DON QUIJOTE CITIND

Nicolae Manolescu a ales să-şi sărbătorească aniversarea a şaptezeci de ani de la naştere publicîndu-şi memoriile. A ieşit un volum intitulat Viață şi cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, editat la Paralela 45. Avem de a face, într-adevăr, cu genul memorialistic? Nu prea. Avem, în acest volum, prea puțină viață. Nici Nicolae Manolescu nu consimte să devină introspectiv, nici “personajele” amintirilor sale nu sînt văzute cu ochiul unui prozator. Nicolae Manolescu nu are viață personală aici, în amintirile sale. Conştientizează acest fapt şi îl comentează. În fond, adevărata sa viață personală a stat sub semnul întîlnirii cu lecturile şi cu personajele din cărți. Oricît de introspectiv ar vrea să devină, dacă ar alege, de pildă, să-şi rememoreze iubirile, şi dominanta acestei introspecții ar fi livrescă şi profesională cîtă vreme Manolescu recunoaşte că se înțelege mai puțin clar pe sine decît reuşeşte să înțeleagă un personaj. Dovada vine chiar în locul în care mărturiseşte că n-ar putea scrie o carte ca Scrisori către fiul meu, în care Gabriel Liiceanu frizează uneori exhibiționismul monden.
N-ar putea, zice, fiindcă nu poate fi sigur că se cunoaşte bine pe sine. Imediat, apoi, constată că, iată, nici aceste memorii n-au ieşit atît de politice pe cît riscau să iasă, ştiindu-se autorul pe sine ca o fire poate mult prea înclinată spre fața politică a lucrurilor.
Se înşală. Partea a II-a a volumului este eminamente politică. Tot ce-şi aminteşte din vremea debutului pînă în prezent apare ca fiind filtrat prin culorile politicului. E normal. Manolescu a trăit conştientizînd mereu rolul acestui filtru de culoare în viața românească şi acest rol a fost şi rămîne anormal de important. E normal să fi fost influențat de această anormalitate şi e normal ca ea să apară ca dominanta de culoare a vîrstelor sale pe deplin conştiente de conjuncturi. Dar e destul de ciudat să-l vezi pe autorul acestor memorii de cititor înşelîndu-se că partea a II-a a volumului n-ar fi atît de politică pe cît s-a temut că ar putea fi. Este. Intitulată Scrisul şi cititul, această parte nu face imaginea în oglindă a părții intîi, intitulată Cititul şi scrisul. Ar fi putut să se cheme Scrisul, cititul, politica.
Nicolae Manolescu a fost şeful departamentului de politică literară din viața culturală românească vreme de cel puțin două decenii, înainte de 1989, şi în vremea aceea politica literară era ea însăşi un departament important al politicii naționale, iar, în ultimele două decenii, Nicolae Manolescu a fost şi lider politic important, şi comentator de mîna întîi al situațiilor politice (ceea ce, în Viață şi cărți, redevine cu brio, de această dată în formula unor comentarii de istorie a vieții politice recente).
Dar noutatea cea mai importantă a cărții este dată de faptele criticului literar, care reuşeşte să se dezbrace de hainele profesionistului spre a se prezenta ca personaj al propriilor sale lecturi, mai exact (iată adevărata noutate!), în pielea goală a sufletului său de cititor. Etajarea lecturilor, cele din perioada inocenței preprofesionale fiind reconstituite psiho-arheologic, dacă se poate spune aşa, şi analiza acestei etajări inocență-profesionalizare face ca multe pagini din aceste memorii să fie cu adevărat psiho-epice. Nu avem instrospecția trăirilor personale, dar avem, iată, o introspecție a trăirilor de lectură cum n-a mai scris nimeni la noi. Nici măcar Matei Călinescu, cel care a introdus teoremele relecturii, dar care n-a intuit că, dincolo de teoremele de critică literară şi de exemplificarea lor, se ridică un munte chiar din platitudinea teoretică: este relieful romanesc al sufletului care citeşte, reciteşte şi devine (sau poate deveni) un personaj de hîrtie chiar în interiorul vieții. Nu numai un profesionist, ci şi un personaj al lecturii.
Acesta pare a fi talentul de prozator al lui Nicolae Manolescu: capacitatea psiho-arheologică de a vedea vîrstele şi sufletul personajului care citeşte. Profesionistul care analizează cărți dispare în fundalul acestui suflet care, acum, nu povesteşte o istorie a formării intelectuale, ci istoria personajului care a ajuns el însuşi să fie.
În fond, în Viață şi cărți, avem o versiune nouă a donquijotismului, povestită de Don Quijote însuşi, după ce s-a întors la viața reală şi după ce a descoperit că din toată realitatea vieții nu i-au rămas decît lecturile.
Dacă ar trebui să o prindă în Istoria critică…, autorul acestei cărți ar fi în mare defect de modestie, fiindcă ar trebui să scrie: „Viață şi cărți“ este cea mai bună carte din literatura noastră despre un tip de personaj cu nimic mai puțin reprezentativ decît Ion al lui Rebreanu: cititorul de cărți”.