Memorii. Amintiri
Dumitru Tepeneag
PĂCAT CĂ POŞTA... FRANCEZĂ E ATÂT DE LENTĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
literatura română în scrisori (3)
Cum să nu vrea scriitorul român să publice la Paris... Calule, mănânci
ovăz? Chiar şi un mare poet ca Sorin Mărculescu (şi orgolios până
la imobilitate) a vrut şi-a intrat, cum zice el, în joc.
De la mine către el, pentru perioada aceea, n-am găsit decât o păginuță
amărâtă pe care poate că nici nu i-am trimis-o dat fiind finalul; ce-i drept, aş
fi putut să-l şi schimb când l-am aşternut pe curat... Căci era firesc să-l
menajez pe poet. Chiar şi curajul de-a coresponda cu mine, chit că nu
spuneam nimic rău despre regim, putea să-i dăuneze. Ca să nu mai spun că din
când în când, în scrisorile sale, nu se putea abține şi strecura câte o ironie
(„Păcat că poşta... franceză e atât de lentă...”).
Pe ciornă există şi o dată, chiar dacă e incompletă (Paris, 4 iunie), aşa că
sunt silit să o aşez după scrisoarea lui din 5 martie în care mă copleşeşte cu
laude. Le primesc, pentru că l-am tradus cu dragoste şi admirație şi ar fi
meritat, dacă lucrurile nu luau o întorsătură stupidă, să public toate aceste
traduceri într-un volum. Laudele lui, chiar dacă pot fi socotite uşor exagerate,
sunt ale unui traducător hors-pair, nu văd cine l-ar putea egala... Şi-atunci cum
să nu fiu mândru?
Dragă Puiule,
Bucureşti, 7 dec. 1986
çți răspund cu oarecare întârziere la scrisoarea ta care mi-a sosit exact în
ajunul aniversării pentru care îmi faci urări, a fost de fapt prima dintre foarte
puținele urări, şi una din cele mai prețioase. M-a emoționat, o emoție fără
vîrstă, sub imperiul căreia am plutit zile întregi. Iți mulțumesc din suflet şi
pentru cuvintele calde, şi pentru jocul în care te-ai prins cu imnurile mele. Sînt
foarte curios să văd traducerile (revista încă nu mi-a sosit) şi, în măsura în care
franceza mea nu s-a deteriorat de tot (încă) aş răspunde cu dragă inimă
propunerii tale. Ca să fie însă posibil, trebuie să simplificăm procedura: tu
să-mi trimiți o copie a versiunii tale, la care eu să-ți trimit doar adnotările
mele, sub formă de scrisoare, pentru că altminteri ar fi extrem de complicat...
Nu-ți pune problema traductibilității, o simt ca tot mai falsă, intraductibilă e
doar limba lui Dumnezeu, ale cărei semne suntem noi toți, prea veseli sau prea
disperați ca să ne adunăm cu toții în cuvinte şi fraze. Restul, celelalte limbi,
celelalte traduceri, îi sînt doar emanații, în cicluri lente de morți şi învieri...
Dacă imnoidele mele nu te plictisesc, tradu-le. Ca să fiu, totuşi, realist, cred că
în franceză e mai greu decât în engleză sau germană, în primul rând datorită
imposibilității de a miza pe desfăşurări ritmice de amploare, pe tiparele
versului epic latin sau grec, cu inflexiuni biblice. Ceva a făcut Claudel apoi
Saint-John Perse, poeți de care mă simt apropiat, sau, dintre cei de vîrsta
noastră, Pierre Oster ( sau e mai mare decât noi?), în Les dieux de exemplu,
sau în volumul selectiv Un nom toujours nouveau, marcat totuşi de tirania
episodică a alexandrinului... Căci elementul sau componența ritmică este
esențială (cum o remarcai mai demult) în încercările mele, aşa încât de aici ar
începe unele dificultăți; în al doilea rînd, nu ştiu dacă „atitudinea” mea lirică
mai poate interesa pe cineva în Franța, dar asta e cu totul altceva. Deci, dacă
vrei, să-i dăm drumul! N-ai vrea să încerci, printre primele, şi câteva imnuri
din Fluviul întâmplător (de ex. 47 sau 76, 77) ? Dacă e joc, joc să fie!
Altfel, anul acesta a fost foarte greu: pînă în septembrie am lucrat pe brînci
la primul volum al ediției Gracián, am revizuit foarte amănunțit traducerea şi
am făcut note noi şi ample (peste 1800!). Apoi, timp de aproape două luni,
mi-am pus la punct un volum de „încercări” ( ca să nu zic „eseuri”) din ce-am
scris şi publicat până acum ( pagini despre Dámaso Alonso, Luis Martin-
Santos, Gracián şi Cervantes), sper să intre la tipar luna asta: sînt texte
revăzute în mai mică sau mai mare măsură, adunate sub titlul Semne de carte.
Acum mă reîntorc la ediția Gracián şi la anul cred că o voi începe şi pe cea
Cervantes, cu romanul lui pastoral, La Galateea...
Munca asta îmi place, dar ea, cum am avut clar posibilitatea să observ, mă
şi sterilizează, pe lîngă procentul meu de „sterilitate”, pe când relativul
„désoeuvrement” din anii 1983-85 mi-a fost benefic, şi am reusit să dau
Fluviul... Dar nevoile sînt ineluctabile. Şi acum, culmea, tu-mi ceri să mă
ocup cît de cît şi de traduceri din mine... Poate asta va fi însă mai stimulativ!
Nu mai ştiu, căci nu mi-ai spus, nimic despre tine. O duc la fel de prost ca
totdeauna cu corespondența, dar, îmbătrînind, m-am mai disciplinat nițel, de
câteva ori pe an tot pot scrie, mai ales când o fac cu atîta nostalgie ca acum...
çți doresc, ție şi fetelor tale, lui Pițurcă (să mă ierte pentru acest vechi nom
de guerre pe care nu-l pot uita), Tainei, un Crăciun fericit şi un AN NOU 1987
plin de bucurii!
Te îmbrățişez cu tot dorul, Sorin
Dragă Puiule,
Buc., 5 martie 1987
Abia acum îți scriu, după cum îți anunțasem în telegrama pe care sper că
ai primit-o la timp. Urările pentru împlinirea celor 50 de ani se pot însă repeta:
să fii sănătos şi să-ți pritoceşti ( ca şi mine de altfel) dubitațiile încă cel puțin
cincizeci de ani, întrebîndu-ne, în dulcea senilitate a centenarului, de ce dracu’
scriem şi cum stăm cu esența, este sau ba? Te îmbrățişez, proaspăt
semicentenar, şi-ți doresc tot binele meritat de superba ta neatîrnare
dintotdeauna, să fii fericit cu toți cei dragi ai tăi!
Şi-acum despre PO&SIE: a fost o surpriză extraordinară! Calde felicitări
lui Michel Deguy pentru admirabila prezentare a revistei şi pentru lărgimea de
spirit cu care e concepută. Nu o cunoşteam, deşi văd că se apropie un deceniu
de când apare, dar vai, cîte asemenea apariții pline de interes nu-mi rămîn
străine şi necunoscute! Cât despre grupajul tău /meu, e de-a dreptul epatant!
Traducerile m-au încântat prin exactitate şi pecete poetică, mergînd, cine ar fi
crezut-o ?, până la fidelitate ritmică şi de rimă (ca în Imagomahia, IV). Cred
de altfel că aceasta e piesa de maximă virtuozitate a ta, plus cîteva Micrologii,
VII de ex., unde ai reuşit performanța unui joc de cuvinte, în registrul separat
din coloana din dreapta, care îmi îmbogățeşte raportările: mă gândesc mai ales
la „tiens le dé”, ca şi la alte echivalențe fericite care-mi transportă confecțiile
în tiparele unei limbi ce luptă azi, convulsiv parcă, pentru a-şi redobîndi
indeterminările genezice sau măcar o anumită laxitate pierdută. E interesant,
în materie de traduceri de poezie în franceză, să vezi realizările şi concluziile
unui hispanist, Benito Pelegrin, francofon de altfel, care a publicat la Seuil, în
1983, traducerea tratatului lui Gracián, Agudeza y arte de ingenio sub titlul
Art et figures de l’esprit: caută cartea şi vei vedea ce interesantă poziție
îmbrățişează autorul/traducătorul față de ceea el numeşte „traducerea barocă”
(atentă adică la toate fenomenele legate de semnificant) cît şi față de situația
limbii franceze, tratată cu libertate (şi folos) numai de cei, într-un fel sau altul,
periferici, marginali, alogeni sau, cum spui tu, „hors-la-langue”. Revenind
însă la traducerile tale, îți repet că m-au încântat prin frumoasa lor adecvare
venită din interior. Aş fi curios să-mi comunici şi opinia unui francofon, ce
impresie poate face traducerea unei poezii oarecum atemporale într-o limbă
poetică aproape devorată de teoretic sau autoreferențialitate. Cât despre faptul
că ai mai tradus sau vrei să mai traduci, voie, dragul meu, ca la banul Ghica!
O faci frumos şi liber, ca jocul de şah! Păcat să poşta...franceză e atât de lentă,
încât scrisorile noastre, dus-întors, au nevoie de vreo lună jumătate, întîrziere
la care se adaugă şi scleroza mea epistolară, aceasta însă, oricum, în regres,
trebuie să recunoşti. Aş fi foarte interesat să văd cum îți ies în franțuzeşte unele
mari imnuri recente, din Fluviul întâmplător, ca de ex. 47 sau 73 sau 76. Dar
nu vreau să-mi iau nasul la purtare şi nici să exercit presiuni sau condiționări
de nici un fel asupra ta!
Cât despre noua ta situație de...nici românofon, nici francofon, atunci
de...afonie şi afazie? Cum spun eu despre mine, care nu mai ştiu chiar nici o
limbă, exprimarea autentică fiindu-mi numai, rar, atît de rar, dorita bîlbîială
pseudo-divinatorie a poeziei, cu cât mai împleticită, cu atît mai apropiată de
marea tăcere finală şi universală. Aştept cu mare nerăbdare să-ți citesc noua
carte, scrisă, după cum spuneai, direct şi integral în limba ta de adopțiune (sper
să-mi ajungă, îți voi da de ştire numaidecât), cred că stăpâneşti acum o
franceză vie şi elastică, pe care instinctul tău ludic şi, să mă ierți, vocația ta
metafizică ludic reprimată (şi aici intră şi expresia poetică în sens mai larg, pe
care ai practicat-o, deşi ți-o refuzi – sau ți-o amîni – în sens restrîns!) o pot
frămînta cu efecte remarcabile. Pe de altă parte, româna ta nu are cum să se
piardă, rolul ei poate deveni pozitiv şi formativ abia ca substrat al noii tale
limbi, față de care se poate comporta ca un palimpsest indelebil, recalcitrant,
ca o cerneală simpatică revulsivă ce-ți va colora mereu, şi fără să vrei, scriitura
franceză, fără ca asta să fie vreo dramă. Sper să vorbim cu toții într-o bună zi
limba adamică şi să vedem atunci cu stupoare că şi ea nu e decât o formă
nostalgică de apropiere a divinei afazii în care numai foşnetul particulelor şi
subparticulelor elementare s-ar mai auzi, ca altă pre-limbă a unei asurziri
/amuțiri definitive şi care...ş.a.m.d. Poate doar în acest sens ar putea fi explicat
cazul Beckett, despre care atât de frumos ai spus că a emigrat din engleză ca
să sărăcească în franceză! Da, poate asta a simțit şi a vrut şi el, să realizeze
parcurgerea unei trepte a scării mistice, o pauperizare întru absolut! Dar habar
n-am dacă-i aşa, „nifilist” oarecum sunt şi eu... Atât deocamdată la cele două
scrisori ale tale din ianuarie. Pe curînd!
Te îmbrățişez, Sorin
Tot scotocind prin sertare am mai găsit o scrisoare, din 24 martie, şi din
respect pentru cronologie o reproduc aici, înainte de scrisoarea mea care pare
să aibă un ton uşor iritat, ca şi cum n-aş fi primit nici una din scrisorile lui;
ceea ce e posibil: să le fi primit cu mare întârziere. Securitatea - toată lumea
o ştie! – era fascinată de poezie! Mai ales dacă poezia era comentată la
Europa Liberă unde Mărculescu avea un admirator în persoana lui Virgil
Ierunca.
Dragă Puiule,
Bucureşti, 24 martie 1987
Sînt de-a dreptul intrigat că scrisorile mele nu-ți sosesc! ți-am scris una în
ianuarie, apoi ți-am trimis o telegramă de felicitări pentru semi-centenarul din
14 februarie şi, în fine, pe 12 martie ți-am expediat o scrisoare mai amplă –
recomandată! – în care îți răspundeam la cele două scrisori ale tale din
februarie şi comentam numărul din PO&SIE, admirabil! Intre timp, a avut loc
acea emisiune de care-mi scrii şi pe care eu, fără să apuc s-o ascult, am
interpretat-o ca pe o operație de captare a ta. Îi priveşte, după cum îi priveşte
şi calificarea de „poet mallarméean”, de care nu tu eşti vinovat, ci inerțiile de
gândire, explicabile în Franța, că doar Mallarmé e-al lor, mai puțin explicabile
la noi, unde criticii s-au tot căznit să mă ataşeze conceptului de „Livre”
dezvoltat de Mallarmé, fără a se gândi că proiectul meu e, pe de-o parte, mult
mai modest, adică o carte pur şi simplu singură, în imanență şi transcendență
deopotrivă, o singurătate aşadar ontologică, şi, pe de altă parte, mult mai
ambițioasă, deoarece s-ar putea interpreta că micul meu titlu vrea să se
măsoare cu singura Carte prin excelență, cu Biblia... Ca să nu mai vorbim că
încercarea lui Mallarmé (enunțată doar) are concurență şi în secolul nostru, de
n-ar fi decât un poet drag mie, dar foarte diferit, ca Jorge Guillen, cu Cantico.
Şi – între noi fie vorba – mai încape şi o simplă explicație de atelier sau de
ordin psihologic: am găsit un cadru în care să închid mai somptuos puținătatea
producției mele poetice – asta ca să mă autoflagelez... Cum însă momentul
Mallarmé mi l-am trăit pe la 17-19 ani, evocarea acestui poet în legătură cu
cartea mea nu mă supără. Sper că scrisoarea mea din 12 martie îți va fi sosit
totuşi până îți vor fi sosit şi rândurile de față, nu-mi mai repet elogiile la adresa
revistei (am primit acum patru zile încă trei numere, excelente şi vii!
Mulțumiri şi felicitări lui Michel Deguy) şi la adresa traducerilor. Îți mulțumesc
totuşi încă o dată pentru tot ce-ai făcut! In ultima ta scrisoare mi-au sosit
şi noile traduceri pe care le voi discuta într-o scrisoare separată pe care ți-o voi
expedia foarte curând. Mă grăbesc să pun la poştă rândurile de față, încercând
să-ți spulber impresia de „unialternativitate” (bun termen!) a corespondenței
noastre. Anticip spunându-ți că am primit versiunile imnurilor 31, 39, 44, 45,
56 şi 57, acesta din urmă incomplet tradus (sau primit de mine), lipseşte toată
pag. 34 din Fluviul întâmplător. Iți mulțumesc şi pe foarte curând!
Te îmbrățişez, Sorin
P.S. Nu mi-a sosit (dacă mi l-ai trimis) Roman de gare. Poate mai încerci,
recomandat şi cu confirmare de primire, sau prin cineva.
Dragă Sorine,
Paris, 4 iunie
Îmi dau seama că nu e uşor să circule literă scrisă sau bătută la maşină între
Paris şi Bucureşti şi că trebuie aşadar să am răbdare. Şi să aştept. Şi între timp,
să fac alte traduceri, dar pe care n-am să ți le trimit înainte de-a primi înapoi
pe cele dinainte. Ce mă agasează e că am anticipat optimist returul textelor şi
am contactat alte două reviste de poezie care au acceptat, în principiu, ideea
de-a publica poezie românească. Nu ştiu ce să fac...Bineînțeles, pot să-l rog pe
Deguy să arunce o privire, grăbită ( a lăsat el să scape în revista lui o prepoziție
nelalocul ei...vezi Imnul), ori pe Alain (mai atent dar şi mai... nepoet) şi să
trimit spre publicare. Dar atunci renunț la jocul nostru!... Şi e cam ridicol după
ce îți cer să-mi trimiți sugestiile tale, să nu țin seama de ele. Tu ce crezi ?
Spune-mi măcar care din traducerile noi ți se par mai puțin mediocre. Şi să
zicem că publicarea în reviste nici nu are atâta importanță, nu reprezintă decât
pregătirea terenului editorial în vederea publicării unui volum. Ceea ce nu va
fi uşor: în Franța, cititorii de poezie (ar trebui spus: cumpărătorii de poezie)
par să fie din ce în ce mai rari, iar editorii, din ce în ce mai puțin dispuşi să-şi
piardă gologanii câştigați cu romanele de... gară. Dar asta-i altă poveste!. Să
traduc poezia ta e, pentru mine, o plăcere, s-o public e un pariu. Pe scurt, toată
afacerea asta mă excită şi mă amuză. Chiar dacă n-am să reuşesc s-o duc până
la capăt, adică să public un volum cât de cât reprezentativ şi care să obțină un
oarecare succes de stimă, tot am să încerc s-o împing cât mai departe. Şi în
orice caz, n-o să mă oprească din drum nişte pârliți de funcționari (vameşi,
securişti, etc.) care suflă în iaurt şi se frig în acelaşi timp cu supă.
Astea fiind spuse, în măsura în care inerția tâmpă a autorităților e mai
puternică decât dorința noastră de publicare (de acord, ție nu-ți prea pasă, d’aia
am şi pus pluralul!) eu pot şi să las totul baltă ori să temporizez, să aştept
momentul prielnic, cum se spunea şi cum încă probabil se mai spune în
cercurile literare româneşti. Oricum, tu decizi.
Te îmbrățişez.
Cum să nu vrea scriitorul român să publice la Paris... Calule, mănânci
ovăz? Chiar şi un mare poet ca Sorin Mărculescu (şi orgolios până
la imobilitate) a vrut şi-a intrat, cum zice el, în joc.
De la mine către el, pentru perioada aceea, n-am găsit decât o păginuță
amărâtă pe care poate că nici nu i-am trimis-o dat fiind finalul; ce-i drept, aş
fi putut să-l şi schimb când l-am aşternut pe curat... Căci era firesc să-l
menajez pe poet. Chiar şi curajul de-a coresponda cu mine, chit că nu
spuneam nimic rău despre regim, putea să-i dăuneze. Ca să nu mai spun că din
când în când, în scrisorile sale, nu se putea abține şi strecura câte o ironie
(„Păcat că poşta... franceză e atât de lentă...”).
Pe ciornă există şi o dată, chiar dacă e incompletă (Paris, 4 iunie), aşa că
sunt silit să o aşez după scrisoarea lui din 5 martie în care mă copleşeşte cu
laude. Le primesc, pentru că l-am tradus cu dragoste şi admirație şi ar fi
meritat, dacă lucrurile nu luau o întorsătură stupidă, să public toate aceste
traduceri într-un volum. Laudele lui, chiar dacă pot fi socotite uşor exagerate,
sunt ale unui traducător hors-pair, nu văd cine l-ar putea egala... Şi-atunci cum
să nu fiu mândru?
Dragă Puiule,
Bucureşti, 7 dec. 1986
çți răspund cu oarecare întârziere la scrisoarea ta care mi-a sosit exact în
ajunul aniversării pentru care îmi faci urări, a fost de fapt prima dintre foarte
puținele urări, şi una din cele mai prețioase. M-a emoționat, o emoție fără
vîrstă, sub imperiul căreia am plutit zile întregi. Iți mulțumesc din suflet şi
pentru cuvintele calde, şi pentru jocul în care te-ai prins cu imnurile mele. Sînt
foarte curios să văd traducerile (revista încă nu mi-a sosit) şi, în măsura în care
franceza mea nu s-a deteriorat de tot (încă) aş răspunde cu dragă inimă
propunerii tale. Ca să fie însă posibil, trebuie să simplificăm procedura: tu
să-mi trimiți o copie a versiunii tale, la care eu să-ți trimit doar adnotările
mele, sub formă de scrisoare, pentru că altminteri ar fi extrem de complicat...
Nu-ți pune problema traductibilității, o simt ca tot mai falsă, intraductibilă e
doar limba lui Dumnezeu, ale cărei semne suntem noi toți, prea veseli sau prea
disperați ca să ne adunăm cu toții în cuvinte şi fraze. Restul, celelalte limbi,
celelalte traduceri, îi sînt doar emanații, în cicluri lente de morți şi învieri...
Dacă imnoidele mele nu te plictisesc, tradu-le. Ca să fiu, totuşi, realist, cred că
în franceză e mai greu decât în engleză sau germană, în primul rând datorită
imposibilității de a miza pe desfăşurări ritmice de amploare, pe tiparele
versului epic latin sau grec, cu inflexiuni biblice. Ceva a făcut Claudel apoi
Saint-John Perse, poeți de care mă simt apropiat, sau, dintre cei de vîrsta
noastră, Pierre Oster ( sau e mai mare decât noi?), în Les dieux de exemplu,
sau în volumul selectiv Un nom toujours nouveau, marcat totuşi de tirania
episodică a alexandrinului... Căci elementul sau componența ritmică este
esențială (cum o remarcai mai demult) în încercările mele, aşa încât de aici ar
începe unele dificultăți; în al doilea rînd, nu ştiu dacă „atitudinea” mea lirică
mai poate interesa pe cineva în Franța, dar asta e cu totul altceva. Deci, dacă
vrei, să-i dăm drumul! N-ai vrea să încerci, printre primele, şi câteva imnuri
din Fluviul întâmplător (de ex. 47 sau 76, 77) ? Dacă e joc, joc să fie!
Altfel, anul acesta a fost foarte greu: pînă în septembrie am lucrat pe brînci
la primul volum al ediției Gracián, am revizuit foarte amănunțit traducerea şi
am făcut note noi şi ample (peste 1800!). Apoi, timp de aproape două luni,
mi-am pus la punct un volum de „încercări” ( ca să nu zic „eseuri”) din ce-am
scris şi publicat până acum ( pagini despre Dámaso Alonso, Luis Martin-
Santos, Gracián şi Cervantes), sper să intre la tipar luna asta: sînt texte
revăzute în mai mică sau mai mare măsură, adunate sub titlul Semne de carte.
Acum mă reîntorc la ediția Gracián şi la anul cred că o voi începe şi pe cea
Cervantes, cu romanul lui pastoral, La Galateea...
Munca asta îmi place, dar ea, cum am avut clar posibilitatea să observ, mă
şi sterilizează, pe lîngă procentul meu de „sterilitate”, pe când relativul
„désoeuvrement” din anii 1983-85 mi-a fost benefic, şi am reusit să dau
Fluviul... Dar nevoile sînt ineluctabile. Şi acum, culmea, tu-mi ceri să mă
ocup cît de cît şi de traduceri din mine... Poate asta va fi însă mai stimulativ!
Nu mai ştiu, căci nu mi-ai spus, nimic despre tine. O duc la fel de prost ca
totdeauna cu corespondența, dar, îmbătrînind, m-am mai disciplinat nițel, de
câteva ori pe an tot pot scrie, mai ales când o fac cu atîta nostalgie ca acum...
çți doresc, ție şi fetelor tale, lui Pițurcă (să mă ierte pentru acest vechi nom
de guerre pe care nu-l pot uita), Tainei, un Crăciun fericit şi un AN NOU 1987
plin de bucurii!
Te îmbrățişez cu tot dorul, Sorin
Dragă Puiule,
Buc., 5 martie 1987
Abia acum îți scriu, după cum îți anunțasem în telegrama pe care sper că
ai primit-o la timp. Urările pentru împlinirea celor 50 de ani se pot însă repeta:
să fii sănătos şi să-ți pritoceşti ( ca şi mine de altfel) dubitațiile încă cel puțin
cincizeci de ani, întrebîndu-ne, în dulcea senilitate a centenarului, de ce dracu’
scriem şi cum stăm cu esența, este sau ba? Te îmbrățişez, proaspăt
semicentenar, şi-ți doresc tot binele meritat de superba ta neatîrnare
dintotdeauna, să fii fericit cu toți cei dragi ai tăi!
Şi-acum despre PO&SIE: a fost o surpriză extraordinară! Calde felicitări
lui Michel Deguy pentru admirabila prezentare a revistei şi pentru lărgimea de
spirit cu care e concepută. Nu o cunoşteam, deşi văd că se apropie un deceniu
de când apare, dar vai, cîte asemenea apariții pline de interes nu-mi rămîn
străine şi necunoscute! Cât despre grupajul tău /meu, e de-a dreptul epatant!
Traducerile m-au încântat prin exactitate şi pecete poetică, mergînd, cine ar fi
crezut-o ?, până la fidelitate ritmică şi de rimă (ca în Imagomahia, IV). Cred
de altfel că aceasta e piesa de maximă virtuozitate a ta, plus cîteva Micrologii,
VII de ex., unde ai reuşit performanța unui joc de cuvinte, în registrul separat
din coloana din dreapta, care îmi îmbogățeşte raportările: mă gândesc mai ales
la „tiens le dé”, ca şi la alte echivalențe fericite care-mi transportă confecțiile
în tiparele unei limbi ce luptă azi, convulsiv parcă, pentru a-şi redobîndi
indeterminările genezice sau măcar o anumită laxitate pierdută. E interesant,
în materie de traduceri de poezie în franceză, să vezi realizările şi concluziile
unui hispanist, Benito Pelegrin, francofon de altfel, care a publicat la Seuil, în
1983, traducerea tratatului lui Gracián, Agudeza y arte de ingenio sub titlul
Art et figures de l’esprit: caută cartea şi vei vedea ce interesantă poziție
îmbrățişează autorul/traducătorul față de ceea el numeşte „traducerea barocă”
(atentă adică la toate fenomenele legate de semnificant) cît şi față de situația
limbii franceze, tratată cu libertate (şi folos) numai de cei, într-un fel sau altul,
periferici, marginali, alogeni sau, cum spui tu, „hors-la-langue”. Revenind
însă la traducerile tale, îți repet că m-au încântat prin frumoasa lor adecvare
venită din interior. Aş fi curios să-mi comunici şi opinia unui francofon, ce
impresie poate face traducerea unei poezii oarecum atemporale într-o limbă
poetică aproape devorată de teoretic sau autoreferențialitate. Cât despre faptul
că ai mai tradus sau vrei să mai traduci, voie, dragul meu, ca la banul Ghica!
O faci frumos şi liber, ca jocul de şah! Păcat să poşta...franceză e atât de lentă,
încât scrisorile noastre, dus-întors, au nevoie de vreo lună jumătate, întîrziere
la care se adaugă şi scleroza mea epistolară, aceasta însă, oricum, în regres,
trebuie să recunoşti. Aş fi foarte interesat să văd cum îți ies în franțuzeşte unele
mari imnuri recente, din Fluviul întâmplător, ca de ex. 47 sau 73 sau 76. Dar
nu vreau să-mi iau nasul la purtare şi nici să exercit presiuni sau condiționări
de nici un fel asupra ta!
Cât despre noua ta situație de...nici românofon, nici francofon, atunci
de...afonie şi afazie? Cum spun eu despre mine, care nu mai ştiu chiar nici o
limbă, exprimarea autentică fiindu-mi numai, rar, atît de rar, dorita bîlbîială
pseudo-divinatorie a poeziei, cu cât mai împleticită, cu atît mai apropiată de
marea tăcere finală şi universală. Aştept cu mare nerăbdare să-ți citesc noua
carte, scrisă, după cum spuneai, direct şi integral în limba ta de adopțiune (sper
să-mi ajungă, îți voi da de ştire numaidecât), cred că stăpâneşti acum o
franceză vie şi elastică, pe care instinctul tău ludic şi, să mă ierți, vocația ta
metafizică ludic reprimată (şi aici intră şi expresia poetică în sens mai larg, pe
care ai practicat-o, deşi ți-o refuzi – sau ți-o amîni – în sens restrîns!) o pot
frămînta cu efecte remarcabile. Pe de altă parte, româna ta nu are cum să se
piardă, rolul ei poate deveni pozitiv şi formativ abia ca substrat al noii tale
limbi, față de care se poate comporta ca un palimpsest indelebil, recalcitrant,
ca o cerneală simpatică revulsivă ce-ți va colora mereu, şi fără să vrei, scriitura
franceză, fără ca asta să fie vreo dramă. Sper să vorbim cu toții într-o bună zi
limba adamică şi să vedem atunci cu stupoare că şi ea nu e decât o formă
nostalgică de apropiere a divinei afazii în care numai foşnetul particulelor şi
subparticulelor elementare s-ar mai auzi, ca altă pre-limbă a unei asurziri
/amuțiri definitive şi care...ş.a.m.d. Poate doar în acest sens ar putea fi explicat
cazul Beckett, despre care atât de frumos ai spus că a emigrat din engleză ca
să sărăcească în franceză! Da, poate asta a simțit şi a vrut şi el, să realizeze
parcurgerea unei trepte a scării mistice, o pauperizare întru absolut! Dar habar
n-am dacă-i aşa, „nifilist” oarecum sunt şi eu... Atât deocamdată la cele două
scrisori ale tale din ianuarie. Pe curînd!
Te îmbrățişez, Sorin
Tot scotocind prin sertare am mai găsit o scrisoare, din 24 martie, şi din
respect pentru cronologie o reproduc aici, înainte de scrisoarea mea care pare
să aibă un ton uşor iritat, ca şi cum n-aş fi primit nici una din scrisorile lui;
ceea ce e posibil: să le fi primit cu mare întârziere. Securitatea - toată lumea
o ştie! – era fascinată de poezie! Mai ales dacă poezia era comentată la
Europa Liberă unde Mărculescu avea un admirator în persoana lui Virgil
Ierunca.
Dragă Puiule,
Bucureşti, 24 martie 1987
Sînt de-a dreptul intrigat că scrisorile mele nu-ți sosesc! ți-am scris una în
ianuarie, apoi ți-am trimis o telegramă de felicitări pentru semi-centenarul din
14 februarie şi, în fine, pe 12 martie ți-am expediat o scrisoare mai amplă –
recomandată! – în care îți răspundeam la cele două scrisori ale tale din
februarie şi comentam numărul din PO&SIE, admirabil! Intre timp, a avut loc
acea emisiune de care-mi scrii şi pe care eu, fără să apuc s-o ascult, am
interpretat-o ca pe o operație de captare a ta. Îi priveşte, după cum îi priveşte
şi calificarea de „poet mallarméean”, de care nu tu eşti vinovat, ci inerțiile de
gândire, explicabile în Franța, că doar Mallarmé e-al lor, mai puțin explicabile
la noi, unde criticii s-au tot căznit să mă ataşeze conceptului de „Livre”
dezvoltat de Mallarmé, fără a se gândi că proiectul meu e, pe de-o parte, mult
mai modest, adică o carte pur şi simplu singură, în imanență şi transcendență
deopotrivă, o singurătate aşadar ontologică, şi, pe de altă parte, mult mai
ambițioasă, deoarece s-ar putea interpreta că micul meu titlu vrea să se
măsoare cu singura Carte prin excelență, cu Biblia... Ca să nu mai vorbim că
încercarea lui Mallarmé (enunțată doar) are concurență şi în secolul nostru, de
n-ar fi decât un poet drag mie, dar foarte diferit, ca Jorge Guillen, cu Cantico.
Şi – între noi fie vorba – mai încape şi o simplă explicație de atelier sau de
ordin psihologic: am găsit un cadru în care să închid mai somptuos puținătatea
producției mele poetice – asta ca să mă autoflagelez... Cum însă momentul
Mallarmé mi l-am trăit pe la 17-19 ani, evocarea acestui poet în legătură cu
cartea mea nu mă supără. Sper că scrisoarea mea din 12 martie îți va fi sosit
totuşi până îți vor fi sosit şi rândurile de față, nu-mi mai repet elogiile la adresa
revistei (am primit acum patru zile încă trei numere, excelente şi vii!
Mulțumiri şi felicitări lui Michel Deguy) şi la adresa traducerilor. Îți mulțumesc
totuşi încă o dată pentru tot ce-ai făcut! In ultima ta scrisoare mi-au sosit
şi noile traduceri pe care le voi discuta într-o scrisoare separată pe care ți-o voi
expedia foarte curând. Mă grăbesc să pun la poştă rândurile de față, încercând
să-ți spulber impresia de „unialternativitate” (bun termen!) a corespondenței
noastre. Anticip spunându-ți că am primit versiunile imnurilor 31, 39, 44, 45,
56 şi 57, acesta din urmă incomplet tradus (sau primit de mine), lipseşte toată
pag. 34 din Fluviul întâmplător. Iți mulțumesc şi pe foarte curând!
Te îmbrățişez, Sorin
P.S. Nu mi-a sosit (dacă mi l-ai trimis) Roman de gare. Poate mai încerci,
recomandat şi cu confirmare de primire, sau prin cineva.
Dragă Sorine,
Paris, 4 iunie
Îmi dau seama că nu e uşor să circule literă scrisă sau bătută la maşină între
Paris şi Bucureşti şi că trebuie aşadar să am răbdare. Şi să aştept. Şi între timp,
să fac alte traduceri, dar pe care n-am să ți le trimit înainte de-a primi înapoi
pe cele dinainte. Ce mă agasează e că am anticipat optimist returul textelor şi
am contactat alte două reviste de poezie care au acceptat, în principiu, ideea
de-a publica poezie românească. Nu ştiu ce să fac...Bineînțeles, pot să-l rog pe
Deguy să arunce o privire, grăbită ( a lăsat el să scape în revista lui o prepoziție
nelalocul ei...vezi Imnul), ori pe Alain (mai atent dar şi mai... nepoet) şi să
trimit spre publicare. Dar atunci renunț la jocul nostru!... Şi e cam ridicol după
ce îți cer să-mi trimiți sugestiile tale, să nu țin seama de ele. Tu ce crezi ?
Spune-mi măcar care din traducerile noi ți se par mai puțin mediocre. Şi să
zicem că publicarea în reviste nici nu are atâta importanță, nu reprezintă decât
pregătirea terenului editorial în vederea publicării unui volum. Ceea ce nu va
fi uşor: în Franța, cititorii de poezie (ar trebui spus: cumpărătorii de poezie)
par să fie din ce în ce mai rari, iar editorii, din ce în ce mai puțin dispuşi să-şi
piardă gologanii câştigați cu romanele de... gară. Dar asta-i altă poveste!. Să
traduc poezia ta e, pentru mine, o plăcere, s-o public e un pariu. Pe scurt, toată
afacerea asta mă excită şi mă amuză. Chiar dacă n-am să reuşesc s-o duc până
la capăt, adică să public un volum cât de cât reprezentativ şi care să obțină un
oarecare succes de stimă, tot am să încerc s-o împing cât mai departe. Şi în
orice caz, n-o să mă oprească din drum nişte pârliți de funcționari (vameşi,
securişti, etc.) care suflă în iaurt şi se frig în acelaşi timp cu supă.
Astea fiind spuse, în măsura în care inerția tâmpă a autorităților e mai
puternică decât dorința noastră de publicare (de acord, ție nu-ți prea pasă, d’aia
am şi pus pluralul!) eu pot şi să las totul baltă ori să temporizez, să aştept
momentul prielnic, cum se spunea şi cum încă probabil se mai spune în
cercurile literare româneşti. Oricum, tu decizi.
Te îmbrățişez.