenimente culturale create în jurul literaturilor străine cum ar fi “Les belles étrangères”. Organizată de Centrul Național al Cărții şi de Ministerul francez al Culturii, această manifestare este efectiv destinată promovării literaturilor străine în Franța, iar în 2005 au beneficiat de ea 12 scriitori români care chiar au fost invitați în Franța, unde au citit din operele lor şi au ținut conferințe. Aceste momente festive sunt uitate însă repede, pentru că funcționează oarecum ca pe bandă rulantă… Anul acesta, în mod inexplicabil pentru mine, sunt invitați scriitorii americani în Franța în contextul acestui eveniment, ca şi cum ar mai fi fost nevoie ca ei să fie promovați pe piața franceză.
Marea speranță a multor scriitori din Europa de răsărit este de a fi reperați cu ocazia tîrgurilor de carte. Dar nici aici nu e uşor. Tîrgul de carte de la Frankfurt, considerat cel mai mare din lume, mi s-a părut, mie cel puțin, unul foarte puțin generos cu Europa de răsărit. Cu trei ani în urmă, invitat la acest tîrg, am avut neplăcuta surpriză de a constata că toate țările răsăritene erau “plasate” în acelaşi spațiu, mare dar oarecum izolat într-un fel de subsol, departe de zona de circulație centrală, deci într-un fel de ghetou. Trebuia efectiv să-ți doreşti să ajungi pe la est-europeni că să nimereşti în acea sală. La Paris, Tîrgul internațional de carte este organizat într-o imensă şi unică hală expozițională unde toate țările, toate culturile şi toate editurile (mari şi mici), sunt obligate să coabiteze unele lîngă altele, să se învecineze… De unde o anumită convivialitate şi o anumită dimensiune umană a Tîrgului. Şi datorită acestei “dimensiuni umane” în materie de organizare standurile deseori sinistrate ale micilor culturi au mai multe şanse de a fi descoperite de vizitatori. çn plimbările lor fără țintă vizitatorii dau brusc peste standul Sloveniei, al Bulgariei, al României… Se mai uită, se mai opresc să asculte vorbind româneşte, ungureşte sau ceheşte, au revelația că toate țările Europei de răsărit sunt prezente la Tîrg, mai răsfoiesc cîte un album cu fotografii… şi e suficient pentru a scoate din singurătate standurile acestor culturi şi a le integra, vrînd-nevrînd, într-un fel de sărbătoare comună a cărții.
Bătaia peştelui, însă, la aceste tîrguri (iar în această privință nu mai există nici o diferență între Paris şi Frankfurt) sunt standurile anglo-saxone. Acolo îşi face întreaga planetă cumpărăturile masive în materie de autori. Aşa cum chinezii fabrică în prezent jucării pentru toată lumea, aşa scriu în prezent americanii pentru toată lumea. Şi nu e de mirare. 99 la sută din imaginile publicitare pe care le îngurgităm sunt de inspirație americană. Modelul nostru comportamental, fantasmele noastre vestimentare, urbane, sociale şi chiar erotice sunt americane. Miturile moderne sunt inventate de americani, unica utopie în care mai crede planeta este modul de viață american, singura limbă din care aproape fiecare ins de pe planetă ştie măcar cîteva cuvinte este engleza. Mai mult decît atît, piața mondială a educației universitare este dominată de anglo-saxoni, în frunte cu Statele Unite. Față de Franța, de exemplu, care primeşte anual 130.000 de studenți străini, America primeşte 560.000. Gusturile noastre au fost fasonate, treptat, cu ajutorul Hollywood-ului şi a fascinației iraționale pe care o avem față de America, pentru literatura anglo-saxonă. Şi aceasta chiar şi în țări cu o mare tradiție culturală, precum Franța.
Nu am nicidecum intenția de a spune că America nu a creat o mare cultură. Poe, Melville, Faulkner, Bukowski sunt autori care m-au emoționat. Iar Europa i-a asimilat uneori mai repede decît publicul american însuşi. De altfel mulți autori americani extrem de importanți, precum Paul Auster sau Norman Mailer, au o “piață de desfacere” mult mai mare în Europa decît în Statele Unite. Există însă şi o literatură de consum pe care au creat-o americanii mai bine decît toate celelalte nații, şi pe care ei o vînd mai bine decît toate celelalte nații. De la romanele de dragoste la cele polițiste, de la romanele de groază la cele ştiințifico-fantastice, o întreagă panoplie narativă americană se revarsă peste restul continentelor ca un torent căruia nu-i rezistă nimic. Cum lumea este fascinată de America, orice poveste care se desfăşoară în spațiul american devine mai interesantă decît dacă s-ar petrece în Grecia sau în Norvegia. Doi oameni care se iubesc, se părăsesc şi suferă din dragoste în America au parcă o putere de universalitate mai mare decît dacă drama lor s-ar petrece în Slovenia. Şi aceasta pentru că toate ingredientele exterioare, tot decorul poveştii este mai interesant în America.
Nu e nimic de făcut în fața acestei avalanşe. Americanii scriu fără complexe chiar şi atunci cînd rămîn naivi şi devin industriali. Nenumăratele şcoli de inițiere în arta narațiunii, care funcționează pe lîngă universități, formează scriitori-producători de romane de consum pentru marele public consumator de literatură.
Mi-ar plăcea să văd într-o bună zi o “avalanşă” est-europeană în Europa Occidentală. Pînă atunci, însă, constat că scriitorii francezi sunt nemulțumiți, de exemplu, că nu prea sunt citiți în America. S-ar spune că trăim într-o lume care se auto-păcăleşte. Scriitorii est-europeni sunt nemulțumiți că nu-i citeşte Europa Occidentală, cei din Europa Occidentală sunt nemulțumiți că nu-i citeşte America… Iluzia că trebuie cu orice preț să primim brevete de valoare în străinătate este teribilă, şi de nevindecat de fapt.