Eseuri
Mihai Gheorghiu
IDEOLOGIA ROMÂNEASCĂ. CRITICA SENSULUI TRADIȚIEI ÎN EPOCA INTERBELICĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
« Aici este încă lumea lui Dumnezeu şi, pe pămîntul nostru,
lumea lui Grigorescu »
N.Iorga
Există în această propoziție a lui Iorga întreaga paradigmă a tradiționalismului românesc antebelic şi interbelic. Totul se naşte din această propoziție rostită la 1907. Tradiționalismul românesc asumă convingerea că satul tradițional este satul unei lumi arhaice. O lume care se legitimează prin credință, prin religie, deci prin valorile sacrului, o lume care respectă adică perpetuează modelul originar, o lume a unei ritualități infuzate în toate gesturile, o lume în care fiecare act se revelează ca ritual. Viața ar fi, nu supraviețuire, ci trăire organică în orizontul misterului.
Țăranul acestui sat este proiectat ca având un soi de preoție originară, constitutivă, ceea ce îl face să fie un om esențial, singurul om esențial. țăranul acesta este astfel un slujitor al unei liturghii cosmice, de-a pururea repetată în veac. Țăranul este Omul, urmaşul adamic destinat cultului Dumnezeului celui viu. Existența sa capătă aşadar întemeierea reală, unică, esențială. Este păstorul celor văzute şi a celor nevăzute.
Ordinea existenței sale este privită ca ordine esențială. Numai această ordine poate întemeia, tot ceea ce nu este această ordine este nu dezordine, ci haos – întunericul unei lumi rătăcite pe căile blestemului. Ce este această ordine înfăptuită? Indistincția originară, deci sacră a naturii şi a umanului. Natura, pământul este co-substanțial omului pentru că îl întemeiază în real, totul este creație, în acest sens diferența se stinge, nu mai este o diferență ontică. Țăranul primeşte şi păstoreşte această ordine, existența sa este slujire liturgică şi nu simplă însumare de acte umane dezordonate. De aici şi concluzia că numai acea lume, deci acea istorie care păstrează țăranul este lumea reală. Cu alte cuvinte numai lumea păstrată de țăran este consfințită ca lume, şi nu ca simplă istorie.
Elementele arhetipale ale acestei ființări esențiale sunt: pământul, comunitatea, biserica. Pe aceşti trei piloni țăranul stăpâneşte eternitatea, ierarh tăcut al firii.
Pământul este în această ordine nu izvorul unei supuneri înrobitoare, ci solul ferm al unei mântuitoare întemeieri. Pământul dă, oferă accesul infinit la splendoare. Țăranul primeşte de la şi prin pământ temeiul slujirii sale liturgice, pământul nu este aici simplă proprietate, ci cale spre eliberare, spre libertate reală, spre mântuire. Comunitatea este, cu ordinea interioară a locuirii care o stăpâneşte, rânduiala comuniunii, a co-apartenenței. Biserica este cea care împlineşte măsura originară a țăranului, slujitor al lui Dumnezeu. Biserica este unirea suprafirească a pământului şi a țăranului. Preotul care slujeşte aici nu este decât un țăran ajuns la conştiința explicită a misiunii sale din primordii.
În linii mari acesta este desenul general al „vedeniei” tradiționaliste care stăpâneşte intelectul militantului tradiționalist interbelic. Desigur, variațiile există, accentele de asemenea, dar filonul dur al modelului rămâne.
Transferul tradiționalist nu este altceva decât încercarea de întemeiere prin strămoşi, iar strămoşii sunt recreați conform unui model care trebuie să reprezinte răspunsul la prezentul care agresează, care desființează, deci un cerc vicios al reamintiri şi al proiecției ca salvare, ca remediu al disperării. Tradiționalistul încearcă să găsească capătul unui drum pe care l-a pierdut el însuşi, un drum incert. În locul unei umanități robite de istorie vrea să proiecteze în trecut utopia unei creştinătăți esențiale şi fără fisură, care să mântuie fără rest.
Țăranul ca preot al firii este imaginea care măsoară spaima tradiționalismului în fața prezentului. Frica că nici un destin nu ne urmăreşte, doar lenta descompunere. Nu este vorba aici de sămănătorism, deşi există, intră în compoziție, ci de încercarea pe care o face o întreagă componentă a culturii româneşti de a proiecta ideologic o umanitate românească esențială, atemporală şi pe calea mântuirii. Lipsei de substanță istorică a epocii, a civilizației româneşti îi este opusă o evadare şi e-fuziune în transcendentul național.
Această evaziune din istorie, ca provocare metafizică esențială în ultimă instanță şi în orice caz unica reală, a agitat cultura românească a veacului XX de la semănătorism şi poporanism, prin ortodoxism, la proto-cronism.
Înfricoşați de noi înşine, de absența noastră prelungită din propria noastră istorie, am căutat un mit care să fundeze o renaştere. Cu deosebite accente, arhaicitatea agricolă combinată cu ortodoxia tratată ca organicitate a fost găsită ca mit auroral. Pradă ideologiei culturale, termenii au fost falsificați cu afectată inocență. De la țăranul ca unică realitate a României, țăran creştin şi ortodox de două milenii, s-a trecut la utopia ideologică a unei Românii arhetipale şi mioritice. Astfel, boicotul istoriei a trecut cu totul în sfera construcției ideologice a unui model antropologioc fundamental, originar şi unic. Modelul ideologic se fundează pe refuzul realității, pe pretinsa pătrundere a semnificației unice şi adevărate a realului. Ideologia transferă concluzia ultimă a unei explicații cu un caracter militant şi uneori milenarist asupra unei istorii considerată adesea în neutralitatea ei, o curgere informă şi degradantă. Istoria este exclusă prin falsificare. Sensul soteriologic al discursului ideologic domină cu autoritate orice alt tip de explicație care ar duce fie la o altă determinare, fie la o modernizare a sensului istoriei. Gândirea ideologică este gândirea viciată prin excelență.
Există ideologii materialiste, imanentiste şi „progresiste”, precum şi ideologii tradiționaliste şi regresive. Dacă primele fac apel la ştiință şi îşi atribuie într-o ambiguitate profitabilă atât versantul credinței, cât şi pe cel al ştiinței, cele din a doua categorie pretind fundamentarea pe religie şi morala tradițională a comunității. Apelul la dogmă, Biserică şi mistică este falsificat în chiar producerea acestui apel. Trăirea liturgică nu poate fi obiect de comerț ideologic.
Ideologiile sunt instrumente ale politicului utilizate în lupta pentru putere. Uneori caracterul net politic este atenuat de componenta culturală, fără totuşi a schimba sensul final al mizei. Ideologicul nu întemeiază o cultură sau un comportament religios, ci întodeauna o politică. Sămănătorism, poporanism, gândirism, ortodoxism sunt tot atâtea etape ale unui traseu inițiatic al ideologiei româneşti care trimite la evoluții politice mai mult sau mai puțin manifeste. Toate aceste etape şi-au impus ca sarcină ultimă aducerea în lumină a unei formule a fenomenului românesc. Formulă care nu trebuia obținută din simplul examen istoriografic al devenirii româneşti, ci dintr-o instituire a unei intuiții fundamentale care să ducă la o reprezentare esențială care la rându-i să confere un destin metafizic poporului român. Crizelor istorice, politice, economice şi sociale li s-a răspuns dogmatic, totul întemeiat pe un „apriorism românesc”. Lumea civilizației tradiționale româneşti devenea astfel „cristoforă”, purtătoare a chipului divin, ca o materia signata, păstrătoare într-o latență a stratului mumelor, a sacralității constitutive a lumii create.
Ideologia tradiționalismului românesc îşi are originea totuşi în mult detestata istorie, are deci un caracter polemic şi militant. Această ideologie tradiționalistă şi regresivă care pretinde că moşteneşte şi prelungeşte astfel situarea metafizică a „omului românesc” este în permanență o critică, deci o situare față de, a epocii moderne, a politicii, a Occidentului.
Ideologul tradiționalist ridică pretenția comunicării adevărului întemeiat din veac pe ortodoxie. Numai că tocmai această filiație organică trebuie supusă întrebării – în ce măsură ideologia tradiționalistă se întemeiază cu adevărat în ortodoxie, în ce măsură ea exprimă adevărul unei experiențe teologice reale. Ideologia nu este niciodată o experiență, ea este întotdeauna un erzaț, un ca şi cum etern reluat. Ceea ce domină întotdeauna în ideologie este permanenta glisare a planurilor, a conceptelor şi a punctelor de referință. Ideologia este totdeauna o formulă de cabinet.
Ideologicul desființează istoria prin formularea unei finalități constitutive, intrinseci a lumii fenomenale, ideologia citeşte întotdeauna lumea numenală, aspiră neîncetat la stadiul gnostic. Discursul ideologic nu acceptă slăbiciunea posibilului, ci numai tăria proprie a realului definitiv instituit prin chiar exprimarea ideologică. Ideologia este pururea maniheistă – binele şi răul sunt polii construcției sale, explicați şi exemplificați fără dubii. Păcatul nu intră în istorie decât prin celălalt, posesiunea ideologică a lumii asigură pe inițiat de puritatea sa intrinsecă. Numai trădarea poate murdări pe inițiat.
Ideologia românească nu a ajuns, ce-i drept, la o astfel de perfecțiune a punerii în pagină a traducerii ideologice a lumii. Cu toate acestea termenii inițiali, proprii unei astfel de revizuiri ideologice există şi pot fi urmăriți în devenirea lor istorică proprie formulei.
Minciuna sau falsul este într-adevăr una dintre forțele fundamentale ale istoriei. Lumea este spațiul confruntării dintre ideologii ca expresie a luptei determinate de voința de putere. Fragila voință a căutării adevărului, a experienței poetice sau religioase este supusă necondiționat principiului voinței de putere. Ieşirea din această determinare este singura victorie care poate fi obținută.
Legitimitatea autohtonismului românesc a fost găsită în opunerea unui model originar şi original la modelul occidental considerat ca fals, dominator şi demonic. Țăranul român a fost considerat purtătorul esențial al sensului ființării româneşti. Nu este de contestat aici că fiecare popor are un chip al său al trecerii prin istorie, nici necesitatea afirmării sau susținerii acestui chip. Ceea ce este de afirmat este că nu ideologia dă măsura acestui chip, ci creația – istorică, culturală sau religioasă. Răspunsul la provocarea istoriei trebuie să fie un răspuns şi nu un mod de a evita orice raportare reală.
Pornită dintr-un „apriorism românesc”, ideologia tradiționalistă, autohtonistă şi regresivă încetează să mai dea seama despre lumea reală a ispitelor, a înfrângerii, a neutralității care supraviețuieşte preluînd cameleonic formele tuturor agresiunilor. Ea vizează pe deasupra oricărui eveniment matricea esențială şi epifania ei. Existenței în umbra fiecărei zile, evidenței cotidianului fad, ideologia nu are niciodată ce să-i spună. Timpul apăsător al exercițiului supraviețuirii nu va interesa niciodată, contează numai timpul esențial care este întodeauna supraistoric. Vederea aceasta ilimitată care străvede prin eoni nu lasă nici un loc vreunei alte experiențe, mai slabe, lipsite de miza supraistoricului. Ideologia tinde aici să se substituie teologiei mistice ba chiar să devină teologie dogmatică.
Destinul unui popor în istorie este un mister. Orice formulă poate eşua în demonie, adică în eşec esențial în interiorul ființei. În conflictul esențial al epocii moderne, acela pentru libertate, omul trăieşte pariul ultim al condiției sale. Corifeii tradiționalismului românesc spun cu greu lucruri inteligibile, puținele lucruri totuşi autentice vin din partea existențialiştilor creştini, ca Vulcănescu sau al excenticilor ca Cioran. Păcatul ultim al acestei ideologii româneşti, pe lângă imensa platitudine, este că ea nu a putut evita devierea spre o teologie politică, spre o teologie a revoluției violente care înseamnă îndrumarea pe „ calea spre un Dumnezeu care ar învia prin politică” (P. Evdochimov). Iar violența sacră a misionarilor confuzi sfârşeşte întotdeauna în platitudinea crimei şi a dezastrului.
Provocării istorice esențiale a Occidentului lumea istorică românească i-a răspuns intelectual prin boicotul tradiționalist şi autohtonist urmat sau nu de soluții politice. S-a discutat enorm despre civilizația bimilenară, despre criza istorică, despre pierderea tradiției, dar s-a pierdut din vedere interogația fundamentală asupra modernității şi a provocării pe care aceasta o creează. Ceea ce este dezamăgitor este că răspunsul românesc interbelic a pierdut din vedere însăşi întrebarea şi odată cu ea şansa unui adevărat răspuns. Autohtonismul şi ortodoxismul interbelic au sfârşit în confuzie şi logoree, care nu este altceva decât patologia logosului cu adevărat pierdut. Nu contest că tensiunile modernității nu au fost corect sesizate, că avalanşei de nonsens postbelic şi imensei provocări bolşevice nu trebuia să i se dea un răspuns adecvat fundat în tradiția creştină a Europei care să fortifice sensul experienței istorice, nu să-l destructureze, dar răspunsul de fapt nu a venit, ci numai fantoşa sa debilă. Niciodată răspunsuri la provocările esențiale nu pot fi date de sloganuri şi de pastişe mistice.
Toată discuția interbelică a pus totuşi o problemă: a tipologiei culturii româneşti şi a evaluării stadiului istoric pe care îl traversează. În fața acestor examene majoritatea răspunsurilor tradiționaliste au încercat revenirea la un Urgrund stihial şi anistoric care singur ar putea să garanteze o reîntemeiere şi o împlinire a destinului românesc. Ceea ce este perfect fals şi o confuzie pernicioasă. Întotdeauna frisonului istoric al întemeierii şi al sincronismului sau al diacronismului i s-a răspuns cu discursul revoluționar al fundării în temeiuri. După lungi perioade de boicot al istoriei apar întotdeauna voci mistice care cer fie progres, fie restaurație: „Revoluția a cerută în numele lui Iisus, să-i deschidem brațele. Revoluția n-a tras plugul ei pe nici un pământ fără ca pământul acela, mai curând sau mai târziu, să nu fie binecuvântat de ceruri întru rodirea sa” sunt cuvintele lui C.A.Rosetti care se mențin ca formulă timp de un secol, deşi primeşte diverse conținuturi în diverse conjuncturi istorice. Vocea ideologiei joacă întotdeauna rolul trâmbiței apocaliptice.
Toți cei care se alătură acestei trâmbițe gândesc istoria românilor ca pe o pajişte cu miei pândiți de lupul principiului străin, cu alte cuvinte, dacă am fi putut avea o istorie românească pură, am fi putut împlini misiunea esențială de a dizolva de fapt istoria, de a confunda poporul cu Biserica. Am fi avut deci o Românie mistică a stânilor şi a mânăstirilor, care este utopia sentimentală a oricărui tradiționalist. Mântuirea e tratată ideologic şi politic, lucidității dureroase a experienței istorice îi va lua locul o mitologie falsă în chiar principiul ei. Evanghelia însăşi este luată numai ca îndreptar ideologic şi politic necesar pentru a interpreta istoria. Slăbiciunea răspunsului autohtonist şi tradiționalist vine tocmai din contrafacerea gândirii, din zelul apologetic prost întemeiat, din declamațiile sforăitoare care nu ascund decât o imensă jonglerie. Teologia jurnalieră şi mistica revoluției politice sunt falsuri în acțiune. Agitației tendințelor din revistele vremii îi corespunde prea puțin o reală renaştere culturală. Desigur, generația lui Eliade explodează în cultura română, dar o face pe cont propriu, cu o problematică proprie şi cu un destin aparte. Tot ceea ce este autentic în creația culturală românească interbelică se situează în afara ideologicului şi a militantismului cu orice preț. Exemplul fulminant pentru valoarea genuină, pentru umanitatea nepervertită de falsul ideologic este Mircea Vulcănescu.
Apelul lui Crainic la valorile satului tradițional, în bună consecvență logică cu cel al lui Iorga, este un ultim refugiu în fața neputinței gândirii. Este pe deplin adevărat că unica tradiție spirituală românească este cea izvorâtă din lumea satului, că modul existenței istorice româneşti este cel țărănesc, dar aceasta nu înseamnă că este permisă transformarea acestei înrădăcinări în soluție pentru prezentul unei dezrădăcinări. Care este intuiția care precede orice judecată asupra satului arhaic în epocă? Intuiția unei reale şi substanțiale inocențe. Arhaic stă aici pentru puritate. Uneori accentul cade pe cutumă şi pe tradiție, alteori pe trăirea liturghiei cosmice. În ambele situații este căutată reprezentarea comunității esențiale spre care, ni se spune, dacă am vrea ne-am putea reîntoarce. Or, tocmai acest lucru nu-l putem face. Satul capătă aici semnificația comunității creştine esențiale, poporul de țărani devine deținătorul unei taine şi posesorul unei misiuni. Dostoievski afirma şi el întemeierea tainică în popor, în poporul credincios, umilit, robit, aflat în suferință şi de aceea pe drumul tainic al mântuirii, dar era acolo măsura cu adevărat creştină a unei nădejdi apocaliptice, nimic ideologic. Viziunea aceasta apocaliptică nu există nicăieri în cultura română, unde totul a rămas fie la utopia sentimentală, fie la temperatura joasă a retoricii ideologice. Ideologia tradiționalismului românesc interbelic tinde să treacă drept gândire religioasă, teologie a istoriei. Spre nimic nu tinde mai mult decât spre această convertire mimetică şi de nimic nu se îndepărtează totuşi mai mult. Dacă asumarea unei poziții creştine duce cu adevărat la respingerea demoniei modernității alienante prin tehnică ca închidere a oricărei comuniuni spirituale, a oricărei căi spre transcendență, ideologia românească care este funcție a naționalismului politic şi cultural, cade pe o falie care demonstrează că obiectul ei nu există ca obiect al gândirii sau al contemplației. Drumul ei nu duce niciunde, este cale spre nimic.
Valorile ideologicului sunt create şi purtate de intelectuali în primă instanță. Intelighenția este cea care îşi fundamentează rolul social şi politic pe exercițiul ideologic legitimat ca răspuns la problemele istoriei sau, mai înalt, al destinului care trebuie împlinit. Ideologia este pentru intelectual putere manifestă. Pe teren românesc, descinzând direct din teozofia romantică germană, ideologia autohtonismului tradiționalist se opune occidentalizării înțeleasă ca influență a ideologiei seculare mecaniciste şi raționalizante a ideologiei luminilor. Intelectualul român a căutat astfel o soluție arhetipală şi organicistă pe teren popular şi pretins liturgic eşuând fie în metafizică folclorică, fie în teologia revoluției politice. Ceea ce lipseşte tuturor acestor problematizări este tocmai problematica, lipseşte examenul libertății, al angajării, al sensului epocii contemporane. Modernitatea este în ultimă instanță privită superficial, nu există nici o analiză profundă a modernității în epoca interbelică, neviciată de un pariu ideologic. Analiza lui Nae Ionescu, deşi importantă şi constitutivă pentru climatul intelectual al epocii este mai mult o pedagogie spiritualistă decât o analiză propriu-zisă.
Problema cea mai delicată a ideologiei tradiționaliste româneşti este convertirea discursului său la discursul teologal creştin ortodox. Creştină fiind, această gândire pretinde infailibilitatea.
Există aici două aspecte: 1. creştinismul ortodox ab initio, pretins, al ideologiei; 2. creştinismul ortodox asumat ca împlinire, ca certitudine a ideologiei. Astfel discursul ideologic tradiționalist şi ortodoxist descrie un cerc vicios perfect: discursul ideologic este creştin şi dovedeşte, demonstrează creştinismul. Nimic nu este aici demonstrat sau dovedit, ci numai pus, asumat ca premisă şi ca rezultat totodată. Istoria este o fabulă demonstrată, o poveste citită, ceea ce este, în oglindă şi păcatul raționalismului radical asumat şi el ca rațiune universală de iluminism şi urmaşii săi. Or, tocmai diferența ontologică față de adevăratul discurs teologic ortodox trebuie semnalată şi analizată, pervertirea teologicului într-un fel de filozofie a istoriei decriptate, în sfârşit descoperite, istorie care ar fi deținută şi conținută în paralogismele discursului tradiționalist. Critica modernității europene de pe avanposturi conservatoare, politice sau culturale, este una, şi teozofia extinsă a tradiționalismului care se găseşte pe sine ca panaceu, este alta. Ceea ce trebuie respins în primul rând în această ideologie este caracterul ei gnostic, pretenția de transcriere a sensului real al istoriei. Or, istoria este tocmai această rezistență absolută a obiectivului şi a subiectivului, a materialității şi a spiritualității lumii, această realitate care rezistă infinit şi provoacă infinit. Spiritualismul teologic real creştin este cu totul altceva decât gnoza simplistă a reversibilității sau a nostalgiei teozofico-romantice după paradisul epocii care tocmai a trecut. „Misiunea” culturii este aceea de a fi prezență a spiritului în lume şi pentru lume, actualitate a răspunsului. Provocării şi angajării, nu derivă fantastică şi halucinogenă. Progresivității debordante a raționalității utopiei realiste a tehnologicului nu i se poate opune pur şi simplu, în oglindă, agresivitatea unei regresivități în căutarea unei inocențe ultragiate, dar de negăsit decât în metanoia care nu este niciodată în urma noastră, ci înaintea noastră. Dumnezeu ne caută neîncetat înaintea noastră, acolo unde putem fi pentru că trebuie. Ființa noastră se topeşte în speranță, adică în viitor, în ceva care contrazice nimicul unei presupuse absențe. Viitorul nu poate fi decât noi înşine regăsiți sau căzuți, dar şi căderea este prezență şi realitate, adică adevăr al ființării noastre şi nu un „ca şi cum” al ei.
Afirmându-se ca pedagogie, tradiționalismul neagă sarcina oricărei pedagogii, pregătirea pentru timpul care vine cu propria sa ispitire. Ideologia românească nu pregăteşte România pentru nimic altceva decât pentru exercițiul narcisic în marginea propriei istorii, şi aceea falsificate cu duioşie şi falsă inocență. Memoria pioasă a strămoşilor nu poate înlocui exercițiul crud al supraviețuirii istorice, al găsirii de soluții tocmai în sensul păstrării unei moşteniri, şi nu a distrugerii ei prin iresponsabilitate şi mioritism larvar. Paradoxul trist al tradiționalismului este că transferă ceea ce afirmă – tradiția – în simplu discurs despre tradiție, reuşind astfel să ascundă tocmai ce pretinde că revelează. Tradiția subzistă numai prin necesitatea ei prezentă şi nu prin imperativul ideologic şi retoric. Ea există în afara oricărei retorici numai dacă există ca putere efectivă, adică în act.
Tradiționalismul românesc este în bună măsură o utopie sentimentală, reacția unor suflete rănite la haosul modernității. Ca ideologie, arată mai mult ca o colecție de prejudecăți înduioşătoare a unei lumi descentrate, decât ca o ideologie acaparantă în imperialismul ei furios. Cu toate acestea, ideologia tradiționalismului a reuşit să „îngroape” cultura română în inutilitatea unor demersuri şi dezbateri care au făcut-o să fie atât de prost plasată pentru a rezista atacului furibund al comunismului, adică tocmai agentului destrucției generalizate vizat în discursul tradiționalist de atâtea ori. Desigur, cultura nu se poate opune direct tancurilor, dar se poate opune degradării oamenilor şi spiritului lor, se poate opune reducerii lor la nivelul sclaviei perfecte, sclavia liber consimțită.
Ideologia românească a lăsat cultura română fără anticorpii necesari unei lupte de durată cu modernitatea întrupată în comunism. S-ar putea spune că indiferent ce moştenire am fi avut soarta ar fi fost aceeaşi, adică înrobiți unui spirit al tenebrelor şi al disoluției umane. Dar ar fi un argument fals, pentru că toată logomahia despre specificul național, despre locul şi rolul nostru în istoria civilizației nu a oferit nimic, dimpotrivă, a irosit energii imense şi a pustiit terenul lăsând loc numai unei veşnice imnografii naționale care a fost un perfect autism. Dezbaterea ideologică şi culturală interbelică a fost de asemenea semnificativă pentru politica culturii în epocă, pentru cheltuirea de resurse pentru sprijinirea uneia sau alteia dintre direcții, tonele de maculatură imnografică şi etnicistă ar fi trebuit să lase locul unei literaturi mai aproape de problematica reală a modernității decât redefinirea la infinit a specificului etnic. Toate marile voci ale perioadei au fost implicate într-un fel sau altul în dezbatere, dar de aici nu a rezultat în mod necesar sporirea temperaturii sau vreun avantaj direct pentru problematica generală a culturii române interbelice. De altfel intensa politizare a climatului cultural a făcut ca de multe ori dezbaterile să fie doar prelungiri ale mizei politicului în societate, fără nici o altă miză culturală. Iar pariul teologic nu a funcționat decât în puține cazuri cu adevărat, adică autentic şi fără proiecții politice integrate în lupta pentru putere într-o societate care, deşi stabilă din punct de vedere social şi economic, era din ce în ce mai instabilă din punct de vedere politic, aflată într-un derapaj accentuat al sistemului politic.
Cultura română interbelică a fost o epocă strălucitoare prin aparițiile vârfurilor generației 1927, printr-un mod cu totul nou de expresie culturală şi de luptă ideologică, dar toate aceste n-au putut atenua miezul slab al unei culturi de foileton şi de directivă politică şi ideologică, disprețul cvasi-general pentru ctitoria culturală academică, atât de necesară unei culturi care a renăscut teribil şi fragil în secolul XIX. De remarcat totodată că în ceea ce are mai bun creația culturală interbelică toate dilemele false au fost depăşite prin creație şi construcție pur şi simplu. Romanul, eseistica, poezia, filozofia, muzica şi plastica care au scăpat de patul lui Procust al alegerii sau / sau au rămas constitutive culturii secolului XX. Tot ceea ce a fost ideologizat, forțat să intre în carapacea unui militantism factice, în ultimă instanță, a sucombat.
Notă bibliografică: Trimiterea la sursele tuturor textelor canonice ale ideologiei tradiționalismului românesc ar fi fastidioasă, dăm in continuare câteva orientări bibliografice asupra unora din sursele care au fost consultate: Crainic, Nichifor, Puncte cardinale în haos, Buc., 1936; Ortodoxie şi etnocrație, Buc., 1937; Cuza, A.C., Doctrina naționalistă creştină, Iaşi,1928; Eliade, Mircea, Profetism românesc, Buc., 1990; Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX: Publicistica. 1870-1877, Buc., 1980; Goga, Octavian, Mustul care fierbe, Buc., 1927; Ionescu, Nae, Roza vânturilor, Buc., 1937; Iorga, Nicolae, „Doctrina naționalistă”, în Doctrinele partidelor politice, Buc., 1923; Istoria literaturii române contemporane, Buc., 1934; O viață de om aşa cum a fost, Buc., 1934; O luptă literară, Buc., 1979; Manoilescu, Mihai, Secolul corporatismului. Teoria corporatismului integral şi pur, Buc., 1934; Rădulescu-Motru, Constantin, Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, Buc., 1936; Roşu, Nicolae, Dialectica naționalismului, Buc., 1936; Sebastian, Mihail, Cum am devenit huligan, Buc., 1935; Stăniloae, Dumitru, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939; Vulcănescu, Mircea, De la Nae Ionescu la „Criterion”, Buc., 2003. Pentru istoria ideilor, arheologia conceptelor şi dezbaterea filiațiilor: Arendt, Hannah, Între trecut şi viitor, Buc., 1997; Essays in Understanding, 1930-1954, New York, 2005; Berlin, Isaiah, Adevăratul studiu al omenirii, Buc., 2001; Simțul realității, Buc., 2004; Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Buc., 1944; Culianu, Ioan Petru, Studii româneşti, Buc., 2000; Dumont, Louis, Eseu asupra individualismului, Buc., 1997; Gellner, Ernest, Națiuni şi naționalism, Buc., 1997; Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne, Buc., 1924; Mannerheim, Karl, Ideology and Utopia. An Introduction To the Sociology of Knowledge, London, 1936; Marrou, Henry I., Teologia istoriei, Iaşi, 1995; Ricoeur, Paul, Istorie şi adevăr, Buc., 1996; Schmitt, Carl, La notion de la politique. Théorie du partisan, Paris, 1992.
lumea lui Grigorescu »
N.Iorga
Există în această propoziție a lui Iorga întreaga paradigmă a tradiționalismului românesc antebelic şi interbelic. Totul se naşte din această propoziție rostită la 1907. Tradiționalismul românesc asumă convingerea că satul tradițional este satul unei lumi arhaice. O lume care se legitimează prin credință, prin religie, deci prin valorile sacrului, o lume care respectă adică perpetuează modelul originar, o lume a unei ritualități infuzate în toate gesturile, o lume în care fiecare act se revelează ca ritual. Viața ar fi, nu supraviețuire, ci trăire organică în orizontul misterului.
Țăranul acestui sat este proiectat ca având un soi de preoție originară, constitutivă, ceea ce îl face să fie un om esențial, singurul om esențial. țăranul acesta este astfel un slujitor al unei liturghii cosmice, de-a pururea repetată în veac. Țăranul este Omul, urmaşul adamic destinat cultului Dumnezeului celui viu. Existența sa capătă aşadar întemeierea reală, unică, esențială. Este păstorul celor văzute şi a celor nevăzute.
Ordinea existenței sale este privită ca ordine esențială. Numai această ordine poate întemeia, tot ceea ce nu este această ordine este nu dezordine, ci haos – întunericul unei lumi rătăcite pe căile blestemului. Ce este această ordine înfăptuită? Indistincția originară, deci sacră a naturii şi a umanului. Natura, pământul este co-substanțial omului pentru că îl întemeiază în real, totul este creație, în acest sens diferența se stinge, nu mai este o diferență ontică. Țăranul primeşte şi păstoreşte această ordine, existența sa este slujire liturgică şi nu simplă însumare de acte umane dezordonate. De aici şi concluzia că numai acea lume, deci acea istorie care păstrează țăranul este lumea reală. Cu alte cuvinte numai lumea păstrată de țăran este consfințită ca lume, şi nu ca simplă istorie.
Elementele arhetipale ale acestei ființări esențiale sunt: pământul, comunitatea, biserica. Pe aceşti trei piloni țăranul stăpâneşte eternitatea, ierarh tăcut al firii.
Pământul este în această ordine nu izvorul unei supuneri înrobitoare, ci solul ferm al unei mântuitoare întemeieri. Pământul dă, oferă accesul infinit la splendoare. Țăranul primeşte de la şi prin pământ temeiul slujirii sale liturgice, pământul nu este aici simplă proprietate, ci cale spre eliberare, spre libertate reală, spre mântuire. Comunitatea este, cu ordinea interioară a locuirii care o stăpâneşte, rânduiala comuniunii, a co-apartenenței. Biserica este cea care împlineşte măsura originară a țăranului, slujitor al lui Dumnezeu. Biserica este unirea suprafirească a pământului şi a țăranului. Preotul care slujeşte aici nu este decât un țăran ajuns la conştiința explicită a misiunii sale din primordii.
În linii mari acesta este desenul general al „vedeniei” tradiționaliste care stăpâneşte intelectul militantului tradiționalist interbelic. Desigur, variațiile există, accentele de asemenea, dar filonul dur al modelului rămâne.
Transferul tradiționalist nu este altceva decât încercarea de întemeiere prin strămoşi, iar strămoşii sunt recreați conform unui model care trebuie să reprezinte răspunsul la prezentul care agresează, care desființează, deci un cerc vicios al reamintiri şi al proiecției ca salvare, ca remediu al disperării. Tradiționalistul încearcă să găsească capătul unui drum pe care l-a pierdut el însuşi, un drum incert. În locul unei umanități robite de istorie vrea să proiecteze în trecut utopia unei creştinătăți esențiale şi fără fisură, care să mântuie fără rest.
Țăranul ca preot al firii este imaginea care măsoară spaima tradiționalismului în fața prezentului. Frica că nici un destin nu ne urmăreşte, doar lenta descompunere. Nu este vorba aici de sămănătorism, deşi există, intră în compoziție, ci de încercarea pe care o face o întreagă componentă a culturii româneşti de a proiecta ideologic o umanitate românească esențială, atemporală şi pe calea mântuirii. Lipsei de substanță istorică a epocii, a civilizației româneşti îi este opusă o evadare şi e-fuziune în transcendentul național.
Această evaziune din istorie, ca provocare metafizică esențială în ultimă instanță şi în orice caz unica reală, a agitat cultura românească a veacului XX de la semănătorism şi poporanism, prin ortodoxism, la proto-cronism.
Înfricoşați de noi înşine, de absența noastră prelungită din propria noastră istorie, am căutat un mit care să fundeze o renaştere. Cu deosebite accente, arhaicitatea agricolă combinată cu ortodoxia tratată ca organicitate a fost găsită ca mit auroral. Pradă ideologiei culturale, termenii au fost falsificați cu afectată inocență. De la țăranul ca unică realitate a României, țăran creştin şi ortodox de două milenii, s-a trecut la utopia ideologică a unei Românii arhetipale şi mioritice. Astfel, boicotul istoriei a trecut cu totul în sfera construcției ideologice a unui model antropologioc fundamental, originar şi unic. Modelul ideologic se fundează pe refuzul realității, pe pretinsa pătrundere a semnificației unice şi adevărate a realului. Ideologia transferă concluzia ultimă a unei explicații cu un caracter militant şi uneori milenarist asupra unei istorii considerată adesea în neutralitatea ei, o curgere informă şi degradantă. Istoria este exclusă prin falsificare. Sensul soteriologic al discursului ideologic domină cu autoritate orice alt tip de explicație care ar duce fie la o altă determinare, fie la o modernizare a sensului istoriei. Gândirea ideologică este gândirea viciată prin excelență.
Există ideologii materialiste, imanentiste şi „progresiste”, precum şi ideologii tradiționaliste şi regresive. Dacă primele fac apel la ştiință şi îşi atribuie într-o ambiguitate profitabilă atât versantul credinței, cât şi pe cel al ştiinței, cele din a doua categorie pretind fundamentarea pe religie şi morala tradițională a comunității. Apelul la dogmă, Biserică şi mistică este falsificat în chiar producerea acestui apel. Trăirea liturgică nu poate fi obiect de comerț ideologic.
Ideologiile sunt instrumente ale politicului utilizate în lupta pentru putere. Uneori caracterul net politic este atenuat de componenta culturală, fără totuşi a schimba sensul final al mizei. Ideologicul nu întemeiază o cultură sau un comportament religios, ci întodeauna o politică. Sămănătorism, poporanism, gândirism, ortodoxism sunt tot atâtea etape ale unui traseu inițiatic al ideologiei româneşti care trimite la evoluții politice mai mult sau mai puțin manifeste. Toate aceste etape şi-au impus ca sarcină ultimă aducerea în lumină a unei formule a fenomenului românesc. Formulă care nu trebuia obținută din simplul examen istoriografic al devenirii româneşti, ci dintr-o instituire a unei intuiții fundamentale care să ducă la o reprezentare esențială care la rându-i să confere un destin metafizic poporului român. Crizelor istorice, politice, economice şi sociale li s-a răspuns dogmatic, totul întemeiat pe un „apriorism românesc”. Lumea civilizației tradiționale româneşti devenea astfel „cristoforă”, purtătoare a chipului divin, ca o materia signata, păstrătoare într-o latență a stratului mumelor, a sacralității constitutive a lumii create.
Ideologia tradiționalismului românesc îşi are originea totuşi în mult detestata istorie, are deci un caracter polemic şi militant. Această ideologie tradiționalistă şi regresivă care pretinde că moşteneşte şi prelungeşte astfel situarea metafizică a „omului românesc” este în permanență o critică, deci o situare față de, a epocii moderne, a politicii, a Occidentului.
Ideologul tradiționalist ridică pretenția comunicării adevărului întemeiat din veac pe ortodoxie. Numai că tocmai această filiație organică trebuie supusă întrebării – în ce măsură ideologia tradiționalistă se întemeiază cu adevărat în ortodoxie, în ce măsură ea exprimă adevărul unei experiențe teologice reale. Ideologia nu este niciodată o experiență, ea este întotdeauna un erzaț, un ca şi cum etern reluat. Ceea ce domină întotdeauna în ideologie este permanenta glisare a planurilor, a conceptelor şi a punctelor de referință. Ideologia este totdeauna o formulă de cabinet.
Ideologicul desființează istoria prin formularea unei finalități constitutive, intrinseci a lumii fenomenale, ideologia citeşte întotdeauna lumea numenală, aspiră neîncetat la stadiul gnostic. Discursul ideologic nu acceptă slăbiciunea posibilului, ci numai tăria proprie a realului definitiv instituit prin chiar exprimarea ideologică. Ideologia este pururea maniheistă – binele şi răul sunt polii construcției sale, explicați şi exemplificați fără dubii. Păcatul nu intră în istorie decât prin celălalt, posesiunea ideologică a lumii asigură pe inițiat de puritatea sa intrinsecă. Numai trădarea poate murdări pe inițiat.
Ideologia românească nu a ajuns, ce-i drept, la o astfel de perfecțiune a punerii în pagină a traducerii ideologice a lumii. Cu toate acestea termenii inițiali, proprii unei astfel de revizuiri ideologice există şi pot fi urmăriți în devenirea lor istorică proprie formulei.
Minciuna sau falsul este într-adevăr una dintre forțele fundamentale ale istoriei. Lumea este spațiul confruntării dintre ideologii ca expresie a luptei determinate de voința de putere. Fragila voință a căutării adevărului, a experienței poetice sau religioase este supusă necondiționat principiului voinței de putere. Ieşirea din această determinare este singura victorie care poate fi obținută.
Legitimitatea autohtonismului românesc a fost găsită în opunerea unui model originar şi original la modelul occidental considerat ca fals, dominator şi demonic. Țăranul român a fost considerat purtătorul esențial al sensului ființării româneşti. Nu este de contestat aici că fiecare popor are un chip al său al trecerii prin istorie, nici necesitatea afirmării sau susținerii acestui chip. Ceea ce este de afirmat este că nu ideologia dă măsura acestui chip, ci creația – istorică, culturală sau religioasă. Răspunsul la provocarea istoriei trebuie să fie un răspuns şi nu un mod de a evita orice raportare reală.
Pornită dintr-un „apriorism românesc”, ideologia tradiționalistă, autohtonistă şi regresivă încetează să mai dea seama despre lumea reală a ispitelor, a înfrângerii, a neutralității care supraviețuieşte preluînd cameleonic formele tuturor agresiunilor. Ea vizează pe deasupra oricărui eveniment matricea esențială şi epifania ei. Existenței în umbra fiecărei zile, evidenței cotidianului fad, ideologia nu are niciodată ce să-i spună. Timpul apăsător al exercițiului supraviețuirii nu va interesa niciodată, contează numai timpul esențial care este întodeauna supraistoric. Vederea aceasta ilimitată care străvede prin eoni nu lasă nici un loc vreunei alte experiențe, mai slabe, lipsite de miza supraistoricului. Ideologia tinde aici să se substituie teologiei mistice ba chiar să devină teologie dogmatică.
Destinul unui popor în istorie este un mister. Orice formulă poate eşua în demonie, adică în eşec esențial în interiorul ființei. În conflictul esențial al epocii moderne, acela pentru libertate, omul trăieşte pariul ultim al condiției sale. Corifeii tradiționalismului românesc spun cu greu lucruri inteligibile, puținele lucruri totuşi autentice vin din partea existențialiştilor creştini, ca Vulcănescu sau al excenticilor ca Cioran. Păcatul ultim al acestei ideologii româneşti, pe lângă imensa platitudine, este că ea nu a putut evita devierea spre o teologie politică, spre o teologie a revoluției violente care înseamnă îndrumarea pe „ calea spre un Dumnezeu care ar învia prin politică” (P. Evdochimov). Iar violența sacră a misionarilor confuzi sfârşeşte întotdeauna în platitudinea crimei şi a dezastrului.
Provocării istorice esențiale a Occidentului lumea istorică românească i-a răspuns intelectual prin boicotul tradiționalist şi autohtonist urmat sau nu de soluții politice. S-a discutat enorm despre civilizația bimilenară, despre criza istorică, despre pierderea tradiției, dar s-a pierdut din vedere interogația fundamentală asupra modernității şi a provocării pe care aceasta o creează. Ceea ce este dezamăgitor este că răspunsul românesc interbelic a pierdut din vedere însăşi întrebarea şi odată cu ea şansa unui adevărat răspuns. Autohtonismul şi ortodoxismul interbelic au sfârşit în confuzie şi logoree, care nu este altceva decât patologia logosului cu adevărat pierdut. Nu contest că tensiunile modernității nu au fost corect sesizate, că avalanşei de nonsens postbelic şi imensei provocări bolşevice nu trebuia să i se dea un răspuns adecvat fundat în tradiția creştină a Europei care să fortifice sensul experienței istorice, nu să-l destructureze, dar răspunsul de fapt nu a venit, ci numai fantoşa sa debilă. Niciodată răspunsuri la provocările esențiale nu pot fi date de sloganuri şi de pastişe mistice.
Toată discuția interbelică a pus totuşi o problemă: a tipologiei culturii româneşti şi a evaluării stadiului istoric pe care îl traversează. În fața acestor examene majoritatea răspunsurilor tradiționaliste au încercat revenirea la un Urgrund stihial şi anistoric care singur ar putea să garanteze o reîntemeiere şi o împlinire a destinului românesc. Ceea ce este perfect fals şi o confuzie pernicioasă. Întotdeauna frisonului istoric al întemeierii şi al sincronismului sau al diacronismului i s-a răspuns cu discursul revoluționar al fundării în temeiuri. După lungi perioade de boicot al istoriei apar întotdeauna voci mistice care cer fie progres, fie restaurație: „Revoluția a cerută în numele lui Iisus, să-i deschidem brațele. Revoluția n-a tras plugul ei pe nici un pământ fără ca pământul acela, mai curând sau mai târziu, să nu fie binecuvântat de ceruri întru rodirea sa” sunt cuvintele lui C.A.Rosetti care se mențin ca formulă timp de un secol, deşi primeşte diverse conținuturi în diverse conjuncturi istorice. Vocea ideologiei joacă întotdeauna rolul trâmbiței apocaliptice.
Toți cei care se alătură acestei trâmbițe gândesc istoria românilor ca pe o pajişte cu miei pândiți de lupul principiului străin, cu alte cuvinte, dacă am fi putut avea o istorie românească pură, am fi putut împlini misiunea esențială de a dizolva de fapt istoria, de a confunda poporul cu Biserica. Am fi avut deci o Românie mistică a stânilor şi a mânăstirilor, care este utopia sentimentală a oricărui tradiționalist. Mântuirea e tratată ideologic şi politic, lucidității dureroase a experienței istorice îi va lua locul o mitologie falsă în chiar principiul ei. Evanghelia însăşi este luată numai ca îndreptar ideologic şi politic necesar pentru a interpreta istoria. Slăbiciunea răspunsului autohtonist şi tradiționalist vine tocmai din contrafacerea gândirii, din zelul apologetic prost întemeiat, din declamațiile sforăitoare care nu ascund decât o imensă jonglerie. Teologia jurnalieră şi mistica revoluției politice sunt falsuri în acțiune. Agitației tendințelor din revistele vremii îi corespunde prea puțin o reală renaştere culturală. Desigur, generația lui Eliade explodează în cultura română, dar o face pe cont propriu, cu o problematică proprie şi cu un destin aparte. Tot ceea ce este autentic în creația culturală românească interbelică se situează în afara ideologicului şi a militantismului cu orice preț. Exemplul fulminant pentru valoarea genuină, pentru umanitatea nepervertită de falsul ideologic este Mircea Vulcănescu.
Apelul lui Crainic la valorile satului tradițional, în bună consecvență logică cu cel al lui Iorga, este un ultim refugiu în fața neputinței gândirii. Este pe deplin adevărat că unica tradiție spirituală românească este cea izvorâtă din lumea satului, că modul existenței istorice româneşti este cel țărănesc, dar aceasta nu înseamnă că este permisă transformarea acestei înrădăcinări în soluție pentru prezentul unei dezrădăcinări. Care este intuiția care precede orice judecată asupra satului arhaic în epocă? Intuiția unei reale şi substanțiale inocențe. Arhaic stă aici pentru puritate. Uneori accentul cade pe cutumă şi pe tradiție, alteori pe trăirea liturghiei cosmice. În ambele situații este căutată reprezentarea comunității esențiale spre care, ni se spune, dacă am vrea ne-am putea reîntoarce. Or, tocmai acest lucru nu-l putem face. Satul capătă aici semnificația comunității creştine esențiale, poporul de țărani devine deținătorul unei taine şi posesorul unei misiuni. Dostoievski afirma şi el întemeierea tainică în popor, în poporul credincios, umilit, robit, aflat în suferință şi de aceea pe drumul tainic al mântuirii, dar era acolo măsura cu adevărat creştină a unei nădejdi apocaliptice, nimic ideologic. Viziunea aceasta apocaliptică nu există nicăieri în cultura română, unde totul a rămas fie la utopia sentimentală, fie la temperatura joasă a retoricii ideologice. Ideologia tradiționalismului românesc interbelic tinde să treacă drept gândire religioasă, teologie a istoriei. Spre nimic nu tinde mai mult decât spre această convertire mimetică şi de nimic nu se îndepărtează totuşi mai mult. Dacă asumarea unei poziții creştine duce cu adevărat la respingerea demoniei modernității alienante prin tehnică ca închidere a oricărei comuniuni spirituale, a oricărei căi spre transcendență, ideologia românească care este funcție a naționalismului politic şi cultural, cade pe o falie care demonstrează că obiectul ei nu există ca obiect al gândirii sau al contemplației. Drumul ei nu duce niciunde, este cale spre nimic.
Valorile ideologicului sunt create şi purtate de intelectuali în primă instanță. Intelighenția este cea care îşi fundamentează rolul social şi politic pe exercițiul ideologic legitimat ca răspuns la problemele istoriei sau, mai înalt, al destinului care trebuie împlinit. Ideologia este pentru intelectual putere manifestă. Pe teren românesc, descinzând direct din teozofia romantică germană, ideologia autohtonismului tradiționalist se opune occidentalizării înțeleasă ca influență a ideologiei seculare mecaniciste şi raționalizante a ideologiei luminilor. Intelectualul român a căutat astfel o soluție arhetipală şi organicistă pe teren popular şi pretins liturgic eşuând fie în metafizică folclorică, fie în teologia revoluției politice. Ceea ce lipseşte tuturor acestor problematizări este tocmai problematica, lipseşte examenul libertății, al angajării, al sensului epocii contemporane. Modernitatea este în ultimă instanță privită superficial, nu există nici o analiză profundă a modernității în epoca interbelică, neviciată de un pariu ideologic. Analiza lui Nae Ionescu, deşi importantă şi constitutivă pentru climatul intelectual al epocii este mai mult o pedagogie spiritualistă decât o analiză propriu-zisă.
Problema cea mai delicată a ideologiei tradiționaliste româneşti este convertirea discursului său la discursul teologal creştin ortodox. Creştină fiind, această gândire pretinde infailibilitatea.
Există aici două aspecte: 1. creştinismul ortodox ab initio, pretins, al ideologiei; 2. creştinismul ortodox asumat ca împlinire, ca certitudine a ideologiei. Astfel discursul ideologic tradiționalist şi ortodoxist descrie un cerc vicios perfect: discursul ideologic este creştin şi dovedeşte, demonstrează creştinismul. Nimic nu este aici demonstrat sau dovedit, ci numai pus, asumat ca premisă şi ca rezultat totodată. Istoria este o fabulă demonstrată, o poveste citită, ceea ce este, în oglindă şi păcatul raționalismului radical asumat şi el ca rațiune universală de iluminism şi urmaşii săi. Or, tocmai diferența ontologică față de adevăratul discurs teologic ortodox trebuie semnalată şi analizată, pervertirea teologicului într-un fel de filozofie a istoriei decriptate, în sfârşit descoperite, istorie care ar fi deținută şi conținută în paralogismele discursului tradiționalist. Critica modernității europene de pe avanposturi conservatoare, politice sau culturale, este una, şi teozofia extinsă a tradiționalismului care se găseşte pe sine ca panaceu, este alta. Ceea ce trebuie respins în primul rând în această ideologie este caracterul ei gnostic, pretenția de transcriere a sensului real al istoriei. Or, istoria este tocmai această rezistență absolută a obiectivului şi a subiectivului, a materialității şi a spiritualității lumii, această realitate care rezistă infinit şi provoacă infinit. Spiritualismul teologic real creştin este cu totul altceva decât gnoza simplistă a reversibilității sau a nostalgiei teozofico-romantice după paradisul epocii care tocmai a trecut. „Misiunea” culturii este aceea de a fi prezență a spiritului în lume şi pentru lume, actualitate a răspunsului. Provocării şi angajării, nu derivă fantastică şi halucinogenă. Progresivității debordante a raționalității utopiei realiste a tehnologicului nu i se poate opune pur şi simplu, în oglindă, agresivitatea unei regresivități în căutarea unei inocențe ultragiate, dar de negăsit decât în metanoia care nu este niciodată în urma noastră, ci înaintea noastră. Dumnezeu ne caută neîncetat înaintea noastră, acolo unde putem fi pentru că trebuie. Ființa noastră se topeşte în speranță, adică în viitor, în ceva care contrazice nimicul unei presupuse absențe. Viitorul nu poate fi decât noi înşine regăsiți sau căzuți, dar şi căderea este prezență şi realitate, adică adevăr al ființării noastre şi nu un „ca şi cum” al ei.
Afirmându-se ca pedagogie, tradiționalismul neagă sarcina oricărei pedagogii, pregătirea pentru timpul care vine cu propria sa ispitire. Ideologia românească nu pregăteşte România pentru nimic altceva decât pentru exercițiul narcisic în marginea propriei istorii, şi aceea falsificate cu duioşie şi falsă inocență. Memoria pioasă a strămoşilor nu poate înlocui exercițiul crud al supraviețuirii istorice, al găsirii de soluții tocmai în sensul păstrării unei moşteniri, şi nu a distrugerii ei prin iresponsabilitate şi mioritism larvar. Paradoxul trist al tradiționalismului este că transferă ceea ce afirmă – tradiția – în simplu discurs despre tradiție, reuşind astfel să ascundă tocmai ce pretinde că revelează. Tradiția subzistă numai prin necesitatea ei prezentă şi nu prin imperativul ideologic şi retoric. Ea există în afara oricărei retorici numai dacă există ca putere efectivă, adică în act.
Tradiționalismul românesc este în bună măsură o utopie sentimentală, reacția unor suflete rănite la haosul modernității. Ca ideologie, arată mai mult ca o colecție de prejudecăți înduioşătoare a unei lumi descentrate, decât ca o ideologie acaparantă în imperialismul ei furios. Cu toate acestea, ideologia tradiționalismului a reuşit să „îngroape” cultura română în inutilitatea unor demersuri şi dezbateri care au făcut-o să fie atât de prost plasată pentru a rezista atacului furibund al comunismului, adică tocmai agentului destrucției generalizate vizat în discursul tradiționalist de atâtea ori. Desigur, cultura nu se poate opune direct tancurilor, dar se poate opune degradării oamenilor şi spiritului lor, se poate opune reducerii lor la nivelul sclaviei perfecte, sclavia liber consimțită.
Ideologia românească a lăsat cultura română fără anticorpii necesari unei lupte de durată cu modernitatea întrupată în comunism. S-ar putea spune că indiferent ce moştenire am fi avut soarta ar fi fost aceeaşi, adică înrobiți unui spirit al tenebrelor şi al disoluției umane. Dar ar fi un argument fals, pentru că toată logomahia despre specificul național, despre locul şi rolul nostru în istoria civilizației nu a oferit nimic, dimpotrivă, a irosit energii imense şi a pustiit terenul lăsând loc numai unei veşnice imnografii naționale care a fost un perfect autism. Dezbaterea ideologică şi culturală interbelică a fost de asemenea semnificativă pentru politica culturii în epocă, pentru cheltuirea de resurse pentru sprijinirea uneia sau alteia dintre direcții, tonele de maculatură imnografică şi etnicistă ar fi trebuit să lase locul unei literaturi mai aproape de problematica reală a modernității decât redefinirea la infinit a specificului etnic. Toate marile voci ale perioadei au fost implicate într-un fel sau altul în dezbatere, dar de aici nu a rezultat în mod necesar sporirea temperaturii sau vreun avantaj direct pentru problematica generală a culturii române interbelice. De altfel intensa politizare a climatului cultural a făcut ca de multe ori dezbaterile să fie doar prelungiri ale mizei politicului în societate, fără nici o altă miză culturală. Iar pariul teologic nu a funcționat decât în puține cazuri cu adevărat, adică autentic şi fără proiecții politice integrate în lupta pentru putere într-o societate care, deşi stabilă din punct de vedere social şi economic, era din ce în ce mai instabilă din punct de vedere politic, aflată într-un derapaj accentuat al sistemului politic.
Cultura română interbelică a fost o epocă strălucitoare prin aparițiile vârfurilor generației 1927, printr-un mod cu totul nou de expresie culturală şi de luptă ideologică, dar toate aceste n-au putut atenua miezul slab al unei culturi de foileton şi de directivă politică şi ideologică, disprețul cvasi-general pentru ctitoria culturală academică, atât de necesară unei culturi care a renăscut teribil şi fragil în secolul XIX. De remarcat totodată că în ceea ce are mai bun creația culturală interbelică toate dilemele false au fost depăşite prin creație şi construcție pur şi simplu. Romanul, eseistica, poezia, filozofia, muzica şi plastica care au scăpat de patul lui Procust al alegerii sau / sau au rămas constitutive culturii secolului XX. Tot ceea ce a fost ideologizat, forțat să intre în carapacea unui militantism factice, în ultimă instanță, a sucombat.
Notă bibliografică: Trimiterea la sursele tuturor textelor canonice ale ideologiei tradiționalismului românesc ar fi fastidioasă, dăm in continuare câteva orientări bibliografice asupra unora din sursele care au fost consultate: Crainic, Nichifor, Puncte cardinale în haos, Buc., 1936; Ortodoxie şi etnocrație, Buc., 1937; Cuza, A.C., Doctrina naționalistă creştină, Iaşi,1928; Eliade, Mircea, Profetism românesc, Buc., 1990; Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX: Publicistica. 1870-1877, Buc., 1980; Goga, Octavian, Mustul care fierbe, Buc., 1927; Ionescu, Nae, Roza vânturilor, Buc., 1937; Iorga, Nicolae, „Doctrina naționalistă”, în Doctrinele partidelor politice, Buc., 1923; Istoria literaturii române contemporane, Buc., 1934; O viață de om aşa cum a fost, Buc., 1934; O luptă literară, Buc., 1979; Manoilescu, Mihai, Secolul corporatismului. Teoria corporatismului integral şi pur, Buc., 1934; Rădulescu-Motru, Constantin, Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, Buc., 1936; Roşu, Nicolae, Dialectica naționalismului, Buc., 1936; Sebastian, Mihail, Cum am devenit huligan, Buc., 1935; Stăniloae, Dumitru, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939; Vulcănescu, Mircea, De la Nae Ionescu la „Criterion”, Buc., 2003. Pentru istoria ideilor, arheologia conceptelor şi dezbaterea filiațiilor: Arendt, Hannah, Între trecut şi viitor, Buc., 1997; Essays in Understanding, 1930-1954, New York, 2005; Berlin, Isaiah, Adevăratul studiu al omenirii, Buc., 2001; Simțul realității, Buc., 2004; Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Buc., 1944; Culianu, Ioan Petru, Studii româneşti, Buc., 2000; Dumont, Louis, Eseu asupra individualismului, Buc., 1997; Gellner, Ernest, Națiuni şi naționalism, Buc., 1997; Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne, Buc., 1924; Mannerheim, Karl, Ideology and Utopia. An Introduction To the Sociology of Knowledge, London, 1936; Marrou, Henry I., Teologia istoriei, Iaşi, 1995; Ricoeur, Paul, Istorie şi adevăr, Buc., 1996; Schmitt, Carl, La notion de la politique. Théorie du partisan, Paris, 1992.