Note clasice
Liviu Franga
PHANTASIA – ÎNTRE ADEVĂR ŞI ILUZIE (II)
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
…şi corabia se îndepărtează de țărm ! Ea
porneşte într-o lungă călătorie, fără alt
imbold al celui care o începe decât curio-
zitatea şi alt țel decât „de a cunoaşte lu-
cruri noi” (trad. ed. rom.). Povestitorul
devine propriul personaj, amândoi spun
„eu” şi răspund la numele de Loukianos.
Ceea ce urmează – povestire cu poveşti
amestecate – este, în acelaşi timp, o reme-
morare confesivă, un jurnal „de bord” şi
un tratat practic, in nuce, despre „liber-
tatea de a fabula” (I, 4).
Dorința şi intenția inițiale au fost, în cazul personajului care poartă acelaşi nume cu scriitorul însuşi, de a afla – ceea ce până atunci nu se reuşise, nici de către greci, nici de către vreun alt neam, la fel de călător fără odihnă pe ape în toate direcțiile – „până unde ține oceanul şi ce oameni locuiesc dincolo de marginile lui” (I, 5). Este vorba despre „Oceanul de Vest” al Lumii Vechi, Atlanticul de azi, un capăt al Pământului pe care îl ține pe umeri titanul ce-şi dăduse numele uriaşei întinderi de ape aflate la Soarele-Apune al lumii cunoscute de cei vechi.
Dincolo de pretextul geografic, intenția profundă a romanului este una simbolică: transgresarea limitei văzutului, deci a cunoscutului. Trecerea dincolo, şi, mai departe, dincolo de dincolo, devine un principium mouens, impulsul catalizator al acțiunii în plan narativ, al cunoaşterii în plan simbolic. Primul plan, subordonat, îl serveşte pe celălalt, îl deschide. Traseul descris de scriitorul Loukianos prin intermediul personajului Loukianos se vădeşte a fi, în resorturile sale interioare, unul inițiatic şi formativ, deoarece, la capătul lanțului de peripeții – fiecare decriptabilă ca o căutare şi, totodată, ca un popas simbolic –, se află, regăsindu-se pe sine, de data aceasta pe o altă spirală a cunoaşterii, acelaşi Loukianos de la începutul povestirii.
Dimensiunea picarescă a narativului, țesut în arabescurile pânzei fantasticului, sfârşeşte prin a servi cunoaşterii Adevărului, descoperirii lui. Nu întâmplător, să ne reamintim, romanul poartă în titlu numele aceluia (Alethes historia, „Istoria şsau Căutareaț adevărată”).
Loukianos nu pleacă de unul singur în imprevizibila călătorie, nici nu eşuează (la propriu) în solitudine absolută, ca anumiți faimoşi urmaşi literari ai săi mai îndepărtați, de pildă Robinson. Îl însoțesc cincizeci de camarazi de-o vârstă cu el şi un cârmaci bun, strânşi pe o corabie uşoară din care, alături de felurite şi multe arme, nu puteau lipsi provizii prevăzător adunate pentru o „călătorie lungă şi anevoioasă” (ibid.).
Lăsăm cititorului plăcerea să descopere singur, ascultând fermecătoarea, odiseica voce narativă, toate ungherele şi firidele pe unde îl poartă pe Loukianos-personajul, în văzduh, pe ape, în cer, sub pămînt sau pe cosmice planete, ori în burta chitului, monstrul mării – călătoria e făcută mereu din contraste, şi bruşte, şi violente –, nepotolita sa poftă a căutării necunoscutului. Cavalcada surprizelor saltului dintr-un necunoscut într-un alt necunoscut şi mai mare pare, la un moment dat, că nu va ajunge la capăt niciodată. Pe Lună sau în fundul burții chitului – noi şi noi lumi apar la nesfârşit, toate doar asemănătoare, ca într-o uriaşă oglindă, dar, de fapt, niciodată identice cu singura adevărată Lume, cea terestră. Din toate aventurile, unele avându-şi sfârşitul învecinat cu pieirea, altele ridicând mari stavile înaintării şi irosind timpul în ițe prea încurcate, Loukianos şi ai săi ies (în afară de cei ce cad pradă împrejurărilor neiertătoare) mai tari şi mai hotărîți să ajungă, asemenea odiseicului erou, la casele de pe pămîntul de unde plecaseră, dorit, ca şi la Homer, acum cu mai multă ardoare.
Romanul se încheie cu o furtună şi sfărâmarea subsecventă: a corabiei cu care se pornise la drum. Punct terminus al unei călătorii ce trebuia, odată şi-odată, să ia sfîrşit. De fapt, este doar o suspendare, o oprire a ei vremelnică. Loukianos şi ai săi ajung (II, 47), în cele din urmă, pe Pământ, dar nu exact în locurile de unde porniseră. O nouă odisee, acum pe uscatul Pământului, stă iar deschisă înaintea lor. Cu sfârşitul vieții scriitorului, ea a rămas pentru totdeauna nescrisă.
Prima creație de literatură fantastică din istoria culturală a Europei, Alethes historia îşi vădeşte complexa natură şi prin asocierea unei dimensiuni teoretice, premergătoare tramei narative, şi programatice în raport cu textul romanului propriu-zis. Primele patru capitole îl pun în gardă pe cititor asupra genului de literatură care îl aşteaptă după ce va deschide cartea, ca şi asupra principiilor care l-au călăuzit pe scriitor când, în alegerea sa, s-a oprit asupra unui gen cu totul insolit şi imprevizibil față de produsele propriei creații anterioare. Un mini-breviar teoretic precedă, asemenea unui manifest programatic redus la esențialul esențialului, aplicația practică imediat următoare. Ideea de bază este că, având de prea multă vreme de ales ambii termeni ai binomului „utilitate” – „desfătare” din formula deja clasică pe vremea lui Horatius şi a inspiratorilor săi peripateticieni post-aristotelici, scriitorul syrian, parcă dând glas unei nemulțumiri excesiv reprimate, se revoltă, desființând primul termen, căruia declară că nu-i înțelege noima dacă îl leagă de literatură. Mai mult, Loukianos îşi îndeamnă hotărât cititorii să nu mai creadă în altă menire pe lume a literaturii decât aceea de a face, prin iluzia ficțiunii, care este o „minciună” (gr. to pseudos), lumea dacă nu mai bună, cel puțin mai frumoasă. Tocmai acesta este adevărul minciunii, ea însăşi frumoasă, pe care o comite literatura (cap. IV).
Retorică, polemică şi ironico-parodică, ultima operă a acestui Socrate târziu care a fost Loukianos syrianul, copleşitoare prin invenția narativă ce plonjează în apele adânci ale ficțiunii fantastice pure, total suprarealiste – un pictor ca Hieronymus Bosch ar fi (fost) cel mai bun ilustrator al Istoriei adevărate –, se dovedeşte greu de tradus pe măsură într-o limbă modernă. A reuşit Florica Bechet în mod strălucit, găsind, ori de cîte ori se impunea, formula traducțională cea mai plină de sens, cu o inventivitate şi inteligență a echivalențelor – de la simplele nume la turnurile micro- şi macro-sintactice –, care plasează textul lucianeic în aria reuşitelor creatoare din spațiul literar românesc: unui Rabelais sau unui Cervantes, de pildă, traduşi la noi mai demult ori recent printr-un act de „împământenire” consubstanțial cu creația însăşi, i se alătură, acum, fascinantul Loukianos. Traducerea îl aduce şi mai aproape de modernitate pe acest clasic rebel.
Lui i se potrivesc cel mai bine propriile rânduri: „Nici unul nu îmbătrâneşte, ci rămâne la vârsta la care a ajuns acolo. La ei nu e niciodată noapte, nici plină zi; peste tot ținutul domneşte o lumină crepusculară, ca aceea din zori, când încă nu a răsărit soarele. Nu cunosc decât un singur anotimp, căci pe la ei e mereu primăvară şi nu suflă decât un singur vânt, zefirul.” (II, 12).
porneşte într-o lungă călătorie, fără alt
imbold al celui care o începe decât curio-
zitatea şi alt țel decât „de a cunoaşte lu-
cruri noi” (trad. ed. rom.). Povestitorul
devine propriul personaj, amândoi spun
„eu” şi răspund la numele de Loukianos.
Ceea ce urmează – povestire cu poveşti
amestecate – este, în acelaşi timp, o reme-
morare confesivă, un jurnal „de bord” şi
un tratat practic, in nuce, despre „liber-
tatea de a fabula” (I, 4).
Dorința şi intenția inițiale au fost, în cazul personajului care poartă acelaşi nume cu scriitorul însuşi, de a afla – ceea ce până atunci nu se reuşise, nici de către greci, nici de către vreun alt neam, la fel de călător fără odihnă pe ape în toate direcțiile – „până unde ține oceanul şi ce oameni locuiesc dincolo de marginile lui” (I, 5). Este vorba despre „Oceanul de Vest” al Lumii Vechi, Atlanticul de azi, un capăt al Pământului pe care îl ține pe umeri titanul ce-şi dăduse numele uriaşei întinderi de ape aflate la Soarele-Apune al lumii cunoscute de cei vechi.
Dincolo de pretextul geografic, intenția profundă a romanului este una simbolică: transgresarea limitei văzutului, deci a cunoscutului. Trecerea dincolo, şi, mai departe, dincolo de dincolo, devine un principium mouens, impulsul catalizator al acțiunii în plan narativ, al cunoaşterii în plan simbolic. Primul plan, subordonat, îl serveşte pe celălalt, îl deschide. Traseul descris de scriitorul Loukianos prin intermediul personajului Loukianos se vădeşte a fi, în resorturile sale interioare, unul inițiatic şi formativ, deoarece, la capătul lanțului de peripeții – fiecare decriptabilă ca o căutare şi, totodată, ca un popas simbolic –, se află, regăsindu-se pe sine, de data aceasta pe o altă spirală a cunoaşterii, acelaşi Loukianos de la începutul povestirii.
Dimensiunea picarescă a narativului, țesut în arabescurile pânzei fantasticului, sfârşeşte prin a servi cunoaşterii Adevărului, descoperirii lui. Nu întâmplător, să ne reamintim, romanul poartă în titlu numele aceluia (Alethes historia, „Istoria şsau Căutareaț adevărată”).
Loukianos nu pleacă de unul singur în imprevizibila călătorie, nici nu eşuează (la propriu) în solitudine absolută, ca anumiți faimoşi urmaşi literari ai săi mai îndepărtați, de pildă Robinson. Îl însoțesc cincizeci de camarazi de-o vârstă cu el şi un cârmaci bun, strânşi pe o corabie uşoară din care, alături de felurite şi multe arme, nu puteau lipsi provizii prevăzător adunate pentru o „călătorie lungă şi anevoioasă” (ibid.).
Lăsăm cititorului plăcerea să descopere singur, ascultând fermecătoarea, odiseica voce narativă, toate ungherele şi firidele pe unde îl poartă pe Loukianos-personajul, în văzduh, pe ape, în cer, sub pămînt sau pe cosmice planete, ori în burta chitului, monstrul mării – călătoria e făcută mereu din contraste, şi bruşte, şi violente –, nepotolita sa poftă a căutării necunoscutului. Cavalcada surprizelor saltului dintr-un necunoscut într-un alt necunoscut şi mai mare pare, la un moment dat, că nu va ajunge la capăt niciodată. Pe Lună sau în fundul burții chitului – noi şi noi lumi apar la nesfârşit, toate doar asemănătoare, ca într-o uriaşă oglindă, dar, de fapt, niciodată identice cu singura adevărată Lume, cea terestră. Din toate aventurile, unele avându-şi sfârşitul învecinat cu pieirea, altele ridicând mari stavile înaintării şi irosind timpul în ițe prea încurcate, Loukianos şi ai săi ies (în afară de cei ce cad pradă împrejurărilor neiertătoare) mai tari şi mai hotărîți să ajungă, asemenea odiseicului erou, la casele de pe pămîntul de unde plecaseră, dorit, ca şi la Homer, acum cu mai multă ardoare.
Romanul se încheie cu o furtună şi sfărâmarea subsecventă: a corabiei cu care se pornise la drum. Punct terminus al unei călătorii ce trebuia, odată şi-odată, să ia sfîrşit. De fapt, este doar o suspendare, o oprire a ei vremelnică. Loukianos şi ai săi ajung (II, 47), în cele din urmă, pe Pământ, dar nu exact în locurile de unde porniseră. O nouă odisee, acum pe uscatul Pământului, stă iar deschisă înaintea lor. Cu sfârşitul vieții scriitorului, ea a rămas pentru totdeauna nescrisă.
Prima creație de literatură fantastică din istoria culturală a Europei, Alethes historia îşi vădeşte complexa natură şi prin asocierea unei dimensiuni teoretice, premergătoare tramei narative, şi programatice în raport cu textul romanului propriu-zis. Primele patru capitole îl pun în gardă pe cititor asupra genului de literatură care îl aşteaptă după ce va deschide cartea, ca şi asupra principiilor care l-au călăuzit pe scriitor când, în alegerea sa, s-a oprit asupra unui gen cu totul insolit şi imprevizibil față de produsele propriei creații anterioare. Un mini-breviar teoretic precedă, asemenea unui manifest programatic redus la esențialul esențialului, aplicația practică imediat următoare. Ideea de bază este că, având de prea multă vreme de ales ambii termeni ai binomului „utilitate” – „desfătare” din formula deja clasică pe vremea lui Horatius şi a inspiratorilor săi peripateticieni post-aristotelici, scriitorul syrian, parcă dând glas unei nemulțumiri excesiv reprimate, se revoltă, desființând primul termen, căruia declară că nu-i înțelege noima dacă îl leagă de literatură. Mai mult, Loukianos îşi îndeamnă hotărât cititorii să nu mai creadă în altă menire pe lume a literaturii decât aceea de a face, prin iluzia ficțiunii, care este o „minciună” (gr. to pseudos), lumea dacă nu mai bună, cel puțin mai frumoasă. Tocmai acesta este adevărul minciunii, ea însăşi frumoasă, pe care o comite literatura (cap. IV).
Retorică, polemică şi ironico-parodică, ultima operă a acestui Socrate târziu care a fost Loukianos syrianul, copleşitoare prin invenția narativă ce plonjează în apele adânci ale ficțiunii fantastice pure, total suprarealiste – un pictor ca Hieronymus Bosch ar fi (fost) cel mai bun ilustrator al Istoriei adevărate –, se dovedeşte greu de tradus pe măsură într-o limbă modernă. A reuşit Florica Bechet în mod strălucit, găsind, ori de cîte ori se impunea, formula traducțională cea mai plină de sens, cu o inventivitate şi inteligență a echivalențelor – de la simplele nume la turnurile micro- şi macro-sintactice –, care plasează textul lucianeic în aria reuşitelor creatoare din spațiul literar românesc: unui Rabelais sau unui Cervantes, de pildă, traduşi la noi mai demult ori recent printr-un act de „împământenire” consubstanțial cu creația însăşi, i se alătură, acum, fascinantul Loukianos. Traducerea îl aduce şi mai aproape de modernitate pe acest clasic rebel.
Lui i se potrivesc cel mai bine propriile rânduri: „Nici unul nu îmbătrâneşte, ci rămâne la vârsta la care a ajuns acolo. La ei nu e niciodată noapte, nici plină zi; peste tot ținutul domneşte o lumină crepusculară, ca aceea din zori, când încă nu a răsărit soarele. Nu cunosc decât un singur anotimp, căci pe la ei e mereu primăvară şi nu suflă decât un singur vânt, zefirul.” (II, 12).