Cronica literară
Roxana Sorescu
ROMANUL UNUI SECOL ROMÂNESC
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Sintagma biblică „Lasă zilei răutatea ei” presupune un factor exterior vorbitorului, ca şi cum ar exista Cineva care hotărăşte răul şi binele dincolo de voința noastră. Traducerea, aparținându-i lui Petre Pandrea, Lasă zilei scârba ei implică un punct de vedere personal, un subiect care judecă el însuşi binele şi răul, le tratează detaşat şi se delimitează de ele. Ambiguitatea cuvântului biblic original permite dubla traducere.
Romanul lui Ştefan Dimitriu, Lasă zilei scârba ei, adoptă perspectiva narativă subiectivă asupra istoriei. Cunoscut din romanele anterioare, mai ales din Tinerețea lui Bogdan Irava – (1987) şi din Turnul Nebunilor (1993), drept unul dintre cei mai necruțători naratori în stilul unui realism fără țărmuri, şi poate tocmai de aceea ocolit cu grijă de o anumită parte a presei, fostul realizator al singurei emisiuni dure de televiziune, Reflector, de pe vremea cînd televiziunea nu aducea decât omagii, îşi propune în ultima sa scriere nici mai mult nici mai puțin decât să răspundă câtorva foarte vechi întrebări : Cum poate fi cunoscut adevărul în istorie? Cum poate fi comunicat adevărul cunoscut? Care sunt consecințele pentru cel care comunică adevărul? Voi începe cu răspunsul la ultima întrebare: Cel care dezvăluie adevărurile incomode pentru puternicii zilei, ai zilei de azi – romanul fiind într-una din laturile sale de o strictă actualitate – trebuie să aibă posibilitatea de a se refugia la timp în America, pentru că altfel viața îi este amenințată. Şi să aibă, bineînțeles, destui bani pentru a trăi acolo. Cum narațiunea este una cu happy end, ziaristul Pompilian Covaliu, principalul protagonist, are şi unde şi cu ce să fugă din țară.
Istoria umanizată, istoria ca experiență directă, tensionată şi fără certitudinea viitorului, este povestită la persoana întîi, singura persoană acceptabilă astăzi pentru evenimentele din ultimul secol. Naratorii sunt doi: unul are chiar o sută de ani, este evreu, şi a trăit toate marile încercări ale vecului – Solomon (numele înțeleptului rege biblic) Fridman (pentru că îşi apără o libertate din ce în ce mai greu de asumat), zis Guță (conform obiceiului evreiesc de a-şi lua ca supranume un diminutiv autohton familiar în locul solemnului nume biblic); celălalt este prietenul lui, ziaristul Pompilian, zis Pompidou (nume şi creier de preşedinte francez), Covaliu (?, poate pentru a avea desinența iu) şi are în anul 2008 cam 65-70 de ani. El este cel care înregistrează şi notează amintirile celuilat. Sunt două voci distincte, fiecare cu personalitatea ei: înțelept ironică, hâtru sentimentală, gravă fără nimic patetic, a celui de o sută de ani, care poate privi detaşat şi lumea şi pe sine; directă, fără comentarii inutile, relatând fapte, a celuilalt, care este un luptător, de cele mai multe ori lucid, pentru adevărurile de care este convins şi pe care le expune în ziarul înființat şi condus de el, Funia spânzuratului. Nu am menționat întâmplător vârstele protagoniştilor. Aceştia, oameni care îşi trăiesc a treia tinerețe, împărtăşesc mentalitatea vremii lor – au un sistem de valori etice şi sentimentale specific timpurilor apuse: cred în prietenie, în solidaritate umană, în dragoste, în puterea de sacrificiu, în devotament, în consecvența față de idealuri, în puterea de comunicare a cuvântului, altfel spus au un aer de rătăciți în brava lume nouă. În final, unul moare, altul fuge din țară. şi romanul, ca tehnică, aparține vremilor duse: e masiv (670 de pagini format mare = circa 1.000 de pagini format obişnuit), e bine construit, prin încrucişarea vocilor narative, are caractere puternice şi scene foarte vii, halucinante sau groteşti, după caz, are un conflict bine susținut în plan istoric şi în plan individual, într-un cuvânt, cititorul simte mâna sigură a unui scriitor care are într-adevăr ceva de comunicat despre lume, nu numai despre ego-ul său în suferință. Roman realist, hiper-realist modern, pentru o lume care refuză răsturnarea canonului moral şi relativismul valoric postmodern. Şi un roman care se citeşte cu o curiozitate niciodată obosită, într-o stare de concentrare şi de emoție specială, cu implicare. Exemplu elocvent de lectură participativă (ceea ce ne face să înțelegem motivul pentru care editura Vremea a riscat, publicîndu-l).
Ştefan Dimitriu încrucişează două linii narative dramatice: istoria evreilor, din perioada interbelică până în anul 2008, anul scrierii romanului (care devine aproape o relatare în timp real), spusă din perspectiva unui participant lucid, cultivat, bine situat, un avocat căsătorit cu o actriță româncă foarte cunoscută, care trăieşte şi rebeliunea legionară, si pogromul de la Iaşi (scena în care, împreună cu un copil, îşi caută amîndoi părinții, pe care copilul îi va identifica dintr-un maldăr de cadavre, este antologică), şi deportarea în Transnistria, şi arestarea de după instaurarea dictaturii proletariatului ( anchetatorul, evreu şi el, e de un cinism şi de o cruzime fără margini) – pentru trecutul păstrat viu în memoria prezentului, şi istoria imediată, dominată de abolirea oricărei reacții morale, istoria în care cel mai ipocrit, cel mai venal, cel mai corupt este şi cel mai înzestrat pentru acapararea şi păstrarea puterii. În timpul Holocaustului, când istoria colectivă îşi pierduse parcă orice trăsătură umană, omul, ca persoană individuală, îşi mai putea păstra şi sentimentele şi valorile şi găsea puterea de a supraviețui, salvându-le şi salvându-se. În contrast absolut, în capitalismul sălbatic toate valorile se prăbuşesc, iar lupta pentru supraviețuire devine din lupta cu răul, lupta în numele răului. Această a doua linie narativă este probabil cel mai dur pamflet împotriva degradării morale întrupate de cei mai iluştri şi de cei mai sus-puşi contemporani ai noştri. Deşi autorul, cu experiență, refuză identificarea personajelor cu persoane reale, acestea sunt uşor de recunoscut, abia mascate de nume sugestive, şi se înfățişează în situații atât de groteşti, încât romanul devine cel mai periculos document denunțând adevărata structură morală a moraliştilor nației. De la curvele ipocrite, mamă şi mătuşă ale senatorului Bonda, care fură cu cinism un valoros imobil de patrimoniu, la cuplul de intelectuali Răsuceanu-Chelbaşu, a căror lăcomie fără margini nu e egalată decât de nesimțirea lor absolută, până la întunecatele afaceri ale lui Urâtu – stăpânul justiției, totul se află spus mai liber şi mai coerent într-o scriere literară decât poate fi spus într-un articol de ziar, sau într-o emisiune de televiziune, de tipul Reflector.
Cum cartea e scrisă excelent şi va rămâne cu siguranță şi după ce persoanele reale vor dispărea, e de aşteptat ca persoanele vizate să reacționeze, având la dispoziție şi puterea vizibilă şi pe cea invizibilă. Arta şi viața interferează atât de puternic în această autoficțiune, încât autorul cred că se află în primejdie reală. Iar generațiile viitoare vor folosi cu siguranță textul acesta, ca şi celelalte scrieri ale lui Ştefan Dimitriu, drept sursă documentară. Biografiile contemporane ale lui Petru Dumitriu, ori Pumnul şi palma de Dumitru Popescu, şi ele scrieri cu cheie cu mare potențial documentar, sunt mult mai palide sub aspect artistic. şi au fost scrise fie după consumarea evenimentelor, fie din afara lor, fără mare risc. Ştefan Dimitriu scrie din miezul faptelor, angajat în evenimente, adresându-se unui public de la care aşteaptă o reacție. Romanele cu cheie amintite vor fi citite probabil de istorici, pe când romanul lui Ştefan Dimitriu are mari şanse de a fi citit chiar de publicul contemporan care nu şi-a pierdut deprinderea lecturii. Aceasta, desigur, într-o istorie, ca şi romanul, cu happy end. Dar, mai înainte de asta, cu două planuri distincte: pe de o parte coşmarul Holocaustului, pe de alta grotescul absurd al istoriei celei mai recente. Amândouă stând sub semnul aceluiaşi crunt adevăr: ”The time is (really) out of joint”. Totul proiectat pe fundalul istoriei satului global, concentrată în excelentul colaj de ştiri dintre capitole, intitulat Pulsul planetei, amalgam de ciudățenii şi de absurdități, în care derizoriul amețitor copleşeşte esențialul, refugiat modest printre orori.
Ştefan Dimitriu este un foarte bun constructor de narațiuni nesupuse revizuirii postmoderne. Conflictul, în scenele izolate, ca şi în ansamblu, îl ține pe cititor captiv, iar personajul trăieşte evocat prin câteva gesturi şi replici bine plasate. Aici stă forța şi primejdia pamfletului politic. Personajele oferă o imagine mai puternică decît persoanele avute în vedere, şi aceea e cea care va rămâne. Cu un talent cu totul special în evidențierea ipocriziei, necinstei, cruzimii, lăcomiei, grosolăniei şmechere şi cupide (neuitate sunt figurile scriitorilor Dinu Mircescu ori Tinu Zăraru, ale ziariştilor Gioni Cristocea, Caloian Tache Penescu ori Sextil Pupezeanu, ale noilor îmbogățiți Dorin Oliviu Sântu sau Liviu Năpastă), hoției, laşității, abuzului impertinent şi criminal de putere, autorul cade însă uneori, poate din nevoia de compensație care face existența suportabilă, în „păcatul” idealizării: iubita sa Estera prea e făra cusur, în vreme ce până şi Guță este umanizat prin pasiunea jocurilor de noroc şi a iubirii unice întrupate în exemplare ale adorației sale din ce în ce mai tinere.
Autorul este un vizual: ochiul său ştie să descopere esențialul şi să-l pună în evidență print-o caracteristică semnificativă. Lecția camerei de filmat e perfect transpusă în lumea cuvântului.
Închei citând dintr-un recenzent contemporan : „Vreau să fiu obiectiv, aşa că trebuie să spun: e excepțional”.
Romanul lui Ştefan Dimitriu, Lasă zilei scârba ei, adoptă perspectiva narativă subiectivă asupra istoriei. Cunoscut din romanele anterioare, mai ales din Tinerețea lui Bogdan Irava – (1987) şi din Turnul Nebunilor (1993), drept unul dintre cei mai necruțători naratori în stilul unui realism fără țărmuri, şi poate tocmai de aceea ocolit cu grijă de o anumită parte a presei, fostul realizator al singurei emisiuni dure de televiziune, Reflector, de pe vremea cînd televiziunea nu aducea decât omagii, îşi propune în ultima sa scriere nici mai mult nici mai puțin decât să răspundă câtorva foarte vechi întrebări : Cum poate fi cunoscut adevărul în istorie? Cum poate fi comunicat adevărul cunoscut? Care sunt consecințele pentru cel care comunică adevărul? Voi începe cu răspunsul la ultima întrebare: Cel care dezvăluie adevărurile incomode pentru puternicii zilei, ai zilei de azi – romanul fiind într-una din laturile sale de o strictă actualitate – trebuie să aibă posibilitatea de a se refugia la timp în America, pentru că altfel viața îi este amenințată. Şi să aibă, bineînțeles, destui bani pentru a trăi acolo. Cum narațiunea este una cu happy end, ziaristul Pompilian Covaliu, principalul protagonist, are şi unde şi cu ce să fugă din țară.
Istoria umanizată, istoria ca experiență directă, tensionată şi fără certitudinea viitorului, este povestită la persoana întîi, singura persoană acceptabilă astăzi pentru evenimentele din ultimul secol. Naratorii sunt doi: unul are chiar o sută de ani, este evreu, şi a trăit toate marile încercări ale vecului – Solomon (numele înțeleptului rege biblic) Fridman (pentru că îşi apără o libertate din ce în ce mai greu de asumat), zis Guță (conform obiceiului evreiesc de a-şi lua ca supranume un diminutiv autohton familiar în locul solemnului nume biblic); celălalt este prietenul lui, ziaristul Pompilian, zis Pompidou (nume şi creier de preşedinte francez), Covaliu (?, poate pentru a avea desinența iu) şi are în anul 2008 cam 65-70 de ani. El este cel care înregistrează şi notează amintirile celuilat. Sunt două voci distincte, fiecare cu personalitatea ei: înțelept ironică, hâtru sentimentală, gravă fără nimic patetic, a celui de o sută de ani, care poate privi detaşat şi lumea şi pe sine; directă, fără comentarii inutile, relatând fapte, a celuilalt, care este un luptător, de cele mai multe ori lucid, pentru adevărurile de care este convins şi pe care le expune în ziarul înființat şi condus de el, Funia spânzuratului. Nu am menționat întâmplător vârstele protagoniştilor. Aceştia, oameni care îşi trăiesc a treia tinerețe, împărtăşesc mentalitatea vremii lor – au un sistem de valori etice şi sentimentale specific timpurilor apuse: cred în prietenie, în solidaritate umană, în dragoste, în puterea de sacrificiu, în devotament, în consecvența față de idealuri, în puterea de comunicare a cuvântului, altfel spus au un aer de rătăciți în brava lume nouă. În final, unul moare, altul fuge din țară. şi romanul, ca tehnică, aparține vremilor duse: e masiv (670 de pagini format mare = circa 1.000 de pagini format obişnuit), e bine construit, prin încrucişarea vocilor narative, are caractere puternice şi scene foarte vii, halucinante sau groteşti, după caz, are un conflict bine susținut în plan istoric şi în plan individual, într-un cuvânt, cititorul simte mâna sigură a unui scriitor care are într-adevăr ceva de comunicat despre lume, nu numai despre ego-ul său în suferință. Roman realist, hiper-realist modern, pentru o lume care refuză răsturnarea canonului moral şi relativismul valoric postmodern. Şi un roman care se citeşte cu o curiozitate niciodată obosită, într-o stare de concentrare şi de emoție specială, cu implicare. Exemplu elocvent de lectură participativă (ceea ce ne face să înțelegem motivul pentru care editura Vremea a riscat, publicîndu-l).
Ştefan Dimitriu încrucişează două linii narative dramatice: istoria evreilor, din perioada interbelică până în anul 2008, anul scrierii romanului (care devine aproape o relatare în timp real), spusă din perspectiva unui participant lucid, cultivat, bine situat, un avocat căsătorit cu o actriță româncă foarte cunoscută, care trăieşte şi rebeliunea legionară, si pogromul de la Iaşi (scena în care, împreună cu un copil, îşi caută amîndoi părinții, pe care copilul îi va identifica dintr-un maldăr de cadavre, este antologică), şi deportarea în Transnistria, şi arestarea de după instaurarea dictaturii proletariatului ( anchetatorul, evreu şi el, e de un cinism şi de o cruzime fără margini) – pentru trecutul păstrat viu în memoria prezentului, şi istoria imediată, dominată de abolirea oricărei reacții morale, istoria în care cel mai ipocrit, cel mai venal, cel mai corupt este şi cel mai înzestrat pentru acapararea şi păstrarea puterii. În timpul Holocaustului, când istoria colectivă îşi pierduse parcă orice trăsătură umană, omul, ca persoană individuală, îşi mai putea păstra şi sentimentele şi valorile şi găsea puterea de a supraviețui, salvându-le şi salvându-se. În contrast absolut, în capitalismul sălbatic toate valorile se prăbuşesc, iar lupta pentru supraviețuire devine din lupta cu răul, lupta în numele răului. Această a doua linie narativă este probabil cel mai dur pamflet împotriva degradării morale întrupate de cei mai iluştri şi de cei mai sus-puşi contemporani ai noştri. Deşi autorul, cu experiență, refuză identificarea personajelor cu persoane reale, acestea sunt uşor de recunoscut, abia mascate de nume sugestive, şi se înfățişează în situații atât de groteşti, încât romanul devine cel mai periculos document denunțând adevărata structură morală a moraliştilor nației. De la curvele ipocrite, mamă şi mătuşă ale senatorului Bonda, care fură cu cinism un valoros imobil de patrimoniu, la cuplul de intelectuali Răsuceanu-Chelbaşu, a căror lăcomie fără margini nu e egalată decât de nesimțirea lor absolută, până la întunecatele afaceri ale lui Urâtu – stăpânul justiției, totul se află spus mai liber şi mai coerent într-o scriere literară decât poate fi spus într-un articol de ziar, sau într-o emisiune de televiziune, de tipul Reflector.
Cum cartea e scrisă excelent şi va rămâne cu siguranță şi după ce persoanele reale vor dispărea, e de aşteptat ca persoanele vizate să reacționeze, având la dispoziție şi puterea vizibilă şi pe cea invizibilă. Arta şi viața interferează atât de puternic în această autoficțiune, încât autorul cred că se află în primejdie reală. Iar generațiile viitoare vor folosi cu siguranță textul acesta, ca şi celelalte scrieri ale lui Ştefan Dimitriu, drept sursă documentară. Biografiile contemporane ale lui Petru Dumitriu, ori Pumnul şi palma de Dumitru Popescu, şi ele scrieri cu cheie cu mare potențial documentar, sunt mult mai palide sub aspect artistic. şi au fost scrise fie după consumarea evenimentelor, fie din afara lor, fără mare risc. Ştefan Dimitriu scrie din miezul faptelor, angajat în evenimente, adresându-se unui public de la care aşteaptă o reacție. Romanele cu cheie amintite vor fi citite probabil de istorici, pe când romanul lui Ştefan Dimitriu are mari şanse de a fi citit chiar de publicul contemporan care nu şi-a pierdut deprinderea lecturii. Aceasta, desigur, într-o istorie, ca şi romanul, cu happy end. Dar, mai înainte de asta, cu două planuri distincte: pe de o parte coşmarul Holocaustului, pe de alta grotescul absurd al istoriei celei mai recente. Amândouă stând sub semnul aceluiaşi crunt adevăr: ”The time is (really) out of joint”. Totul proiectat pe fundalul istoriei satului global, concentrată în excelentul colaj de ştiri dintre capitole, intitulat Pulsul planetei, amalgam de ciudățenii şi de absurdități, în care derizoriul amețitor copleşeşte esențialul, refugiat modest printre orori.
Ştefan Dimitriu este un foarte bun constructor de narațiuni nesupuse revizuirii postmoderne. Conflictul, în scenele izolate, ca şi în ansamblu, îl ține pe cititor captiv, iar personajul trăieşte evocat prin câteva gesturi şi replici bine plasate. Aici stă forța şi primejdia pamfletului politic. Personajele oferă o imagine mai puternică decît persoanele avute în vedere, şi aceea e cea care va rămâne. Cu un talent cu totul special în evidențierea ipocriziei, necinstei, cruzimii, lăcomiei, grosolăniei şmechere şi cupide (neuitate sunt figurile scriitorilor Dinu Mircescu ori Tinu Zăraru, ale ziariştilor Gioni Cristocea, Caloian Tache Penescu ori Sextil Pupezeanu, ale noilor îmbogățiți Dorin Oliviu Sântu sau Liviu Năpastă), hoției, laşității, abuzului impertinent şi criminal de putere, autorul cade însă uneori, poate din nevoia de compensație care face existența suportabilă, în „păcatul” idealizării: iubita sa Estera prea e făra cusur, în vreme ce până şi Guță este umanizat prin pasiunea jocurilor de noroc şi a iubirii unice întrupate în exemplare ale adorației sale din ce în ce mai tinere.
Autorul este un vizual: ochiul său ştie să descopere esențialul şi să-l pună în evidență print-o caracteristică semnificativă. Lecția camerei de filmat e perfect transpusă în lumea cuvântului.
Închei citând dintr-un recenzent contemporan : „Vreau să fiu obiectiv, aşa că trebuie să spun: e excepțional”.