POEME

CUM ÎN PODUL surei catedrale
adie a timp
învins de
timp
mistuit numele meşterilor
în ceața dăltuită, curge
contopită-n
libertate
iubirea

şi nici un murmur
cum te-ai ruga
ascultând

totul, doar când
o furnică va fi
călăuză în
miezul
inimii


NICI NEMIŞCAREA de arbore

nu e mai adâncă, decât

singurătatea bătrânului

încremenit pe o bancă

în parcul pustiu al unei dumineci

răsfrânte-n tăcerea dintre lespezi

-

şi poate e doar o fărâmă
din ce-am numit
cu atâta nesfârşire
aproape
o înclinare de fag şiroind


gândit mai sunt, doamne
cu cât cobor mai adânc

te zăresc acolo, deasupra depresiunii

vorbindu-le, deşi încă nu te pot auzi.

doar fețele lor. cu ochii ațintiți la tine.

şi-ntr-un târziu, însumi mă văd, privindu-te.

în acelaşi timp pretutindeni şi nicăieri, fiind.

şi-afară bântuie o iarnă uscată

şi-un vânt ud, vizibil
în înclinarea
unui fag
şiroind



şi ori de câte ori întrebăm


unde eşti -

sporim doar o distanță, ziua

larg defrişat de larg

respirând cu sfială

splendoarea.

atât putem. Atât ni se permite.

în crisparea fiecăruia

noaptea, distanțe

sporind


contopiri


pas cu pas prin mulțime

pas cu pas răsfrânt
în piept, adânc
ca-ntr-o
uşă
bat

întâmpinându-mă, de răscruce

s-au dus, ai mei dragi

s-au dus şi curg.

curg laolaltă apelor
risipite peste
pământuri.

îi ating. îi mângâi cu-o intimă, nudă atenție.

şi nici o deosebire-ntre-noi, nimic
nu-mi mai osteneşte
prin mulțime
pasul