Eseuri
Michael Finkenthal
SESTO PALS, DIALOGURI ÎNTRE ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Într-un fel, faptul este uimitor: un poet care a publicat atât de puțin în decursul vieții sale se dovedeşte a fi un autor extrem de prolific. Dacă mulți au fost uimiți de sertarele goale ale scriitorilor români după dispariția ideologiei de fier ruginit a ceauşismului în 1989, mulți vor fi surprinşi astăzi să descopere că anumite sertare (şi nu numai sertare, ci şi mese, măsuțe, cutii şi cutiuțe ascunse în, sub şi deasupra unor dulapuri) erau pline doldora. Poetul - care a debutat ca avangardist în 1930, prietenul lui Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi Dolfi Trost, liderii celui de-al doilea val al suprarealismului în anii care au urmat imediat celui de-al doilea război mondial, dar si al lui Geo Bogza sau Aurel Baranga - a preferat să rămână după război, un anonim. Nu a încetat însă să scrie; dimpotrivă, a scris enorm de mult, poemul devenind metoda unei căutări frenetice de sine, intersectată adesea de întrebări existențiale care transgresau eul său chinuit, consumat, dar întotdeauna prezent în prim plan. şi totuşi, Sesto Pals nu părea să aibă nevoie să-şi facă publice căutările, să intre într-un dialog cu confrații săi în planul esteticului sau cu semenii săi în general, prin conversații în agora; să fi fost lipsa libertăților individuale motivul care l-a determinat să adopte în public muțenia, să fi fost de vină teama de a nu repeta experiența traumatică trăită în 1933? Cert este că, până după mijlocul anilor optzeci, mai bine de un deceniu după ce imigrase în Israel şi nu mai avea de ce să se teamă publicându-şi poemele, poetul n-a publicat aproape deloc. Dar, din nou aparențele înşală. În această perioadă a scris multă… filosofie. A continuat să scrie poezie – la poezie nu ar fi putut renunța oricum, ea devenise parte componentă a acelui unu misterios care ne defineşte – dar marea parte a timpului a fost consacrată în aceşti ani prozei filosofice.
Prietenii îl îndemnau să publice: Gherasim Luca de la Paris, Ion Caraion (după plecarea sa în Elveția contactele au fost reluate), Ştefan Baciu de peste mări şi țări, Paul Păun din vecinătatea sa mediteraneană (trăia în acei ani la Haifa). Dar poetul ramânea tăcut. Nu mut cu desăvârşire – a publicat pe ici pe colo – ci tăcut. Doar la sfârşitul deceniului trecut, după întâlnirea cu Nicolae Tzone, s-a decis să publice un volum, Omul Ciudat, în care a adunat versuri scrise între 1930 si 1998. Până atunci, aproape două decenii după imigrarea în Israel, poetul n-a publicat, cu toate că acum nu mai avea de ce să se teamă. N-a publicat dar nu a încetat să scrie; mai puțină poezie ce-i drept, dar a scris multă… filosofie. Poezie a continuat să scrie într-un mod natural, la ea nu ar fi putut renunța oricum, devenise parte componentă a acelui unu misterios care ne defineşte irevocabil, cum avea să observe poetul în proza sa filosofică. Publicarea în viitor a acestei ‘fețe a lui Ianus’ va reprezenta şi ea o surpriză ; deocamdată însă vom amâna discuția pe această temă şi ne vom concentra asupra unei alte modalități de expresie a poetului, dialogul imaginar-absurd al eului cu sine însuşi.
Simion Shestopal s-a născut în 1913 la Odesa. çn anii tulburi care au urmat revoluției comuniste, familia se refugiază în România. Tatăl reuşeşte să obțină la Istambul statutul de protejat al guvernului italian; în felul acesta, nu doar statutul personal se va schimba ci şi numele de familie, Sestopal devenind Sestopali. Simion-Senia va petrece câțiva ani la Galați şi apoi, în 1923 sau 1924, familia se va muta la Bucureşti: băieții (poetul avea un frate cu doi ani mai în vârstă) trebuiau să urmeze liceul şi, oricum, într-un orăşel de provincie inundat de refugiați din Basarabia şi Rusia, domnul Sestopali nu reuşea să asigure existența familiei. Viitorul poet e înscris la liceul Matei Basarab, unde-l va avea coleg de bancă pe Gherasim Luca. Cei doi vor rămâne prieteni până la sfârşitul tragic al lui Gherasim Luca la Paris.
În 1930 apare prima serie a revistei de avangardă Alge, publicată de câțiva liceeni talentați : Luca şi Sestopali (devenit acum Sesto Pals sau D. Amprent uneori), Aurel Baranga, Perahim şi Paul Păun. Mentorul lor intelectual este Geo Bogza, iar din umbră îi susține şi îi urmăreşte cu simpatie Saşa Pană. Va urma apoi Muci în 1932, după care seria a doua a Algelor va aduce în 1933 (în aparență cel puțin), un sfârşit abrupt şi oarecum dramatic al carierei de poet avangardist a junelui Sesto Pals. Nu am aici spațiul necesar pentru a reveni asupra acestei poveşti – interesantă în sine şi plină de tâlc în contextul acelor zile. Am făcut-o într-un articol intitulat ‘Ce s-a întâmplat cu ‘algiştii’în 1933 ?’ publicat în Apostroful clujean în 2007. Iată însă cum a descris poetul însuşi, într-o scrisoare adresată văduvei lui Paul Păun (căreia îi trimitea cartea lui Saşa Pană, Născut în ’02), evenimentele:
(1) Alge mică apare în câteva numere (6 numere cred), ultimul pe
care-l am (Nr. 6) avînd data de Iunie 1931.
(2) După o pauză de doi ani, apare şi Alge Mare cu data de Martie 1933. Acest număr i-a fost trimis lui N. Iorga cu dedicația “Marelui nostru profesor…’ (sau cam aşa ceva) de către Puiu Perahim şi Zola (Gherasim Luca) şi poate şi Aurel.
(3) Redacția era trecută la mine. Cred că stăteam atunci în strada Mihai Vodă şi aveam telefon în casă, lucru mai rar atunci. Într-o zi cînd Zola era la mine, au apărut trei domni frumos îmbrăcați şi au întrebat unde-i redacția şi cine e redactor. Apoi s-au legitimat, judele instructor Oprescu, comisarul de poliție şi procurorul. Zola şi cu mine am fost duşi la Prefectura de poliție unde am stat pe un preş presărat cu ploşnițe toată noaptea, după care ne-am întîlnit la Văcăreşti (duşi cu duba) cu Paul, Puiu, Aurel şi tipograful Bercovici.
Au făcut percheziție la Puiu în pod şi au găsit printre altele, şi 11 exemplare din revista “Organ Universal” (in subtitlu), titlul îl ştii. Două exemplare au găsit la Mme Bercovici.
Ce se întîmplase? La instrucție, judele Oprescu mi-a arătat un exemplar din Alge cu sublinierile lui Iorga. Iorga a subliniat cu albastru tot ce i s-a părut incriminatoriu pentru noi, atît din punct de vedere moral, cît şi politic. Ziarul a redat numele noastre de familie cu fotografiile care au apărut în revistă. Eu eram ‘proaspăt venit din Transnistria, trimes de “duşmani” pentru a perverti poporul’, ceilalți erau duşmani prin definiție (Zola era însă şi orfan de război).
Am stat zece zile în prevenție cu alți deținuți de drept comun, cu un hîrdău de rahat în celulă şi cu un communist (Arnold) care fiind “politic” avea un prici şi un pat personal şi un primus.
Despre “prin ce am trecut”, altă dată’.
După cele câteva nopți petrecute la Văcăreşti, iertat dar rămas cu sabia lui Damocles suspendată deasupra capului – familia nu obținuse încă cetățenia română şi orice nouă abatere considerată act ilegal s-ar fi putut repercuta asupra întregii familii – copilul minune se linişteşte. Scriu “copil minune’ fără intenția de a fi ironic : tânărul Sesto Pals era extrem de talentat în ştiințele exacte, la admiterea la politehnică a fost scutit de examenele de matematică şi fizică în baza notelor obținute la bacalaureat. (Până la adânci bătrâneți va rămâne fascinat de matematică şi de ştiințele naturale : în multitudinea de foi pline de note, de cifre şi de figuri geometrice adunate după moartea poetului, am regăsit cele mai bizare construcții intelectuale dedicate unei preocupări obsesive aproape, cu tentativa de a cuantifica valorile calitative. Un amestec ciudat de hegelianism şi de aritmetică abstractă). Dar să revenim la evenimentele anului 1933 ; Sesto Pals promite tatălui său că-şi va băga mințile-n cap, va deveni serios şi se va înscrie la Politehnica din Bucureşti. Aşa a şi făcut. Odată ajuns pe băncile facultății, îşi vede de treabă, e silitor şi conştiincios, tace chitic şi în 1940 devine inginer de mine şi metalurgie dar nu poate lucra : fiind evreu, legile în vigoare în acel moment îi interzic un post la stat ; cu atât mai mult, la Malaxa sau în Valea Prahovei era persona non grata. A venit războiul şi în 1942 Sesto Pals-Sestopali a fost trimis la muncă obligatorie pe un şantier al CFR-ului ca “inginer – evreu”. Va rămâne apoi la CFR, până la pensionare.
După război, prietenii sãi algişti revin în trombă. Sesto Pals îi frecventează dar rămâne pasiv. Incepe să lucreze şi îşi vede de treaba lui de inginer. Paul Păun a studiat şi el medicina dar el e mai mult poet decât medic în aceşti ani de imediat după război. çn anii războiului, Sesto Pals a întâlnit la Baraşeum o tânără refugiată din Cernăuți, o pictoriță talentată care studiase la Paris înainte de război şi reuşise să fugă din Bucovina în ultimul moment, după începutul războiului pe frontul de est, în 1941, şi puțin înainte de a se declanşa represiunea cumplită împotriva populațiilor evreieşti în teritoriile de dincolo de Nistru. Lucy Metsch îl aprecia mult pe tânărul taciturn care fuma fără încetare şi refuza să se angajeze în discuțiile zgomotoase ale dialecticienilor noii dialectici suprarealiste purtate în cel mai impenetrabil, pentru ea, infranegru. La sfârşitul lui 1944 s-a întors din Transnistria Valentina Berman, verişoara primară a poetului. Impreună cu mama ei rămasă văduvă, s-au mutat în casa unchiului Emanoil (tatăl poetului ; mama lui, Berta, era sora tatălui Valentinei, mort în Transnistria). Sesto Pals avea în acel moment 32 de ani, Valentina nu împlinise încă 18. Un an mai târziu aveau să se căsătorească ! Chiar şi cititorul lipsit de prejudecăți al acestui început de secol post-postmodern, îşi poate imagina stupoarea familiei şi a celor din jur. Lucy Metsch va fi devastată şi în ciuda faptului că soarta o va readuce la Sesto Pals mulți ani mai târziu, nu-i va ierta niciodată trădarea.
Anii de după “închiderea” care s-a petrecut în România în 1948 au fost grei. Sesto Pals nu avea nici un fel de iluzii în legătură cu noul regim ; tăcea însă şi-şi petrecea majoritatea timpului pe şantierele căilor ferate. Valentina, care fusese deportată în Transnistria la o vârstă fragedă încerca să-şi refaca viața după experiența traumatică trăită acolo. Pierdută într-un Bucureşti care-i era străin, înconjurată de oameni care păreau a vorbi o limbă neînțeleasă de ea, trăind un cotidian plin de dificultăți materiale, trebuia să se mulțumească cu întâlnirile de sfârşit de săptămână cu un soț care revenea şi el obosit şi tracasat de pe cine ştie ce linie Salva-Vişeu. Mama Valentinei se remăritase şi, în casa fiicei tatălui vitreg, întâlneşte într-o bună zi un poet tânăr pe nume Ion Caraion. Când o vizitează din nou pe Mura, află că poetul fusese arestat.
Câțiva ani mai târziu, la ieşirea lui Caraion din închisoare, se întâlnesc din nou şi Valentina acceptă să bată la maşină poeme gândite de acesta în anii de detenție. Încet-încet se va înfiripa o poveste de dragoste, întreruptă brusc de re-arestarea lui Caraion şi apoi, nu mult după aceea, a Valentinei (din nou, cititorul interesat poate găsi mai multe detalii într-un alt articol al meu mai de demult (2006), “Sesto Pals în anul de grație 1958”, publicat tot în Apostrof). Sesto Pals se va despărți de Valentina după revenirea acesteia din închisoare, în 1963. In 1965 se căsătoreste cu Lucy Metsch. Valentina se va mărita cu Ion Caraion, după eliberarea acestuia, şi vor trãi împreună până la moartea poetului, în Elveția. Sesto Pals pleacă, aşa cum am mai spus, în 1970 în Israel şi moare acolo în 2002.
Am transcris în grabă şi foarte succinct aceste ‘repere biografice’ pentru a schița un sistem de referință afectiv în cadrul căruia trebuie înțeleasă opera complexă a acestui poet quasi-necunoscut. Cum în numărul de față al revistei publicăm două piese în proză, voi încerca, pe acest fundal, să le situez pe scurt într-un sistem de referință critic, intelectual, suprapus totuşi primului. Dialogul Întuneric, datat 16 septembrie 1967, a fost scris în aceeaşi perioadă în care a fost scris si Jocul de cărti şi e, de asemenea, contemporan cu primele fragmentele filosofice ale autorului. Poetul l-a considerat suficient de important pentru a-l traduce în limba franceză. E un dialog tipic sestopalian, ambiguu, conținând un discurs sincopat în care e greu de desluşit cine vorbeşte cu cine şi în numele cui. Paradoxul este elementul central al discursului dialogal al lui Sesto Pals. Temele tipice, pe care le regăsim în poeme, sunt prezente şi aici: masca şi rolul ei, confruntarea dintre întuneric şi lumină, dintre adevăr şi minciună. Cineva dialoghează cu un motan care mai încolo devine bufniță; sau poate un vultur discută cu lumea, care este şi ea o pasăre de pradă? Sau poate este o reluare a dialogului lui Faust cu Diavolul, în versiunea lui Sesto Pals?
Logica visului este prezentă şi de multe ori se întretaie cu aceea a retoricii suprarealiste: „fără să fiu bufniță sau liliac sau un alt zburător de noapte, eu te văd ca şi când ai fi o clipă din trecutul meu, o amintire de-a mea.” Sau: „Poate că, îmbrăcat în hainele nebuniei, țesute cu firele vorbei tale, cutreieri noaptea şi te vaieți pe la colțuri sau poate aştepți în bătrâna clopotniță să se producă nebunia clopotelor”. O axiomă care va fi reluată pe larg în dialogurile scrise mai târziu apare aici într-o formă simplă şi directă: „... fața omului e masca cea mai reuşită pe care a purtat-o vreodată un animal.” La un moment dat bufnița, simbolul înțelepciunii, cea care vede lumina adevărului în noapte, pare a vorbi cu Divinitatea însăşi. Personajul misterios, acel X care deschide dialogul constatând – în modul cel mai banal că „... e curent pe întuneric. Şi întuneric şi trage… am să strănut în curând…” îşi va dezvălui adevarata identitate când va declara triumfător: „Eu n-am fost, eu sunt. Aceasta este definiția mea…” Iar această definiție ne aminteşte evident de faimoasa autodefiniție a Aceluia care-i vorbea lui Moise pe Muntele Sinai, „Ehie asher ehie”, sunt acela care sunt. Doar că, ceva mai încolo, se instalează îndoiala atunci când bufnița sau motanul sau vulturul sau… Faust se va întreba: „... sau poate eşti acel diavol de care s-au temut generații întregi…?” Răspunsul acestei forțe protejate de întunericul de nepătruns al nopții rămâne evaziv: „...marea mea modestie nu îmi permite să port pe nedrept toate titlurile cu care mă onorezi.”
În continuare însă, dialogul înaintează înspre un crescendo în care personajul misterios îl trimite pe Faust în deşert: „Singura soluție pentru tine este să pleci în pustiu, acolo unde suprafața pământului este la fel ca sufletul tău, şi acolo să stai liniştit, lăsându-te în voia vulturului tău care de mult se roteşte deasupra ta, de mult simte mirosul de hoit pe care îl exală gândurile tale!” Copleşit, omul răspunde: „Eşti centrul lumii!” Dezabuzat, celălalt remarcă scurt: „Lumea e o pasăre de pradă”. În final, Personajul Misterios, se adresează unui Faust resemnat: „Ai tăcut… deci ai vorbit. Prin tăcerea ta ai spus exact ceea ce trebuia”.
În Jocul de cărți, dialog de factură suprarealistă, facem cunoştință cu eroul principal, Quid. Finalul, care reaminteşte Metamorfoza lui Kafka (Kafka începuse să fie cunoscut publicului românesc grație monografiei lui Radu Enescu aparuta in 1968), descrie sinuciderea omului care s-a mințit pe el însuşi şi pe toți cei din jur întreaga sa viață, devenit în ultimul moment gândac. Metamorfoza lui Quid nu este descrisă în acest prim tablou, dar un alt dialog sestopalian intitulat Canibalii joacă în mod indirect acest rol: eroul trăieşte micul său moment al adevărului în confruntarea cu Bimbo cel Bun, înțelege şi se face înțeles. Este însă prea târziu. Alternativa care i se oferă este inacceptabilă. În fine, în dialogul Sinucigaşul, găsim descrierea momentului care lipseşte în prima parte a acestui ‘triptic’ (sper să public în curând toate aceste dialoguri în volum ; dupa cum se poate intelege din comentariul meu, cele trei piese sunt strâns legate între ele). Clipele care preced sinuciderea lui Quid sunt descrise în dialogul acestuia cu misteriosul Mustăcios. Este acesta un reprezentat al forțelor oculte, al cerului, al diavolului sau doar un simplu alter ego al autorului? Niciunul şi toate la un loc: în diverse momente, interlocutorul lui Quid îmbracă forme şi întrupări diferite. Când este întrebat: „Crezi în Dumnezeu?” acesta răspunde: „E numai o presupunere, ca şi mine”.
Vom lăsa cititorului misiunea dificilă, dar în acelaşi timp foarte instructivă şi aducătoare de satisfacții intelectuale, de a interpreta dialogurile: mă voi mulțumi aici să semnalez doar câteva puncte care-mi par importante prin faptul că leagă opera filosofică de cea literar-poetică a autorului. După cum spuneam mai sus, primul dialog al „tripticului” se deosebeşte esențial de celelalte două prin factura sa suprarealistă. Lumea este şi nu este a noastră, a jucătorilor de cărți. Deşi noi am creat regulile jocului, nu este clar dacă noi îl jucăm sau el ne joacă pe noi. Cărțile se vor dovedi a avea propria lor existență si propriul destin. Imagini urmuziene, avangardiste; „Algistul” care a fost Sesto Pals se recunoaşte în fragmente precum: „Cât timp a trebuit să treacă până ți-ai dat seama că joci singur? O săptămână, două, trei, poate o lună? Cine ştie? Dar ai constatat că masa de joc îmbătrânise. Lumina din tavan te privea strâmbă şi rea cu galbenul ei ironic şi-ți colora gândurile în culori ciudate”. Umorul subtil alternează cu observația filosofică nu mai puțin subtilă: asul de pică se îndrăgosteşte de dama de cupă şi încearcă să se apropie de aceasta prin tot felul de subterfugii. În zadar însă, „fiindcă” – spune autorul – „nu există niciun joc în care un as de pică să stea alături de o damă de cupă”. Lumea obiectelor (obiectivă?) este şi ea supusă regulilor jocului din lumea subiectului (subiectivă?). În neputința lor, cele două lumi se dovedesc a fi identice.
În această situație, impersonalul şi îl defineşte pe eroul nostru ca fiind „sacul cu întâmplări curente care au căpătat greutatea memoriei şi atârnă în aşa fel încât nu există o forță umană să-l poată purta pe umeri”. Ce-i rămâne de făcut lui Quid? Disperat, se scufundă într-un vis în care va juca ultimul său joc de cărți cu partenerii săi inexistenți. Visul devine un coşmar, „rămăşițele voastre joacă acum cu mine. Vor să câştige, să-mi ia carnea”. În fine, sentința este necruțătoare: „Ai pierdut partida”. Ceea ce se va întâmpla între acest moment şi scena „gândacului uriaş atârnând spânzurat de o frânghie”, nu este descris în mod explicit în acest prim dialog, care ramâne „avangardist” până la capăt.
michael finkenthal
SESTO PALS
Două proze inedite
ÎNTUNERIC
– E curent pe întuneric. Şi întuneric şi trage... am să strănut în curând...
– O, nu e nimic... cineva şi-a deschis sufletul...
- Spune-i să-l închidă repede fiindcă s-ar putea să-i scape şi apoi... trage…
– Asta ni se pare nouă, motanilor, că trage de undeva, trage a pisică...
– Cunosc proverbul... nu te lăuda, e prea târziu pentru laude şi prea întuneric. Văd că te strâmbi, deşi nici nu ştiu cum arăți, dar „văd” că te strâmbi la mine, eşti hâd.
– Mă confunzi, nu sunt eu acela care se strâmbă la tine, e umbra ta, e aceeaşi pasăre care zboară tot timpul rotindu-se în jurul său ca un vultur şi aşteptându-şi moartea.
– Umbra mea e cu mine, nu e contra mea, ucigaşule, iar vulturul acesta eşti tu, tu care te strâmbi atâta până când ajungi să ai un chip de om şi nici nu mai ştie nimeni dacă eşti vultur sau om, fiară sau curcă domestică, fiindcă fața omului e masca cea mai reuşită pe care a purtat-o vreodată un animal.
– Oricine ar fi, umbra ta sau eu, e un vultur în jurul tău, un vultur sus, pentru el tu eşti un punct, punctul lui de atracție din care se va înfrupta într-o zi. Din când în când el coboară glonț spre tine şi-ți țiuie în ureche surd şi gurmand. Şi atunci, de pe fața ta pielea dispare numai o secundă şi rămâne un craniu gol, un craniu uscat, o clipă, o singură clipă. Apoi vulturul fuge din nou cu această clipă în cioc şi cârâie, şi cârâie în văzduh. Oriunde te duci, dacă eşti mai atent, poți să-i auzi cârâitul.
La concert, în timp ce orchestra te preface într-un instrument muzical, auzi ca pe o replică a ta cârâitul vulturului tău.
– Dar tu, bufniță, care vorbeşti aşa de bine de vulturi, de unde le cunoşti pe toate astea?
– E noapte, şi lumina zilei care mă împiedică să văd, nu mai e. Sper că n-are să mai vină niciodată şi atunci voi putea să-ți spun totul despre tine. Dar greşeşti că îmi spui Bufniță şi desigur că vrei să mă insulți cu asta, dar să ştii că eu nu m-aş simți insultat să fiu Bufniță, poate că ar fi preferabilă această soluție dacă aş putea s-o realizez.
Dar fără să fiu Bufniță sau liliac sau un alt zburător de noapte, eu te văd ca şi când ai fi o clipă din trecutul meu, o amintire de-a mea. Şi deşi tu te consideri un individ independent, nu eşti, în fond, altceva decât o amintire, o umbră. De aceea te pot auzi numai pe întuneric, când umbrele pot să vorbească...
– E o minciună şi tu eşti un îngâmfat, eu n-am fost, „eu sunt.” Aceasta e definiția mea, iar tu vrei să mă faci „trecut.” Ştiu acum cine eşti. Eşti o greşeală, sau poate chiar o Bufniță greşită sau poate doar cineva care crede numai că este, că a fost şi va fi.
Poate că, îmbrăcat în hainele nebuniei, țesute cu firele vorbei tale, cutreieri noaptea şi te vaieți pe la colțuri, sau poate aştepți în bătrânele clopotnițe să se producă nebunia clopotelor.
Iar ochii tăi au crescut mari, privind aceste clopote şi urmărindu-le de veacuri sub chipul bufniței. Sau poate inventezi păianjeni pe care îi înghiți după aceea. Sau poate îi pândeşti pe copii să adoarmă şi le sugi sângele care în somn le-a dizolvat sufletul. Şi atunci ei se trezesc şi plâng şi plâng... dar nu îi aude nimeni fiindcă tu ai învățat să înghiți zgomotele, cântecele şi vocea.
Cum poți să le mesteci pe toate împreună? Cum poți să faci inaudibile toate eforturile pe care marea dorință sau suferințele grele le fac să apară în spațiu?
Nu ştiu... ştiu că tu eşti monstrul acela despre care basmele mincinoase ne-au afirmat că a fost ucis de un oarecare Făt-Frumos. Sau poate eşti acest diavol de care s-au temut generații întregi de credincioşi şi de care gândurile cele mai tainice ale Ateilor se mai tem încă. Mulți oameni nu cred în Dumnezeu, dar existența diavolului nu e contestată de nimeni şi dovadă că tu, „Cel-a-cărui-voce e noaptea însăşi” îmi vorbeşti, mă vorbeşti şi mă judeci.
– Mă bucură ce aud, îmi pare bine... Dar marea mea modestie nu-mi permite să port pe nedrept toate titlurile cu care mă onorezi. Din păcate, ajungând gradat în sărmanele tale imprecații, de la bufniță la diavol, eu am rămas în umbra umbrei mele şi te privesc pe tine, întunecat personaj, prin prisma nopții care în ochii mei luminează figura ta obosită de viață, ochii tăi plutind în orbite ca două pete de ulei şi vocea ta strecurată printr-un ciur des pe care ți l-au băgat în creier învățătorii tăi şi învățătorii învățătorilor tăi.
Singura soluție pentru tine ca să faci ceva este să pleci în pustiu, acolo unde suprafața pământului este la fel ca sufletul tău şi acolo să stai liniştit, lăsându-te în voia vulturului tău care de mult se roteşte deasupra ta, de mult simte mirosul de hoit pe care îl exală gândurile tale.
– Eşti centrul lumii.
– Lumea e o pasăre de pradă.
– Păsările de pradă îşi mănâncă centrul. Centrul crede că el roteşte pasărea de pradă în jurul lui fiindcă ea e a lui. Dar în realitate pasărea de pradă se roteşte în jurul centrului fiindcă el e el…
– Şi de ce te preocupă să ştii cine sunt?
Vrei să vezi dacă mă poți asculta. Vrei să-mi pipăi barba că să vezi dacă e barbă de profesor, de dascăl şi numai după ce ai să constați astfel, că am „certificat,” o să mă asculți. Sau poate vrei să vezi dacă nu cumva sunt o voce fără stăpân care latră undeva singură pe stradă. Eu nu am născut adevărul, dealtfel, ca să poți naşte, trebuie să fii femeie şi, spre apărarea acestui sex atât de bârfit, eu trebuie să-ți spun că nici o femeie n-ar putea greşi atât de adânc încât să nască adevăr. Dar adevărul pluteşte în aer. El este, în substanța nopții, mereu schimbător, ca orice umbră care îmbracă pentru o clipă lucirea luminii şi care dispare iarăşi, lăsând lumina să lumineze în locul ei, înşelătoare, mincinoasă.
– (Acelaşi) Ai tăcut... deci ai vorbit.
Prin tăcerea ta ai spus exact ceea ce trebuia.
JOCUL DE CăRȚI
Eşti sau nu eşti! Lumea e un joc al tău, dar nu cu toți jucătorii de cărți cărțile se joacă pe ele însele. Le-ai găsit aşezate pe masă. Le-ai jucat. Ai pierdut partida.
Când te-ai ridicat, masa era neagră. Prietenii tăi dormeau, toți trei, somnul regilor, al valeților şi al damelor. Şi numai tu, ridicat deasupra lor ca un as, jucai mai departe singur. Cât timp a trebuit să treacă până ți-ai dat seama că joci singur? O săptămână, două, trei, poate o lună? Cine ştie? Dar ai constatat că masa de joc îmbătrânise. Lumina din tavan te privea strâmbă şi rea cu galbenul ei ironic şi-ți colora gândurile în culori ciudate.
Aşa a fost: ai luat cărțile, le-ai numărat şi le-ai amestecat. Apoi ți-ai privit, consternat, partenerii.
Ai amestecat cărțile şi ai dat fiecăruia partea lui de noroc, partea lui de ghinion. Ai scos din buzunar câteva monede lucitoare şi le-ai pus lângă tine. Apoi ai pronunțat: „şi.” Unul din parteneri ți-a răspuns „pas.” Răspunsul venea de undeva din adânc, dintr-o prăpastie.
Jocul era numai aparent mort. Partenerii erau aici, dar fiecare într-un alt mod al existenței sale. Ai mai rostit „şi-şi” şi ți-a răspuns al doilea partener, cel care dormea cu un deget murdar ridicat spre tavan. Iar vocea lui descindea de undeva din horn şi intra prin sobă învârtindu-se acolo: „pas.”
Ai cerut răspunsul celuilalt, celui ce stătea cu limba scoasă şi lungită pe masă. O limbă cu protuberanțe şi bătături, ca o talpă, o limbă cu un dinte de aur. „şi” pas am zis, „şi-şi” pas am spus, şi tu „şi şi şi.”
Deodată limba a început să lovească în masă şi mi-a răspuns: „pas.”
Dar eu am să joc „şi,” „şi”?
Şi mai jucați şi şi şi...
– Ai pus banii pe masă.
– Ai dat cărțile.
– Ai pierdut…
– Apoi cărțile au început să se distribuie singure. Ele ştiau locul mai bine ca noi, jucătorii... Numai în mâna ta stăteau moarte, inerte. Şi când le aruncai sunau metalic, greu pe masă.
Apoi deodată s-a făcut tăcere. şi în marea linişte se auzea glasul damei de pică murmurând „Iubitule, iar ai murit?”
Apoi cărțile au tăcut.
Din când în când valetul de treflă şoptea „Te iubesc, damă de cupă,” „te iubesc, damă de caro.” Iar rigile îşi povesteau episoadele din viața trecută, pe când ei înşişi erau valeți.
Numai valetul de cupă recita monoton poezii. Glasul său răsuna mai tare peste toate şoaptele şi şuşotelile care se ridicau ca nişte umbre încă transparente deasupra mesei, ca o ceață.
– „Tăceți din gură şi jucați!...”
sau:
– „N-avem timp de pierdut.”
sau:
– „Amestecă!”
Şi se auzea glasul revoltat al valetului:
– „Suntem şi aşa destul de amestecați.”
Sau glasul bâlbâit al şeptarilor:
– „Hai să ne amestecăm singuri!”
Şi, amestecă. Amestecă şi, şi, şi, apoi şi-şi-şi.
Aşa s-a facut că Asul de pică, ce devenea din când în când As de treflă (numai că schimbarea asta nu putea fi percepută nici de el şi nici de alții) a fost aşezat lângă Dama de cupă de care s-a îndrăgostit. Această dragoste era însă fără speranțe şi, deşi el era un as, nu era asul ei şi în zadar era când de pică, când de treflă, chiar dacă ar fi venit un trişor, tot nu i-ar fi împreunat, fiindcă nu există nici un joc în care un as de pică să stea alături de o damă de cupă. Nu foloseşte nimănui.
Şi nimeni nu ține seama de dorințele cărților.
Pe măsură ce jocul avansa, ceasul mişca perfid acele înainte, cu mult înainte, astfel încât noaptea s-a pomenit dintr-odată lipsită de timpul ei natural, sustras de acest instrument perfid pe care-l ține întotdeauna la poarta de intrare nelăsându-l să pătrundă în misterele ei.
Eşti din ce în ce mai agitat. Dacă te agiți, tu nu ştii că tulburi firea lucrurilor din jur prin agitația ta. Stârneşti un praf nevăzut care acoperă sufletele oamenilor. Produci modificări ireversibile, căderi de stânci în prăpăstii, goneşti vulturii trufaşi care dorm înveliți în penele liniştii!
Totul e contra ta când te agiți.
Vorbeşte mai încet, nu tulbura somnul umbrelor duşmane care, odată trezite, îți vor juca pe dinaintea ochilor amenințătoare, pe când acum dorm în stâlpii de telegraf, în coşuri, pe geamuri, iar în odaie au luat forme docile de scaun, masă, divan.
Nu ştii tu oare ce vorbesc cărțile despre tine? Sau n-ai auzit că destinul tău se construieşte din cărți? Ceea ce spun cărțile, aceea se face şi dacă sunt supărate pe tine... vai ție! De ce tulburi liniştea cărților?
Nici oamenii, oamenii treziți din vis nu ți-o vor ierta niciodată. Întotdeauna vei fi urmărit de tot ce-i în jurul tău şi de tine însuți.
Vorbeşte mai încet.
Fii mai cumpătat.
Nu lua pentru tine mai multă energie decât ceilalți pentru a o risipi prin agitație…
Dar el nu ascultă, amestecă, apoi distribuie cărțile.
Pune banii, scoate banii.
„Şi” spune „sunt!”, „Pas” am spus, atâta. Şi-şi prietene, dar tu nu vrei să joci cu mine? Nu vreau să merg, nu vreau să joc cu tine. Toți suntem pungaşi şi tu vrei să treci printre noi cu capul sus. Vrei s-o faci pe cinstitul, pe generosul, pe câştigătorul, dar eşti pierdut ca o puşcă pe timp de pace, ca o vacă într-un cimitir... sau ca un gândac în plină lună pe o sticlă lucioasă de insectar...
Mi-e milă de tine, mi-e milă, şoptea mai departe vocea inumană a lui şi. Eşti sacul cu întâmplări curente care au căpătat greutatea memoriei şi atârnă în aşa fel încât nu există o forță umană să-l poată purta pe umeri. Nişte obiecte prăfuite, informe şi grele ca plumbul.
Dar pentru tine fiecare dintre ele are o corespondență inteligibilă; pentru noi ceilalți, care privim aceste obiecte, ele n-au nici o trăsătură demnă de luat în seamă.
Doar pentru tine obiectul imobil şi mut are o mişcare, doar pentru tine el vorbeşte fiindcă este din plumb, din plumbul secretat de capul tău greoi şi de gândul de plumb. Dar niciodată n-ai să reuşeşti să aduni bucățelele de plumb ca pe o armată de soldați.
Şi organul excreției îşi iubeşte propriile sale excremente, dar nu le poate suferi pe ale altora.
Eşti pierdut, dar de fapt dispariția ta nu e propriu-zis pierdere, ci câştig, câştig, cine ştie pentru cine?
* * *
S-a ridicat de la masa lângă care a stat până atunci. Ochii lui se uitau nedumeriți la partenerii în aparență adormiți. Părea că nu înțelege:
Acolo era numai o mustață.
Dincolo numai un deget.
Alături, pe scaunul gol, stătea un dinte de aur.
Cărțile erau risipite pe masă şi, din când în când, fără nici o ordine, îşi schimbau culorile. La început a privit fără să priceapă, apoi a murmurat ceva pentru sine. O voce de undeva, fără un loc precis, l-a întrebat:
„Ce ai zis?” a repetat mecanic: „Partenerii s-au pierdut pe sine în joc, n-au ştiut să joace, eu am câştigat.”
Atunci s-a auzit un râs. Era aerul care râde şi care de multe ori îi înconjoară pe cei care cred în el.
S-a uitat puțin speriat în toate părțile şi a tăcut.
„Am câştigat,” a repetat mecanic.
„Ei au pierdut şi acum... Acum am puterea lor, puterea celor patru. Am să-i fac să fie, să fie numai puțin,” se gândi. Dar gândul lui se înscrise pe peretele alb, apoi dispăru.
* * *
Cărților, hai să vă joc. Azi sunt în beția mea, în marea mea beție, iar partenerii mei sunt inexistenți. Sunt inexistenți toți. Sunt desfăcuți în piesele lor componente şi iată ce-a mai rămas din ei:
O mustață
Un deget
Un dinte
Restul a fost ros de soartă şi pot foarte bine să joc cu aceste rămăşițe, putred de bogăție, putred, ha, ha. Putrezi, iată ce sunteți voi. Ați primit nişte nume false. Sunteți nişte bucățele. Iar eu, eu am să vă iau tot restul pe care vi l-a lăsat destinul. De obicei e tocmai invers: destinul e cel care întâi ia banii, ia banii înainte, ca o curvă obişnuită să fie înşelată după aceea, şi ia deci banii înainte şi apoi vă mănâncă de parc-ați fi nişte banane stricate... stricate, iar restul îl aruncă la closet şi înfundă cu resturile voastre closetul.
Dar acum a fost invers. Destinul v-a lăsat banii şi v-a ros în întregime pe voi, iar rămăşițele voastre joacă acum cu mine. Vor să câştige, să-mi ia carnea.
* * *
– Eu vreau o nară, limba, stomacul şi sexul, zise mustața.
– Limba şi stomacul sunt ale mele, zise dintele, şi mai vreau ochii, ca să descânt.
– Mie îmi dai restul, zise degetul, iar cățelului meu, Frantz, îi dai inima, lui îi plac inimile, face ham, ham la inimă şi inima se sperie aşa de rău… hi, hi, hi.
* * *
Am să trişez... da, am să trişez şi vai de voi. şi pentru mine au fost lăsați de destin, dar destinul nici nu se uită la cel care nu trişează. Toată lumea trişează, chiar şi cel mai cinstit jucător trişează cu el însuşi fiindcă vrea să câştige, fiindcă vrea banii altora, altfel de ce ar juca? Dar el nu îndrăzneşte s-o facă, şi atunci zice că e cinstit. Dacă ar fi cinstit şi-ar face cărțile, şi-ar lua o quintă royală la as, dar el nu şi le face, nu-i cinstit, el trişează.
Am să joc cel mai cinstit joc, cel mai cinstit...
* * *
„Eu vreau să stau lângă tine, iubita mea damă de treflă,” zise valetul de caro. „N-am să te părăsesc, zeița mea de cupă,” spuse asul încruntându-se. „Cine îndrăzneşte să pună mâna pe tine, va muri de propria lui muşcătură,” spuse regele de pică doamnei sale. Dar aceasta, cu coada ochiului, urmărea evoluția colorată a Valetului de caro, care îşi răsucea mustața.
* * *
Aşa, acum e rândul meu să dau să vă fac o quintă royală... Aşa, as de cupă, rigă de cupă, damă de cupă, valet de cupă, dar unde-i decarul?
Ha... ha... ha, l-am prins de coadă. Degeaba ai zece picioare, eu am tot atâtea degete şi mult mai mult cap... să-mi intri la rând cu domnii şi doamnele de cupă. ... Ah... m-a muşcat blestematul…
* * *
„Cât?” îi zise mustața lui şi.
„Zece saci” îi spuse dintele lui şi-şi.
„Primit şi mai cer zece,” răspunse degetul celorlalți şi.
„Şi tu, caraghiosule?...”
„Tot ce aveți?...”
– Pune banii pe masă, spuse şi…
– Rămân dator…
– Nu merge aşa, ce facem noi cu datoria? Nu poți să ceri cât avem...
– Cer.
– Bine, zise şi, accept, dar plăteşti, pune pe masă limba, stomacul şi sexul.
– Vin cu ele.
– Bine.
– Nu, să pună sexul pe masă, zise şi-şi
– Nu fi scârbos…
– Servit…
– Ha, ha, ha… are culoare, ştii că are... culoare de clown?
– Zici că ai quinta royală la as... Quintă royală de cupă... şi degetul îngheță în aer:
– Minte... sună de undeva din tavan şi ecoul îi răspunse:
– „E un escroc” şi mustața tremură.
– Eu ştiu însă când le-am ales, îşi spuse, le-am ales bine, bine, e imposibil să fi greşit, caută să mă intimideze, ia să văd cărțile!
Începu să fileze încet, încet, până când ajunse la dama de cupă şi ochii lui rămaseră atârnați de ațe invizibile.
Dama de cupă stătea îmbrățişată cu valetul de treflă...
* * *
Acum ai pierdut partida. Prietenii aşteaptă. Aşteaptă să plăteşti. Au adormit liniştiți şi aşteaptă. Ei ştiu că ai vrea să-i ucizi, dar n-ai să îndrăzneşti. Ai scos un cuțit mare şi ai început să-l ascuți privindu-i. Dar ei dorm înainte. Dorm şi aşteaptă. Aşteaptă şi dorm. În jurul tău nişte umbre scad şi cresc. Partenerii dorm.
Joc singur acum, fără voi.
„Cum ai venit lângă dama de cupă, treflă trădătoare?”
„M-am deghizat în cupă.”
„M-am deghizat în rigă. Nici doamna nu m-a recunoscut. Tu nu m-ai trişat. Eu te-am trişat pe tine, trişorule.”
Ha, ha, ha...
Am pierdut, dar față de ei nu contează. N-am să le dau nimic. Sunt inexistenți față de mine. Ce sunt ei altceva decât nişte părți. Numai eu sunt un tot. Şi eu nu pot discuta decât cu părțile mele. Am să le pun să joace cu mine.
Ha, ha, ha...
Primul partener va fi capul.
Acesta sunt eu.
Al doilea va fi stomacul cu măruntaiele sale.
Al treilea va fi sexul.
Al patrulea, inima.
Şi trunchiul meu va fi masa.
Am terminat... Jocul e epuizat şi eu n-am de unde să plătesc. Trebuie să dau fiecăruia ce vrea. Nu sunt decât carne şi trebuie să mă distribui singur. Măcelar măcelărit. Am pierdut jocul. Eu, specialist al norocului, eu, soartă, sunt propria mea victimă...
– „Şi, amână-mă!”
– Amână-te singur, mie dă-mi mâna ta cu degetul ei arătător.
– „Şi-şi, păsuieşte-mă!”
Dă-mi ochii tăi care se învârt în orbite ca limba în gură.
– „Şi-şi-şi, iartă-mă”
Nu eu să te iert, iartă-te singur, dacă eşti aşa de bun! Un om bun trebuie întâi să se ierte pe sine, trebuie să înceapă să fie bun cu el însuşi. Asta e mai greu. Aici nu poate minți pe nimeni.
Iubeşte-te pe tine însuți ca pe aproapele tău. Lumina bolnavă a soarelui sau a cuiva hrănit de soare intră într-o odaie goală. Pe masă stau cărțile de joc răsturnate cu fața în sus, impudice, iar din figurile măcelărite în toate părțile se scurg măruntaie informe. Pe tavan, spânzurat de o frânghie, e atârnat un gândac uriaş.
Doi oameni în ungher discută:
– Şi atunci, care e părerea dumneavoastră, domnule doctor, ce poate fi aceasta insectă enormă?
– Am ajuns, după un studiu amănunțit, la concluzia că decedatul s-a spânzurat…
– Asta vedem şi noi, zise celălalt om în negru, dar dumneavoastră vedeți că e un gândac. Cine a mai văzut un gândac atât de mare? şi apoi, un gândac să se spânzure…
– Nu uitați, domnilor, că aici a locuit un cetățean care se numea Quid. Chit că toată lumea ştie că acest Quid a fost un trişor. Faptul că a jucat şi a pierdut este demonstrat prin aceea că el şi-a ucis cărțile înainte de a muri, cărțile care l-au trădat.
– Dar cum pot trăda cărțile?
– În mâna acestui trişor, cărțile au devenit vii şi l-au trădat pe acela care le-a dat viață, chiar prin însuşi faptul că au căpătat viața lor proprie, chiar prin însuşi faptul că viața prin ea însăşi e proprie şi deci nimeni nu poate să o aibă în puterea sa, nici creatorul ei… Atâta poate să facă cel ce ți-a dat viața, să ți-o ia înapoi şi asta a făcut Quid.
– Bine, dar eu am fotografia acestui Quid, unde e el, domnule doctor?
– Acesta e el, şi doctorul întinse degetul arătător spre gândac.
– Dar cum?
– Aici sunt două ipoteze posibile: fie că acest Quid nu era decât un gândac şi prin trişerie a ajuns să aibă chip de om, iar atunci când a murit n-a mai putut trişa şi a redevenit ceea ce era - un gândac; sau, când n-a mai putut trişa, s-a transformat în gândac şi s-a sinucis.
– Se poate?
– Da, se poate, domnule. Fiecare poartă câte un gândac în el, un gândac pe care l-a depăşit prin evoluție, un gândac ontogenetic. Noi ne-am ridicat mult deasupra a ceea ce numim gândac, de fapt, când eram gândaci, credeam că suntem la nivelul cel mai înalt posibil. De fapt, ne-am mai ridicat puțin pe scara spirală a evoluției noastre biologice. Dar o lovitură puternică ne poate oricând prăbuşi în jos de pe scară.
– Bine, dar un trişor? Spuneați că ar fi fost de fapt un gândac – deci prin trişerie s-ar putea ridica mai sus pe scara biologică?
– Nu el, natura şi-a bătut joc de dânsul, dându-i o formă biologică instabilă, era un trişor prin vocație...
– Dealtfel, numai un gândac poate scoate intestinele la cărțile de joc.
– Cum?
– Gândacul trăieşte într-un spațiu apropiat de cel bidimensional pe care noi, oamenii, nu-l putem pătrunde, de aceea pentru el formele bidimensionale sunt reale, şi nu simple desene.
Cine ştie dacă în noi, în fiecare dintre noi, nu trăieşte gândacul. Poate de aceea unii se sperie aşa de mult când văd un gândac în față, de aceea suntem porniți contra acelor gândaci care nu sunt oameni.
SESTO PALS
Prietenii îl îndemnau să publice: Gherasim Luca de la Paris, Ion Caraion (după plecarea sa în Elveția contactele au fost reluate), Ştefan Baciu de peste mări şi țări, Paul Păun din vecinătatea sa mediteraneană (trăia în acei ani la Haifa). Dar poetul ramânea tăcut. Nu mut cu desăvârşire – a publicat pe ici pe colo – ci tăcut. Doar la sfârşitul deceniului trecut, după întâlnirea cu Nicolae Tzone, s-a decis să publice un volum, Omul Ciudat, în care a adunat versuri scrise între 1930 si 1998. Până atunci, aproape două decenii după imigrarea în Israel, poetul n-a publicat, cu toate că acum nu mai avea de ce să se teamă. N-a publicat dar nu a încetat să scrie; mai puțină poezie ce-i drept, dar a scris multă… filosofie. Poezie a continuat să scrie într-un mod natural, la ea nu ar fi putut renunța oricum, devenise parte componentă a acelui unu misterios care ne defineşte irevocabil, cum avea să observe poetul în proza sa filosofică. Publicarea în viitor a acestei ‘fețe a lui Ianus’ va reprezenta şi ea o surpriză ; deocamdată însă vom amâna discuția pe această temă şi ne vom concentra asupra unei alte modalități de expresie a poetului, dialogul imaginar-absurd al eului cu sine însuşi.
Simion Shestopal s-a născut în 1913 la Odesa. çn anii tulburi care au urmat revoluției comuniste, familia se refugiază în România. Tatăl reuşeşte să obțină la Istambul statutul de protejat al guvernului italian; în felul acesta, nu doar statutul personal se va schimba ci şi numele de familie, Sestopal devenind Sestopali. Simion-Senia va petrece câțiva ani la Galați şi apoi, în 1923 sau 1924, familia se va muta la Bucureşti: băieții (poetul avea un frate cu doi ani mai în vârstă) trebuiau să urmeze liceul şi, oricum, într-un orăşel de provincie inundat de refugiați din Basarabia şi Rusia, domnul Sestopali nu reuşea să asigure existența familiei. Viitorul poet e înscris la liceul Matei Basarab, unde-l va avea coleg de bancă pe Gherasim Luca. Cei doi vor rămâne prieteni până la sfârşitul tragic al lui Gherasim Luca la Paris.
În 1930 apare prima serie a revistei de avangardă Alge, publicată de câțiva liceeni talentați : Luca şi Sestopali (devenit acum Sesto Pals sau D. Amprent uneori), Aurel Baranga, Perahim şi Paul Păun. Mentorul lor intelectual este Geo Bogza, iar din umbră îi susține şi îi urmăreşte cu simpatie Saşa Pană. Va urma apoi Muci în 1932, după care seria a doua a Algelor va aduce în 1933 (în aparență cel puțin), un sfârşit abrupt şi oarecum dramatic al carierei de poet avangardist a junelui Sesto Pals. Nu am aici spațiul necesar pentru a reveni asupra acestei poveşti – interesantă în sine şi plină de tâlc în contextul acelor zile. Am făcut-o într-un articol intitulat ‘Ce s-a întâmplat cu ‘algiştii’în 1933 ?’ publicat în Apostroful clujean în 2007. Iată însă cum a descris poetul însuşi, într-o scrisoare adresată văduvei lui Paul Păun (căreia îi trimitea cartea lui Saşa Pană, Născut în ’02), evenimentele:
(1) Alge mică apare în câteva numere (6 numere cred), ultimul pe
care-l am (Nr. 6) avînd data de Iunie 1931.
(2) După o pauză de doi ani, apare şi Alge Mare cu data de Martie 1933. Acest număr i-a fost trimis lui N. Iorga cu dedicația “Marelui nostru profesor…’ (sau cam aşa ceva) de către Puiu Perahim şi Zola (Gherasim Luca) şi poate şi Aurel.
(3) Redacția era trecută la mine. Cred că stăteam atunci în strada Mihai Vodă şi aveam telefon în casă, lucru mai rar atunci. Într-o zi cînd Zola era la mine, au apărut trei domni frumos îmbrăcați şi au întrebat unde-i redacția şi cine e redactor. Apoi s-au legitimat, judele instructor Oprescu, comisarul de poliție şi procurorul. Zola şi cu mine am fost duşi la Prefectura de poliție unde am stat pe un preş presărat cu ploşnițe toată noaptea, după care ne-am întîlnit la Văcăreşti (duşi cu duba) cu Paul, Puiu, Aurel şi tipograful Bercovici.
Au făcut percheziție la Puiu în pod şi au găsit printre altele, şi 11 exemplare din revista “Organ Universal” (in subtitlu), titlul îl ştii. Două exemplare au găsit la Mme Bercovici.
Ce se întîmplase? La instrucție, judele Oprescu mi-a arătat un exemplar din Alge cu sublinierile lui Iorga. Iorga a subliniat cu albastru tot ce i s-a părut incriminatoriu pentru noi, atît din punct de vedere moral, cît şi politic. Ziarul a redat numele noastre de familie cu fotografiile care au apărut în revistă. Eu eram ‘proaspăt venit din Transnistria, trimes de “duşmani” pentru a perverti poporul’, ceilalți erau duşmani prin definiție (Zola era însă şi orfan de război).
Am stat zece zile în prevenție cu alți deținuți de drept comun, cu un hîrdău de rahat în celulă şi cu un communist (Arnold) care fiind “politic” avea un prici şi un pat personal şi un primus.
Despre “prin ce am trecut”, altă dată’.
După cele câteva nopți petrecute la Văcăreşti, iertat dar rămas cu sabia lui Damocles suspendată deasupra capului – familia nu obținuse încă cetățenia română şi orice nouă abatere considerată act ilegal s-ar fi putut repercuta asupra întregii familii – copilul minune se linişteşte. Scriu “copil minune’ fără intenția de a fi ironic : tânărul Sesto Pals era extrem de talentat în ştiințele exacte, la admiterea la politehnică a fost scutit de examenele de matematică şi fizică în baza notelor obținute la bacalaureat. (Până la adânci bătrâneți va rămâne fascinat de matematică şi de ştiințele naturale : în multitudinea de foi pline de note, de cifre şi de figuri geometrice adunate după moartea poetului, am regăsit cele mai bizare construcții intelectuale dedicate unei preocupări obsesive aproape, cu tentativa de a cuantifica valorile calitative. Un amestec ciudat de hegelianism şi de aritmetică abstractă). Dar să revenim la evenimentele anului 1933 ; Sesto Pals promite tatălui său că-şi va băga mințile-n cap, va deveni serios şi se va înscrie la Politehnica din Bucureşti. Aşa a şi făcut. Odată ajuns pe băncile facultății, îşi vede de treabă, e silitor şi conştiincios, tace chitic şi în 1940 devine inginer de mine şi metalurgie dar nu poate lucra : fiind evreu, legile în vigoare în acel moment îi interzic un post la stat ; cu atât mai mult, la Malaxa sau în Valea Prahovei era persona non grata. A venit războiul şi în 1942 Sesto Pals-Sestopali a fost trimis la muncă obligatorie pe un şantier al CFR-ului ca “inginer – evreu”. Va rămâne apoi la CFR, până la pensionare.
După război, prietenii sãi algişti revin în trombă. Sesto Pals îi frecventează dar rămâne pasiv. Incepe să lucreze şi îşi vede de treaba lui de inginer. Paul Păun a studiat şi el medicina dar el e mai mult poet decât medic în aceşti ani de imediat după război. çn anii războiului, Sesto Pals a întâlnit la Baraşeum o tânără refugiată din Cernăuți, o pictoriță talentată care studiase la Paris înainte de război şi reuşise să fugă din Bucovina în ultimul moment, după începutul războiului pe frontul de est, în 1941, şi puțin înainte de a se declanşa represiunea cumplită împotriva populațiilor evreieşti în teritoriile de dincolo de Nistru. Lucy Metsch îl aprecia mult pe tânărul taciturn care fuma fără încetare şi refuza să se angajeze în discuțiile zgomotoase ale dialecticienilor noii dialectici suprarealiste purtate în cel mai impenetrabil, pentru ea, infranegru. La sfârşitul lui 1944 s-a întors din Transnistria Valentina Berman, verişoara primară a poetului. Impreună cu mama ei rămasă văduvă, s-au mutat în casa unchiului Emanoil (tatăl poetului ; mama lui, Berta, era sora tatălui Valentinei, mort în Transnistria). Sesto Pals avea în acel moment 32 de ani, Valentina nu împlinise încă 18. Un an mai târziu aveau să se căsătorească ! Chiar şi cititorul lipsit de prejudecăți al acestui început de secol post-postmodern, îşi poate imagina stupoarea familiei şi a celor din jur. Lucy Metsch va fi devastată şi în ciuda faptului că soarta o va readuce la Sesto Pals mulți ani mai târziu, nu-i va ierta niciodată trădarea.
Anii de după “închiderea” care s-a petrecut în România în 1948 au fost grei. Sesto Pals nu avea nici un fel de iluzii în legătură cu noul regim ; tăcea însă şi-şi petrecea majoritatea timpului pe şantierele căilor ferate. Valentina, care fusese deportată în Transnistria la o vârstă fragedă încerca să-şi refaca viața după experiența traumatică trăită acolo. Pierdută într-un Bucureşti care-i era străin, înconjurată de oameni care păreau a vorbi o limbă neînțeleasă de ea, trăind un cotidian plin de dificultăți materiale, trebuia să se mulțumească cu întâlnirile de sfârşit de săptămână cu un soț care revenea şi el obosit şi tracasat de pe cine ştie ce linie Salva-Vişeu. Mama Valentinei se remăritase şi, în casa fiicei tatălui vitreg, întâlneşte într-o bună zi un poet tânăr pe nume Ion Caraion. Când o vizitează din nou pe Mura, află că poetul fusese arestat.
Câțiva ani mai târziu, la ieşirea lui Caraion din închisoare, se întâlnesc din nou şi Valentina acceptă să bată la maşină poeme gândite de acesta în anii de detenție. Încet-încet se va înfiripa o poveste de dragoste, întreruptă brusc de re-arestarea lui Caraion şi apoi, nu mult după aceea, a Valentinei (din nou, cititorul interesat poate găsi mai multe detalii într-un alt articol al meu mai de demult (2006), “Sesto Pals în anul de grație 1958”, publicat tot în Apostrof). Sesto Pals se va despărți de Valentina după revenirea acesteia din închisoare, în 1963. In 1965 se căsătoreste cu Lucy Metsch. Valentina se va mărita cu Ion Caraion, după eliberarea acestuia, şi vor trãi împreună până la moartea poetului, în Elveția. Sesto Pals pleacă, aşa cum am mai spus, în 1970 în Israel şi moare acolo în 2002.
Am transcris în grabă şi foarte succinct aceste ‘repere biografice’ pentru a schița un sistem de referință afectiv în cadrul căruia trebuie înțeleasă opera complexă a acestui poet quasi-necunoscut. Cum în numărul de față al revistei publicăm două piese în proză, voi încerca, pe acest fundal, să le situez pe scurt într-un sistem de referință critic, intelectual, suprapus totuşi primului. Dialogul Întuneric, datat 16 septembrie 1967, a fost scris în aceeaşi perioadă în care a fost scris si Jocul de cărti şi e, de asemenea, contemporan cu primele fragmentele filosofice ale autorului. Poetul l-a considerat suficient de important pentru a-l traduce în limba franceză. E un dialog tipic sestopalian, ambiguu, conținând un discurs sincopat în care e greu de desluşit cine vorbeşte cu cine şi în numele cui. Paradoxul este elementul central al discursului dialogal al lui Sesto Pals. Temele tipice, pe care le regăsim în poeme, sunt prezente şi aici: masca şi rolul ei, confruntarea dintre întuneric şi lumină, dintre adevăr şi minciună. Cineva dialoghează cu un motan care mai încolo devine bufniță; sau poate un vultur discută cu lumea, care este şi ea o pasăre de pradă? Sau poate este o reluare a dialogului lui Faust cu Diavolul, în versiunea lui Sesto Pals?
Logica visului este prezentă şi de multe ori se întretaie cu aceea a retoricii suprarealiste: „fără să fiu bufniță sau liliac sau un alt zburător de noapte, eu te văd ca şi când ai fi o clipă din trecutul meu, o amintire de-a mea.” Sau: „Poate că, îmbrăcat în hainele nebuniei, țesute cu firele vorbei tale, cutreieri noaptea şi te vaieți pe la colțuri sau poate aştepți în bătrâna clopotniță să se producă nebunia clopotelor”. O axiomă care va fi reluată pe larg în dialogurile scrise mai târziu apare aici într-o formă simplă şi directă: „... fața omului e masca cea mai reuşită pe care a purtat-o vreodată un animal.” La un moment dat bufnița, simbolul înțelepciunii, cea care vede lumina adevărului în noapte, pare a vorbi cu Divinitatea însăşi. Personajul misterios, acel X care deschide dialogul constatând – în modul cel mai banal că „... e curent pe întuneric. Şi întuneric şi trage… am să strănut în curând…” îşi va dezvălui adevarata identitate când va declara triumfător: „Eu n-am fost, eu sunt. Aceasta este definiția mea…” Iar această definiție ne aminteşte evident de faimoasa autodefiniție a Aceluia care-i vorbea lui Moise pe Muntele Sinai, „Ehie asher ehie”, sunt acela care sunt. Doar că, ceva mai încolo, se instalează îndoiala atunci când bufnița sau motanul sau vulturul sau… Faust se va întreba: „... sau poate eşti acel diavol de care s-au temut generații întregi…?” Răspunsul acestei forțe protejate de întunericul de nepătruns al nopții rămâne evaziv: „...marea mea modestie nu îmi permite să port pe nedrept toate titlurile cu care mă onorezi.”
În continuare însă, dialogul înaintează înspre un crescendo în care personajul misterios îl trimite pe Faust în deşert: „Singura soluție pentru tine este să pleci în pustiu, acolo unde suprafața pământului este la fel ca sufletul tău, şi acolo să stai liniştit, lăsându-te în voia vulturului tău care de mult se roteşte deasupra ta, de mult simte mirosul de hoit pe care îl exală gândurile tale!” Copleşit, omul răspunde: „Eşti centrul lumii!” Dezabuzat, celălalt remarcă scurt: „Lumea e o pasăre de pradă”. În final, Personajul Misterios, se adresează unui Faust resemnat: „Ai tăcut… deci ai vorbit. Prin tăcerea ta ai spus exact ceea ce trebuia”.
În Jocul de cărți, dialog de factură suprarealistă, facem cunoştință cu eroul principal, Quid. Finalul, care reaminteşte Metamorfoza lui Kafka (Kafka începuse să fie cunoscut publicului românesc grație monografiei lui Radu Enescu aparuta in 1968), descrie sinuciderea omului care s-a mințit pe el însuşi şi pe toți cei din jur întreaga sa viață, devenit în ultimul moment gândac. Metamorfoza lui Quid nu este descrisă în acest prim tablou, dar un alt dialog sestopalian intitulat Canibalii joacă în mod indirect acest rol: eroul trăieşte micul său moment al adevărului în confruntarea cu Bimbo cel Bun, înțelege şi se face înțeles. Este însă prea târziu. Alternativa care i se oferă este inacceptabilă. În fine, în dialogul Sinucigaşul, găsim descrierea momentului care lipseşte în prima parte a acestui ‘triptic’ (sper să public în curând toate aceste dialoguri în volum ; dupa cum se poate intelege din comentariul meu, cele trei piese sunt strâns legate între ele). Clipele care preced sinuciderea lui Quid sunt descrise în dialogul acestuia cu misteriosul Mustăcios. Este acesta un reprezentat al forțelor oculte, al cerului, al diavolului sau doar un simplu alter ego al autorului? Niciunul şi toate la un loc: în diverse momente, interlocutorul lui Quid îmbracă forme şi întrupări diferite. Când este întrebat: „Crezi în Dumnezeu?” acesta răspunde: „E numai o presupunere, ca şi mine”.
Vom lăsa cititorului misiunea dificilă, dar în acelaşi timp foarte instructivă şi aducătoare de satisfacții intelectuale, de a interpreta dialogurile: mă voi mulțumi aici să semnalez doar câteva puncte care-mi par importante prin faptul că leagă opera filosofică de cea literar-poetică a autorului. După cum spuneam mai sus, primul dialog al „tripticului” se deosebeşte esențial de celelalte două prin factura sa suprarealistă. Lumea este şi nu este a noastră, a jucătorilor de cărți. Deşi noi am creat regulile jocului, nu este clar dacă noi îl jucăm sau el ne joacă pe noi. Cărțile se vor dovedi a avea propria lor existență si propriul destin. Imagini urmuziene, avangardiste; „Algistul” care a fost Sesto Pals se recunoaşte în fragmente precum: „Cât timp a trebuit să treacă până ți-ai dat seama că joci singur? O săptămână, două, trei, poate o lună? Cine ştie? Dar ai constatat că masa de joc îmbătrânise. Lumina din tavan te privea strâmbă şi rea cu galbenul ei ironic şi-ți colora gândurile în culori ciudate”. Umorul subtil alternează cu observația filosofică nu mai puțin subtilă: asul de pică se îndrăgosteşte de dama de cupă şi încearcă să se apropie de aceasta prin tot felul de subterfugii. În zadar însă, „fiindcă” – spune autorul – „nu există niciun joc în care un as de pică să stea alături de o damă de cupă”. Lumea obiectelor (obiectivă?) este şi ea supusă regulilor jocului din lumea subiectului (subiectivă?). În neputința lor, cele două lumi se dovedesc a fi identice.
În această situație, impersonalul şi îl defineşte pe eroul nostru ca fiind „sacul cu întâmplări curente care au căpătat greutatea memoriei şi atârnă în aşa fel încât nu există o forță umană să-l poată purta pe umeri”. Ce-i rămâne de făcut lui Quid? Disperat, se scufundă într-un vis în care va juca ultimul său joc de cărți cu partenerii săi inexistenți. Visul devine un coşmar, „rămăşițele voastre joacă acum cu mine. Vor să câştige, să-mi ia carnea”. În fine, sentința este necruțătoare: „Ai pierdut partida”. Ceea ce se va întâmpla între acest moment şi scena „gândacului uriaş atârnând spânzurat de o frânghie”, nu este descris în mod explicit în acest prim dialog, care ramâne „avangardist” până la capăt.
michael finkenthal
SESTO PALS
Două proze inedite
ÎNTUNERIC
– E curent pe întuneric. Şi întuneric şi trage... am să strănut în curând...
– O, nu e nimic... cineva şi-a deschis sufletul...
- Spune-i să-l închidă repede fiindcă s-ar putea să-i scape şi apoi... trage…
– Asta ni se pare nouă, motanilor, că trage de undeva, trage a pisică...
– Cunosc proverbul... nu te lăuda, e prea târziu pentru laude şi prea întuneric. Văd că te strâmbi, deşi nici nu ştiu cum arăți, dar „văd” că te strâmbi la mine, eşti hâd.
– Mă confunzi, nu sunt eu acela care se strâmbă la tine, e umbra ta, e aceeaşi pasăre care zboară tot timpul rotindu-se în jurul său ca un vultur şi aşteptându-şi moartea.
– Umbra mea e cu mine, nu e contra mea, ucigaşule, iar vulturul acesta eşti tu, tu care te strâmbi atâta până când ajungi să ai un chip de om şi nici nu mai ştie nimeni dacă eşti vultur sau om, fiară sau curcă domestică, fiindcă fața omului e masca cea mai reuşită pe care a purtat-o vreodată un animal.
– Oricine ar fi, umbra ta sau eu, e un vultur în jurul tău, un vultur sus, pentru el tu eşti un punct, punctul lui de atracție din care se va înfrupta într-o zi. Din când în când el coboară glonț spre tine şi-ți țiuie în ureche surd şi gurmand. Şi atunci, de pe fața ta pielea dispare numai o secundă şi rămâne un craniu gol, un craniu uscat, o clipă, o singură clipă. Apoi vulturul fuge din nou cu această clipă în cioc şi cârâie, şi cârâie în văzduh. Oriunde te duci, dacă eşti mai atent, poți să-i auzi cârâitul.
La concert, în timp ce orchestra te preface într-un instrument muzical, auzi ca pe o replică a ta cârâitul vulturului tău.
– Dar tu, bufniță, care vorbeşti aşa de bine de vulturi, de unde le cunoşti pe toate astea?
– E noapte, şi lumina zilei care mă împiedică să văd, nu mai e. Sper că n-are să mai vină niciodată şi atunci voi putea să-ți spun totul despre tine. Dar greşeşti că îmi spui Bufniță şi desigur că vrei să mă insulți cu asta, dar să ştii că eu nu m-aş simți insultat să fiu Bufniță, poate că ar fi preferabilă această soluție dacă aş putea s-o realizez.
Dar fără să fiu Bufniță sau liliac sau un alt zburător de noapte, eu te văd ca şi când ai fi o clipă din trecutul meu, o amintire de-a mea. Şi deşi tu te consideri un individ independent, nu eşti, în fond, altceva decât o amintire, o umbră. De aceea te pot auzi numai pe întuneric, când umbrele pot să vorbească...
– E o minciună şi tu eşti un îngâmfat, eu n-am fost, „eu sunt.” Aceasta e definiția mea, iar tu vrei să mă faci „trecut.” Ştiu acum cine eşti. Eşti o greşeală, sau poate chiar o Bufniță greşită sau poate doar cineva care crede numai că este, că a fost şi va fi.
Poate că, îmbrăcat în hainele nebuniei, țesute cu firele vorbei tale, cutreieri noaptea şi te vaieți pe la colțuri, sau poate aştepți în bătrânele clopotnițe să se producă nebunia clopotelor.
Iar ochii tăi au crescut mari, privind aceste clopote şi urmărindu-le de veacuri sub chipul bufniței. Sau poate inventezi păianjeni pe care îi înghiți după aceea. Sau poate îi pândeşti pe copii să adoarmă şi le sugi sângele care în somn le-a dizolvat sufletul. Şi atunci ei se trezesc şi plâng şi plâng... dar nu îi aude nimeni fiindcă tu ai învățat să înghiți zgomotele, cântecele şi vocea.
Cum poți să le mesteci pe toate împreună? Cum poți să faci inaudibile toate eforturile pe care marea dorință sau suferințele grele le fac să apară în spațiu?
Nu ştiu... ştiu că tu eşti monstrul acela despre care basmele mincinoase ne-au afirmat că a fost ucis de un oarecare Făt-Frumos. Sau poate eşti acest diavol de care s-au temut generații întregi de credincioşi şi de care gândurile cele mai tainice ale Ateilor se mai tem încă. Mulți oameni nu cred în Dumnezeu, dar existența diavolului nu e contestată de nimeni şi dovadă că tu, „Cel-a-cărui-voce e noaptea însăşi” îmi vorbeşti, mă vorbeşti şi mă judeci.
– Mă bucură ce aud, îmi pare bine... Dar marea mea modestie nu-mi permite să port pe nedrept toate titlurile cu care mă onorezi. Din păcate, ajungând gradat în sărmanele tale imprecații, de la bufniță la diavol, eu am rămas în umbra umbrei mele şi te privesc pe tine, întunecat personaj, prin prisma nopții care în ochii mei luminează figura ta obosită de viață, ochii tăi plutind în orbite ca două pete de ulei şi vocea ta strecurată printr-un ciur des pe care ți l-au băgat în creier învățătorii tăi şi învățătorii învățătorilor tăi.
Singura soluție pentru tine ca să faci ceva este să pleci în pustiu, acolo unde suprafața pământului este la fel ca sufletul tău şi acolo să stai liniştit, lăsându-te în voia vulturului tău care de mult se roteşte deasupra ta, de mult simte mirosul de hoit pe care îl exală gândurile tale.
– Eşti centrul lumii.
– Lumea e o pasăre de pradă.
– Păsările de pradă îşi mănâncă centrul. Centrul crede că el roteşte pasărea de pradă în jurul lui fiindcă ea e a lui. Dar în realitate pasărea de pradă se roteşte în jurul centrului fiindcă el e el…
– Şi de ce te preocupă să ştii cine sunt?
Vrei să vezi dacă mă poți asculta. Vrei să-mi pipăi barba că să vezi dacă e barbă de profesor, de dascăl şi numai după ce ai să constați astfel, că am „certificat,” o să mă asculți. Sau poate vrei să vezi dacă nu cumva sunt o voce fără stăpân care latră undeva singură pe stradă. Eu nu am născut adevărul, dealtfel, ca să poți naşte, trebuie să fii femeie şi, spre apărarea acestui sex atât de bârfit, eu trebuie să-ți spun că nici o femeie n-ar putea greşi atât de adânc încât să nască adevăr. Dar adevărul pluteşte în aer. El este, în substanța nopții, mereu schimbător, ca orice umbră care îmbracă pentru o clipă lucirea luminii şi care dispare iarăşi, lăsând lumina să lumineze în locul ei, înşelătoare, mincinoasă.
– (Acelaşi) Ai tăcut... deci ai vorbit.
Prin tăcerea ta ai spus exact ceea ce trebuia.
JOCUL DE CăRȚI
Eşti sau nu eşti! Lumea e un joc al tău, dar nu cu toți jucătorii de cărți cărțile se joacă pe ele însele. Le-ai găsit aşezate pe masă. Le-ai jucat. Ai pierdut partida.
Când te-ai ridicat, masa era neagră. Prietenii tăi dormeau, toți trei, somnul regilor, al valeților şi al damelor. Şi numai tu, ridicat deasupra lor ca un as, jucai mai departe singur. Cât timp a trebuit să treacă până ți-ai dat seama că joci singur? O săptămână, două, trei, poate o lună? Cine ştie? Dar ai constatat că masa de joc îmbătrânise. Lumina din tavan te privea strâmbă şi rea cu galbenul ei ironic şi-ți colora gândurile în culori ciudate.
Aşa a fost: ai luat cărțile, le-ai numărat şi le-ai amestecat. Apoi ți-ai privit, consternat, partenerii.
Ai amestecat cărțile şi ai dat fiecăruia partea lui de noroc, partea lui de ghinion. Ai scos din buzunar câteva monede lucitoare şi le-ai pus lângă tine. Apoi ai pronunțat: „şi.” Unul din parteneri ți-a răspuns „pas.” Răspunsul venea de undeva din adânc, dintr-o prăpastie.
Jocul era numai aparent mort. Partenerii erau aici, dar fiecare într-un alt mod al existenței sale. Ai mai rostit „şi-şi” şi ți-a răspuns al doilea partener, cel care dormea cu un deget murdar ridicat spre tavan. Iar vocea lui descindea de undeva din horn şi intra prin sobă învârtindu-se acolo: „pas.”
Ai cerut răspunsul celuilalt, celui ce stătea cu limba scoasă şi lungită pe masă. O limbă cu protuberanțe şi bătături, ca o talpă, o limbă cu un dinte de aur. „şi” pas am zis, „şi-şi” pas am spus, şi tu „şi şi şi.”
Deodată limba a început să lovească în masă şi mi-a răspuns: „pas.”
Dar eu am să joc „şi,” „şi”?
Şi mai jucați şi şi şi...
– Ai pus banii pe masă.
– Ai dat cărțile.
– Ai pierdut…
– Apoi cărțile au început să se distribuie singure. Ele ştiau locul mai bine ca noi, jucătorii... Numai în mâna ta stăteau moarte, inerte. Şi când le aruncai sunau metalic, greu pe masă.
Apoi deodată s-a făcut tăcere. şi în marea linişte se auzea glasul damei de pică murmurând „Iubitule, iar ai murit?”
Apoi cărțile au tăcut.
Din când în când valetul de treflă şoptea „Te iubesc, damă de cupă,” „te iubesc, damă de caro.” Iar rigile îşi povesteau episoadele din viața trecută, pe când ei înşişi erau valeți.
Numai valetul de cupă recita monoton poezii. Glasul său răsuna mai tare peste toate şoaptele şi şuşotelile care se ridicau ca nişte umbre încă transparente deasupra mesei, ca o ceață.
– „Tăceți din gură şi jucați!...”
sau:
– „N-avem timp de pierdut.”
sau:
– „Amestecă!”
Şi se auzea glasul revoltat al valetului:
– „Suntem şi aşa destul de amestecați.”
Sau glasul bâlbâit al şeptarilor:
– „Hai să ne amestecăm singuri!”
Şi, amestecă. Amestecă şi, şi, şi, apoi şi-şi-şi.
Aşa s-a facut că Asul de pică, ce devenea din când în când As de treflă (numai că schimbarea asta nu putea fi percepută nici de el şi nici de alții) a fost aşezat lângă Dama de cupă de care s-a îndrăgostit. Această dragoste era însă fără speranțe şi, deşi el era un as, nu era asul ei şi în zadar era când de pică, când de treflă, chiar dacă ar fi venit un trişor, tot nu i-ar fi împreunat, fiindcă nu există nici un joc în care un as de pică să stea alături de o damă de cupă. Nu foloseşte nimănui.
Şi nimeni nu ține seama de dorințele cărților.
Pe măsură ce jocul avansa, ceasul mişca perfid acele înainte, cu mult înainte, astfel încât noaptea s-a pomenit dintr-odată lipsită de timpul ei natural, sustras de acest instrument perfid pe care-l ține întotdeauna la poarta de intrare nelăsându-l să pătrundă în misterele ei.
Eşti din ce în ce mai agitat. Dacă te agiți, tu nu ştii că tulburi firea lucrurilor din jur prin agitația ta. Stârneşti un praf nevăzut care acoperă sufletele oamenilor. Produci modificări ireversibile, căderi de stânci în prăpăstii, goneşti vulturii trufaşi care dorm înveliți în penele liniştii!
Totul e contra ta când te agiți.
Vorbeşte mai încet, nu tulbura somnul umbrelor duşmane care, odată trezite, îți vor juca pe dinaintea ochilor amenințătoare, pe când acum dorm în stâlpii de telegraf, în coşuri, pe geamuri, iar în odaie au luat forme docile de scaun, masă, divan.
Nu ştii tu oare ce vorbesc cărțile despre tine? Sau n-ai auzit că destinul tău se construieşte din cărți? Ceea ce spun cărțile, aceea se face şi dacă sunt supărate pe tine... vai ție! De ce tulburi liniştea cărților?
Nici oamenii, oamenii treziți din vis nu ți-o vor ierta niciodată. Întotdeauna vei fi urmărit de tot ce-i în jurul tău şi de tine însuți.
Vorbeşte mai încet.
Fii mai cumpătat.
Nu lua pentru tine mai multă energie decât ceilalți pentru a o risipi prin agitație…
Dar el nu ascultă, amestecă, apoi distribuie cărțile.
Pune banii, scoate banii.
„Şi” spune „sunt!”, „Pas” am spus, atâta. Şi-şi prietene, dar tu nu vrei să joci cu mine? Nu vreau să merg, nu vreau să joc cu tine. Toți suntem pungaşi şi tu vrei să treci printre noi cu capul sus. Vrei s-o faci pe cinstitul, pe generosul, pe câştigătorul, dar eşti pierdut ca o puşcă pe timp de pace, ca o vacă într-un cimitir... sau ca un gândac în plină lună pe o sticlă lucioasă de insectar...
Mi-e milă de tine, mi-e milă, şoptea mai departe vocea inumană a lui şi. Eşti sacul cu întâmplări curente care au căpătat greutatea memoriei şi atârnă în aşa fel încât nu există o forță umană să-l poată purta pe umeri. Nişte obiecte prăfuite, informe şi grele ca plumbul.
Dar pentru tine fiecare dintre ele are o corespondență inteligibilă; pentru noi ceilalți, care privim aceste obiecte, ele n-au nici o trăsătură demnă de luat în seamă.
Doar pentru tine obiectul imobil şi mut are o mişcare, doar pentru tine el vorbeşte fiindcă este din plumb, din plumbul secretat de capul tău greoi şi de gândul de plumb. Dar niciodată n-ai să reuşeşti să aduni bucățelele de plumb ca pe o armată de soldați.
Şi organul excreției îşi iubeşte propriile sale excremente, dar nu le poate suferi pe ale altora.
Eşti pierdut, dar de fapt dispariția ta nu e propriu-zis pierdere, ci câştig, câştig, cine ştie pentru cine?
* * *
S-a ridicat de la masa lângă care a stat până atunci. Ochii lui se uitau nedumeriți la partenerii în aparență adormiți. Părea că nu înțelege:
Acolo era numai o mustață.
Dincolo numai un deget.
Alături, pe scaunul gol, stătea un dinte de aur.
Cărțile erau risipite pe masă şi, din când în când, fără nici o ordine, îşi schimbau culorile. La început a privit fără să priceapă, apoi a murmurat ceva pentru sine. O voce de undeva, fără un loc precis, l-a întrebat:
„Ce ai zis?” a repetat mecanic: „Partenerii s-au pierdut pe sine în joc, n-au ştiut să joace, eu am câştigat.”
Atunci s-a auzit un râs. Era aerul care râde şi care de multe ori îi înconjoară pe cei care cred în el.
S-a uitat puțin speriat în toate părțile şi a tăcut.
„Am câştigat,” a repetat mecanic.
„Ei au pierdut şi acum... Acum am puterea lor, puterea celor patru. Am să-i fac să fie, să fie numai puțin,” se gândi. Dar gândul lui se înscrise pe peretele alb, apoi dispăru.
* * *
Cărților, hai să vă joc. Azi sunt în beția mea, în marea mea beție, iar partenerii mei sunt inexistenți. Sunt inexistenți toți. Sunt desfăcuți în piesele lor componente şi iată ce-a mai rămas din ei:
O mustață
Un deget
Un dinte
Restul a fost ros de soartă şi pot foarte bine să joc cu aceste rămăşițe, putred de bogăție, putred, ha, ha. Putrezi, iată ce sunteți voi. Ați primit nişte nume false. Sunteți nişte bucățele. Iar eu, eu am să vă iau tot restul pe care vi l-a lăsat destinul. De obicei e tocmai invers: destinul e cel care întâi ia banii, ia banii înainte, ca o curvă obişnuită să fie înşelată după aceea, şi ia deci banii înainte şi apoi vă mănâncă de parc-ați fi nişte banane stricate... stricate, iar restul îl aruncă la closet şi înfundă cu resturile voastre closetul.
Dar acum a fost invers. Destinul v-a lăsat banii şi v-a ros în întregime pe voi, iar rămăşițele voastre joacă acum cu mine. Vor să câştige, să-mi ia carnea.
* * *
– Eu vreau o nară, limba, stomacul şi sexul, zise mustața.
– Limba şi stomacul sunt ale mele, zise dintele, şi mai vreau ochii, ca să descânt.
– Mie îmi dai restul, zise degetul, iar cățelului meu, Frantz, îi dai inima, lui îi plac inimile, face ham, ham la inimă şi inima se sperie aşa de rău… hi, hi, hi.
* * *
Am să trişez... da, am să trişez şi vai de voi. şi pentru mine au fost lăsați de destin, dar destinul nici nu se uită la cel care nu trişează. Toată lumea trişează, chiar şi cel mai cinstit jucător trişează cu el însuşi fiindcă vrea să câştige, fiindcă vrea banii altora, altfel de ce ar juca? Dar el nu îndrăzneşte s-o facă, şi atunci zice că e cinstit. Dacă ar fi cinstit şi-ar face cărțile, şi-ar lua o quintă royală la as, dar el nu şi le face, nu-i cinstit, el trişează.
Am să joc cel mai cinstit joc, cel mai cinstit...
* * *
„Eu vreau să stau lângă tine, iubita mea damă de treflă,” zise valetul de caro. „N-am să te părăsesc, zeița mea de cupă,” spuse asul încruntându-se. „Cine îndrăzneşte să pună mâna pe tine, va muri de propria lui muşcătură,” spuse regele de pică doamnei sale. Dar aceasta, cu coada ochiului, urmărea evoluția colorată a Valetului de caro, care îşi răsucea mustața.
* * *
Aşa, acum e rândul meu să dau să vă fac o quintă royală... Aşa, as de cupă, rigă de cupă, damă de cupă, valet de cupă, dar unde-i decarul?
Ha... ha... ha, l-am prins de coadă. Degeaba ai zece picioare, eu am tot atâtea degete şi mult mai mult cap... să-mi intri la rând cu domnii şi doamnele de cupă. ... Ah... m-a muşcat blestematul…
* * *
„Cât?” îi zise mustața lui şi.
„Zece saci” îi spuse dintele lui şi-şi.
„Primit şi mai cer zece,” răspunse degetul celorlalți şi.
„Şi tu, caraghiosule?...”
„Tot ce aveți?...”
– Pune banii pe masă, spuse şi…
– Rămân dator…
– Nu merge aşa, ce facem noi cu datoria? Nu poți să ceri cât avem...
– Cer.
– Bine, zise şi, accept, dar plăteşti, pune pe masă limba, stomacul şi sexul.
– Vin cu ele.
– Bine.
– Nu, să pună sexul pe masă, zise şi-şi
– Nu fi scârbos…
– Servit…
– Ha, ha, ha… are culoare, ştii că are... culoare de clown?
– Zici că ai quinta royală la as... Quintă royală de cupă... şi degetul îngheță în aer:
– Minte... sună de undeva din tavan şi ecoul îi răspunse:
– „E un escroc” şi mustața tremură.
– Eu ştiu însă când le-am ales, îşi spuse, le-am ales bine, bine, e imposibil să fi greşit, caută să mă intimideze, ia să văd cărțile!
Începu să fileze încet, încet, până când ajunse la dama de cupă şi ochii lui rămaseră atârnați de ațe invizibile.
Dama de cupă stătea îmbrățişată cu valetul de treflă...
* * *
Acum ai pierdut partida. Prietenii aşteaptă. Aşteaptă să plăteşti. Au adormit liniştiți şi aşteaptă. Ei ştiu că ai vrea să-i ucizi, dar n-ai să îndrăzneşti. Ai scos un cuțit mare şi ai început să-l ascuți privindu-i. Dar ei dorm înainte. Dorm şi aşteaptă. Aşteaptă şi dorm. În jurul tău nişte umbre scad şi cresc. Partenerii dorm.
Joc singur acum, fără voi.
„Cum ai venit lângă dama de cupă, treflă trădătoare?”
„M-am deghizat în cupă.”
„M-am deghizat în rigă. Nici doamna nu m-a recunoscut. Tu nu m-ai trişat. Eu te-am trişat pe tine, trişorule.”
Ha, ha, ha...
Am pierdut, dar față de ei nu contează. N-am să le dau nimic. Sunt inexistenți față de mine. Ce sunt ei altceva decât nişte părți. Numai eu sunt un tot. Şi eu nu pot discuta decât cu părțile mele. Am să le pun să joace cu mine.
Ha, ha, ha...
Primul partener va fi capul.
Acesta sunt eu.
Al doilea va fi stomacul cu măruntaiele sale.
Al treilea va fi sexul.
Al patrulea, inima.
Şi trunchiul meu va fi masa.
Am terminat... Jocul e epuizat şi eu n-am de unde să plătesc. Trebuie să dau fiecăruia ce vrea. Nu sunt decât carne şi trebuie să mă distribui singur. Măcelar măcelărit. Am pierdut jocul. Eu, specialist al norocului, eu, soartă, sunt propria mea victimă...
– „Şi, amână-mă!”
– Amână-te singur, mie dă-mi mâna ta cu degetul ei arătător.
– „Şi-şi, păsuieşte-mă!”
Dă-mi ochii tăi care se învârt în orbite ca limba în gură.
– „Şi-şi-şi, iartă-mă”
Nu eu să te iert, iartă-te singur, dacă eşti aşa de bun! Un om bun trebuie întâi să se ierte pe sine, trebuie să înceapă să fie bun cu el însuşi. Asta e mai greu. Aici nu poate minți pe nimeni.
Iubeşte-te pe tine însuți ca pe aproapele tău. Lumina bolnavă a soarelui sau a cuiva hrănit de soare intră într-o odaie goală. Pe masă stau cărțile de joc răsturnate cu fața în sus, impudice, iar din figurile măcelărite în toate părțile se scurg măruntaie informe. Pe tavan, spânzurat de o frânghie, e atârnat un gândac uriaş.
Doi oameni în ungher discută:
– Şi atunci, care e părerea dumneavoastră, domnule doctor, ce poate fi aceasta insectă enormă?
– Am ajuns, după un studiu amănunțit, la concluzia că decedatul s-a spânzurat…
– Asta vedem şi noi, zise celălalt om în negru, dar dumneavoastră vedeți că e un gândac. Cine a mai văzut un gândac atât de mare? şi apoi, un gândac să se spânzure…
– Nu uitați, domnilor, că aici a locuit un cetățean care se numea Quid. Chit că toată lumea ştie că acest Quid a fost un trişor. Faptul că a jucat şi a pierdut este demonstrat prin aceea că el şi-a ucis cărțile înainte de a muri, cărțile care l-au trădat.
– Dar cum pot trăda cărțile?
– În mâna acestui trişor, cărțile au devenit vii şi l-au trădat pe acela care le-a dat viață, chiar prin însuşi faptul că au căpătat viața lor proprie, chiar prin însuşi faptul că viața prin ea însăşi e proprie şi deci nimeni nu poate să o aibă în puterea sa, nici creatorul ei… Atâta poate să facă cel ce ți-a dat viața, să ți-o ia înapoi şi asta a făcut Quid.
– Bine, dar eu am fotografia acestui Quid, unde e el, domnule doctor?
– Acesta e el, şi doctorul întinse degetul arătător spre gândac.
– Dar cum?
– Aici sunt două ipoteze posibile: fie că acest Quid nu era decât un gândac şi prin trişerie a ajuns să aibă chip de om, iar atunci când a murit n-a mai putut trişa şi a redevenit ceea ce era - un gândac; sau, când n-a mai putut trişa, s-a transformat în gândac şi s-a sinucis.
– Se poate?
– Da, se poate, domnule. Fiecare poartă câte un gândac în el, un gândac pe care l-a depăşit prin evoluție, un gândac ontogenetic. Noi ne-am ridicat mult deasupra a ceea ce numim gândac, de fapt, când eram gândaci, credeam că suntem la nivelul cel mai înalt posibil. De fapt, ne-am mai ridicat puțin pe scara spirală a evoluției noastre biologice. Dar o lovitură puternică ne poate oricând prăbuşi în jos de pe scară.
– Bine, dar un trişor? Spuneați că ar fi fost de fapt un gândac – deci prin trişerie s-ar putea ridica mai sus pe scara biologică?
– Nu el, natura şi-a bătut joc de dânsul, dându-i o formă biologică instabilă, era un trişor prin vocație...
– Dealtfel, numai un gândac poate scoate intestinele la cărțile de joc.
– Cum?
– Gândacul trăieşte într-un spațiu apropiat de cel bidimensional pe care noi, oamenii, nu-l putem pătrunde, de aceea pentru el formele bidimensionale sunt reale, şi nu simple desene.
Cine ştie dacă în noi, în fiecare dintre noi, nu trăieşte gândacul. Poate de aceea unii se sperie aşa de mult când văd un gândac în față, de aceea suntem porniți contra acelor gândaci care nu sunt oameni.
SESTO PALS