Cronica literară
Constantin Pricop
DUMITRU ȚEPENEAG SAU ONIRISMUL ESTETIC
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
La aproape jumătate de secol de la începuturile ei, mişcarea onirică
se menține în actualitate. Pare chiar a-şi face tot mai simțită
prezența. Lucru mai puțin obişnuit, onirismul estetic revine atît ca
un fenomen de istorie literară, căruia Dumitru Țepeneag, promotorul său
omniprezent, veghează să i se înțeleagă fără greşeală premisele, cît şi ca un
curent literar activ – existînd scriitori mai tineri care discută despre acest
curent ca despre o mişcare contemporană. La editura Curtea Veche a apărut
de curînd culegerea Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice,
interpretări critice şi prefață de Marian Victor Buciu. În 1997 ieşise de sub
tipar o altă antologie cu intervențiile lui Dimov şi ale lui Țepeneag: Leonid
Dimov & Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, Editura Cartea Românească
(sub îngrijirea lui Corin Braga). Cu excepția a două, trei articole în care
teoreticienii onirismului îşi exprimă direct opiniile despre direcția estetică pe
care o inaugurează (de pildă cele patru articole sub titlul În căutarea unei
definiții, Luceafărul, 1968), ideile lui Dumitru Țepeneag şi Leonid Dimov
sînt exprimate „indirect”. Chiar dacă în anii 60, 70 ne aflăm în perioada de
maximă relaxare pe care o cunoaşte comunismul românesc, puterea nu
permitea nici atunci decît publicarea textelor de doctrină comuniste.
Neputînd fi exprimate în mod firesc, direct, ideile despre mişcarea onirică au
fost comunicate aluziv, fragmentar, „esopic”, plasate în studii sau în articole
pe diverse alte teme, în cronici literare, recenzii, mese rotunde, în intervenții
teoretice care vizau orice altceva decît onirismul. Exprimarea indirectă e
caracteristică vieții literare sub comunism. Interdicțiile de tot felul au
favorizat formulările aluzive. Antologiile amintite aduc în fața cititorului de
azi texte care definesc concepția onirismului estetic, dar în acelaşi timp
acestea sînt texte care „contextualizează”. Datorită unei asemenea condiții
onirismul din anii 60 nu poate fi discutat nici astăzi în sine, rupt de contextul
în care a apărut. E adevărat că Dumitru Țepeneag crede că fixarea în context
nu e potrivită pentru evaluarea onirismului estetic, care e o mişcare literară,
înainte de a fi una politică. Dar această exprimare indirectă se impune sub
comunism pînă la a defini condiția celor petrecute în timpul său, formulate
oblic, razant, cu limitări şi sugestii în locul expunerii tranşante. Dumitru
Țepeneag a fost unul dintre scriitorii cu adevărat curajoşi în acele vremuri –
dar pentru ca ideile sale să ajungă pînă la cititori trebuia să recurgă şi la aceste
mijloace specifice epocii. Teoreticienii mişcării onirice au intrat în spațiul
literar pe calea opoziției față de ceea ce era (pretindea că este!) literatura
dirijată nemijlocit de „partid şi de stat”. Opunîndu-se acelei literaturi,
mişcarea onirică se opunea în acelaşi timp direcției oficiale, puterii
comuniste. În definiția onirismului estetic intră astfel spiritul de opoziție. E
drept că, aşa cum menționează în altă parte Dumitru Țepeneag, în acel
moment se vorbea mai puțin despre realismul socialist, formula era într-o
oarecare măsură abandonată, dar „cerințele” partidului în privința scriitorilor,
în privința artiştilor în general au fost, pînă la sfîrşit, aceleaşi. Condiția
mişcării onirice, care îşi fixează identitatea în scrieri cu un caracter
fragmentar, conjunctural, rămîne pînă astăzi proprie lui Dumitru Țepeneag,
liderul incontestabil al mişcării, excelent cap teoretic, de altfel, care îşi
susține punctele de vedere tot în interviuri, articole, jurnale ş.a.m.d.
Insist, vorbind despre mişcarea onirică, asupra personalității lui Dumitru
Țepeneag pentru că, în ceea ce mă priveşte, cred că el a fost şi este principalul
său animator. Bineînțeles, între oniricii primelor momente existau, cum bine
se ştie, două inițiative teoretice, aparținînd lui Dumitru Țepeneag şi lui
Leonid Dimov, iar unii dintre admiratorii necondiționați ai grupării vor sări
ca arşi la „reducția” pe care am făcut-o. Am atribuit acest rol lui Țepeneag nu
doar pentru că, fidel pînă astăzi mişcării onirice, o pune în discuție în fiecare
dintre intervențiile sale. Nu doar pentru că Dimov, aflăm din spusele
prietenului său şi colegului de idei, se opunea ideii de grup, încercării de
activism desfăşurată de Țepeneag. Nu pentru că Dimov ar fi fost în mai mică
măsură o minte teoretică (dimpotrivă, intervențiile sale incluse în antologia
de față ni-l arată ca pe un scriitor de mare subtilitate speculativă şi aleasă
ținută culturală). Din punctul meu de vedere, faptul că Leonid Dimov este
poet, un mare poet, îl plasează într-o poziție diferită față de ideile onirismului
estetic. Poezia, observă undeva chiar Dumitru Țepeneag, se înrudeşte în
mod… natural cu visul. Poezia se dezvoltă într-o atmosferă de vis. Chiar
dacă la un moment dat Țepeneag încearcă să ne convingă că lirica lui Dimov
ar fi lipsită de imagini, că ar aparține unui spațiu în acelaşi timp poetic şi
prozaic, e greu să acceptăm că ea ar fi altceva decît ceea ce este: o poezie,
aparținînd unui autor important, o poezie cu valențe particulare, totuşi…
poezie. Nici măcar atunci cînd Dimov îşi numeşte, în cel mai oniric din
volumele sale, Carte de vise, 1969, secțiunile volumului, în care, după
modelul suprarealiştilor, alternează poezia şi proza, cu sintagme care trimit
direct la programul oniric el nu e „decît” poet. (Titlurile secțiunilor sînt
ilustrative: I. Hipnagogice (15) vise; II 7 proze; III La capătul somnului (12
vise); IV Poeme de veghe…) Poate că în anii 60, cînd în cea mai mare parte
a ei poezia românească devenise, sub umbrela realismului socialist, un soi de
plată proză versificată, pledoaria pentru vis în poezie era necesară,
subversivă, fecundă. La modul general însă, poezia nu poate fi despărțită de
o stare de evaziune, de depăşire a realității, de apropiere, într-o măsură mai
mică sau mai mare, de modelul visului. A construi vise în stare de luciditate
poate fi, la urma urmei, însăşi condiția poetului. Iar astăzi, cînd toate formele
de libertate sînt la îndemînă, a apropia poezia de modelul visului pare
oarecum superfluu. E interesant că din grupul oniric au făcut parte mai ales
poeți – în acel moment istoric angajați în obținerea unei complete eliberări a
imaginarului poetic. În proză, în schimb, efectele modelului oniric sînt în
continuare perfect vizibile. ßi acolo el conferă textului o condiție specială –
care limitează aplicarea procedeului din cauza riscului de repetiție, de
monotonie. Dumitru Țepeneag, de altfel, scrie proze onirice numai la
începuturile sale – ulterior deschizîndu-şi inspirația şi spre alte modele de proză.
În miezul onirismului estetic, replică viguroasă la comandamentele
comunismului privind literatura, se află, fără îndoială, o formulă estetică
valabilă. Sînt binecunoscute astăzi principalele idei ale programului oniric. In
scrierile onirice nu se povestesc vise, visul este doar un model, după care
scriitorul construieşte, în stare de luciditate, propriul său univers. Visul nu
este, ca la suprarealişti, materia primă a poemului, ci ar trebui să devină
„categorie” estetică, spune undeva Țepeneag. „La fel ca liric, epic, fantastic.”
Aşa cum suprarealismul a devenit o categorie estetică, după ce a fost un
curent literar. A devenit însă suprarealismul o categorie estetică? Căutînd să
sublinieze diferențele onirismului estetic față de suprarealism, Dumitru
Țepeneag propune cîteva observații deosebit de pătrunzătoare. Am subliniat
altădată, fără să cunosc, atunci, toate intervențiile teoretice ale lui Dumitru
Țepeneag, contradicția pe care a fost clădit suprarealismul. El se vrea o
înnoire a poeziei, a esteticului deci, dar nu este, în ultimă instanță, decît o
evaluare a unor stări generale de conştiință, ale inconştientului ş.a.m.d. Să
foloseşti fluxul profund al conştiinței, starea de vis etc. nu înseamnă să mergi
către o altă realitate estetică. Ceea ce susțin suprarealiştii poate fi în egală
măsură folositor în antrenamentele NPL… Pînă la urmă estetica e redusă, la
tovarăşii lui Breton, la un criteriu de „autenticitate”, cum observă Dumitru
Țepeneag – neavînd o legătură cu esteticul, pentru că nu putem să măsurăm
autenticitatea dintr-un act artistic – putem constata, în schimb, efectul de
autenticitate, care ține de calități artistice, nu de autenticitatea propriu-zisă,
de vreun model etc. De altfel producția suprarealistă, care ar vrea să-şi asume
anumite stări de conştiință, cum ar fi visul, halucinațiile produse pe diverse
căi ş.a.m.d. este, în cele din urmă utopică – pentru că ea nu are, în ultimă
instanță, nici o importanță. Ceea ce se poate sesiza la lectura unui text
suprarealist care ar fi produs în urma unei stări onirice, a dicteului automat
sau al altor stări „recomandate” de suprarealişti e tot aprecierea de către
cititor a calităților literare ale textului respectiv. Pînă la urmă ajungem tocmai
la ceea ce oniricii subliniau ca diferență față de suprarealişti. Ajungem la
modelul visului, nu la vis… Onirismul estetic afirmă, de fapt, ceea ce
suprarealismul nu face, pentru că s-a oprit la jumătatea drumului…
Rămîne, desigur, şi aici la fel de vie, chestiunea realizării estetice. Nu e
suficient să convingi că foloseşti modelul visului. Important este ca, folosind
acel model să ajungi la un produs literar de valoare. Aici onirismul estetic are
aceleaşi limite ca suprarealismul. Poate fi construit un text literar care să ne
convingă că e realizat după modelul visului – asta nu ne spune însă nimic
despre realizarea estetică. Dumitru Țepeneag caută să rezolve această
problemă aducînd în discuție necesitatea creării unei forme – şi, de aici,
textualismul. Acesta ilustrează, într-adevăr, o voință formativă (de realizare
estetică). Pe de altă parte, prin Roland Barthes şi mai ales prin Tel Quel
ajungem la teoria textului literar care se naşte din el însuşi, eventual în
colaborare cu alte texte (intertextualism). Numai că, dacă punem accent pe
acest aspect, nu prea mai are ce căuta un model exterior, fie acesta un model
ca visul. Aici mai apare o neconcordanță – cea referitoare la afirmația lui
Dumitru Țepeneag care susține că el prelucrează în opere impresiile care vin
din afară („Materialul operei de artă eu îl iau din realitatea imediată, adică
aceea a percepțiilor, şi din experiența mea personală în care deja visul sau
numai imaginația au operat transformări subiective.”). Dacă acest material
vine din percepții, e de văzut ce rol joacă aici ideea textualismului, care cel
puțin în accepția celor care se grupau la un moment dat în jurul lui Ph. Sollers
pare să fi fost alta. În sfîrşit, accepțiile noțiunii de textualism sînt deseori
contradictorii, cum observă şi Dumitru Țepeneag.
E semnificativ modul în care ripostează Dumitru Țepeneag la chestiunile
care vor să pună neapărat în conexiune onirismul estetic cu
postmodernismul. Insistența cu care e plasat termenul de postmodernism,
unde vrei şi unde nu vrei, îl plictiseşte, îl irită – şi pe bună dreptate. Ideea de
a face din postmodernism un criteriu al literaturii române nu a fost nici
fericită, nici profitabilă din punctul de vedere al experienței estetice (şi nu
numai…) specifice.
Dar, dacă postmodernismul e doar un import dintr-un alt spațiu cultural,
onirismul estetic, trebuie să subliniem acest lucru în încheiere, este o mişcare
literară originală. În această privință putem să depăşim, fără teama de a greşi,
semnificația lui în context istoric – care rămîne, fără îndoială, importantă.
Dincolo de aceasta, eşafodajul ideologic-literar al onirismului este original,
aparține doar inițiatorilor săi. Cîte dintre curentele literare de la noi se pot
lăuda cu această condiție?
CONSTANTIN PRICOP
Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Onirismul estetic, antologie de texte
teoretice, interpretări critice şi prefață de Marian Victor Buciu, Editura
Curtea Veche, Bucureşti, 2007
se menține în actualitate. Pare chiar a-şi face tot mai simțită
prezența. Lucru mai puțin obişnuit, onirismul estetic revine atît ca
un fenomen de istorie literară, căruia Dumitru Țepeneag, promotorul său
omniprezent, veghează să i se înțeleagă fără greşeală premisele, cît şi ca un
curent literar activ – existînd scriitori mai tineri care discută despre acest
curent ca despre o mişcare contemporană. La editura Curtea Veche a apărut
de curînd culegerea Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice,
interpretări critice şi prefață de Marian Victor Buciu. În 1997 ieşise de sub
tipar o altă antologie cu intervențiile lui Dimov şi ale lui Țepeneag: Leonid
Dimov & Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, Editura Cartea Românească
(sub îngrijirea lui Corin Braga). Cu excepția a două, trei articole în care
teoreticienii onirismului îşi exprimă direct opiniile despre direcția estetică pe
care o inaugurează (de pildă cele patru articole sub titlul În căutarea unei
definiții, Luceafărul, 1968), ideile lui Dumitru Țepeneag şi Leonid Dimov
sînt exprimate „indirect”. Chiar dacă în anii 60, 70 ne aflăm în perioada de
maximă relaxare pe care o cunoaşte comunismul românesc, puterea nu
permitea nici atunci decît publicarea textelor de doctrină comuniste.
Neputînd fi exprimate în mod firesc, direct, ideile despre mişcarea onirică au
fost comunicate aluziv, fragmentar, „esopic”, plasate în studii sau în articole
pe diverse alte teme, în cronici literare, recenzii, mese rotunde, în intervenții
teoretice care vizau orice altceva decît onirismul. Exprimarea indirectă e
caracteristică vieții literare sub comunism. Interdicțiile de tot felul au
favorizat formulările aluzive. Antologiile amintite aduc în fața cititorului de
azi texte care definesc concepția onirismului estetic, dar în acelaşi timp
acestea sînt texte care „contextualizează”. Datorită unei asemenea condiții
onirismul din anii 60 nu poate fi discutat nici astăzi în sine, rupt de contextul
în care a apărut. E adevărat că Dumitru Țepeneag crede că fixarea în context
nu e potrivită pentru evaluarea onirismului estetic, care e o mişcare literară,
înainte de a fi una politică. Dar această exprimare indirectă se impune sub
comunism pînă la a defini condiția celor petrecute în timpul său, formulate
oblic, razant, cu limitări şi sugestii în locul expunerii tranşante. Dumitru
Țepeneag a fost unul dintre scriitorii cu adevărat curajoşi în acele vremuri –
dar pentru ca ideile sale să ajungă pînă la cititori trebuia să recurgă şi la aceste
mijloace specifice epocii. Teoreticienii mişcării onirice au intrat în spațiul
literar pe calea opoziției față de ceea ce era (pretindea că este!) literatura
dirijată nemijlocit de „partid şi de stat”. Opunîndu-se acelei literaturi,
mişcarea onirică se opunea în acelaşi timp direcției oficiale, puterii
comuniste. În definiția onirismului estetic intră astfel spiritul de opoziție. E
drept că, aşa cum menționează în altă parte Dumitru Țepeneag, în acel
moment se vorbea mai puțin despre realismul socialist, formula era într-o
oarecare măsură abandonată, dar „cerințele” partidului în privința scriitorilor,
în privința artiştilor în general au fost, pînă la sfîrşit, aceleaşi. Condiția
mişcării onirice, care îşi fixează identitatea în scrieri cu un caracter
fragmentar, conjunctural, rămîne pînă astăzi proprie lui Dumitru Țepeneag,
liderul incontestabil al mişcării, excelent cap teoretic, de altfel, care îşi
susține punctele de vedere tot în interviuri, articole, jurnale ş.a.m.d.
Insist, vorbind despre mişcarea onirică, asupra personalității lui Dumitru
Țepeneag pentru că, în ceea ce mă priveşte, cred că el a fost şi este principalul
său animator. Bineînțeles, între oniricii primelor momente existau, cum bine
se ştie, două inițiative teoretice, aparținînd lui Dumitru Țepeneag şi lui
Leonid Dimov, iar unii dintre admiratorii necondiționați ai grupării vor sări
ca arşi la „reducția” pe care am făcut-o. Am atribuit acest rol lui Țepeneag nu
doar pentru că, fidel pînă astăzi mişcării onirice, o pune în discuție în fiecare
dintre intervențiile sale. Nu doar pentru că Dimov, aflăm din spusele
prietenului său şi colegului de idei, se opunea ideii de grup, încercării de
activism desfăşurată de Țepeneag. Nu pentru că Dimov ar fi fost în mai mică
măsură o minte teoretică (dimpotrivă, intervențiile sale incluse în antologia
de față ni-l arată ca pe un scriitor de mare subtilitate speculativă şi aleasă
ținută culturală). Din punctul meu de vedere, faptul că Leonid Dimov este
poet, un mare poet, îl plasează într-o poziție diferită față de ideile onirismului
estetic. Poezia, observă undeva chiar Dumitru Țepeneag, se înrudeşte în
mod… natural cu visul. Poezia se dezvoltă într-o atmosferă de vis. Chiar
dacă la un moment dat Țepeneag încearcă să ne convingă că lirica lui Dimov
ar fi lipsită de imagini, că ar aparține unui spațiu în acelaşi timp poetic şi
prozaic, e greu să acceptăm că ea ar fi altceva decît ceea ce este: o poezie,
aparținînd unui autor important, o poezie cu valențe particulare, totuşi…
poezie. Nici măcar atunci cînd Dimov îşi numeşte, în cel mai oniric din
volumele sale, Carte de vise, 1969, secțiunile volumului, în care, după
modelul suprarealiştilor, alternează poezia şi proza, cu sintagme care trimit
direct la programul oniric el nu e „decît” poet. (Titlurile secțiunilor sînt
ilustrative: I. Hipnagogice (15) vise; II 7 proze; III La capătul somnului (12
vise); IV Poeme de veghe…) Poate că în anii 60, cînd în cea mai mare parte
a ei poezia românească devenise, sub umbrela realismului socialist, un soi de
plată proză versificată, pledoaria pentru vis în poezie era necesară,
subversivă, fecundă. La modul general însă, poezia nu poate fi despărțită de
o stare de evaziune, de depăşire a realității, de apropiere, într-o măsură mai
mică sau mai mare, de modelul visului. A construi vise în stare de luciditate
poate fi, la urma urmei, însăşi condiția poetului. Iar astăzi, cînd toate formele
de libertate sînt la îndemînă, a apropia poezia de modelul visului pare
oarecum superfluu. E interesant că din grupul oniric au făcut parte mai ales
poeți – în acel moment istoric angajați în obținerea unei complete eliberări a
imaginarului poetic. În proză, în schimb, efectele modelului oniric sînt în
continuare perfect vizibile. ßi acolo el conferă textului o condiție specială –
care limitează aplicarea procedeului din cauza riscului de repetiție, de
monotonie. Dumitru Țepeneag, de altfel, scrie proze onirice numai la
începuturile sale – ulterior deschizîndu-şi inspirația şi spre alte modele de proză.
În miezul onirismului estetic, replică viguroasă la comandamentele
comunismului privind literatura, se află, fără îndoială, o formulă estetică
valabilă. Sînt binecunoscute astăzi principalele idei ale programului oniric. In
scrierile onirice nu se povestesc vise, visul este doar un model, după care
scriitorul construieşte, în stare de luciditate, propriul său univers. Visul nu
este, ca la suprarealişti, materia primă a poemului, ci ar trebui să devină
„categorie” estetică, spune undeva Țepeneag. „La fel ca liric, epic, fantastic.”
Aşa cum suprarealismul a devenit o categorie estetică, după ce a fost un
curent literar. A devenit însă suprarealismul o categorie estetică? Căutînd să
sublinieze diferențele onirismului estetic față de suprarealism, Dumitru
Țepeneag propune cîteva observații deosebit de pătrunzătoare. Am subliniat
altădată, fără să cunosc, atunci, toate intervențiile teoretice ale lui Dumitru
Țepeneag, contradicția pe care a fost clădit suprarealismul. El se vrea o
înnoire a poeziei, a esteticului deci, dar nu este, în ultimă instanță, decît o
evaluare a unor stări generale de conştiință, ale inconştientului ş.a.m.d. Să
foloseşti fluxul profund al conştiinței, starea de vis etc. nu înseamnă să mergi
către o altă realitate estetică. Ceea ce susțin suprarealiştii poate fi în egală
măsură folositor în antrenamentele NPL… Pînă la urmă estetica e redusă, la
tovarăşii lui Breton, la un criteriu de „autenticitate”, cum observă Dumitru
Țepeneag – neavînd o legătură cu esteticul, pentru că nu putem să măsurăm
autenticitatea dintr-un act artistic – putem constata, în schimb, efectul de
autenticitate, care ține de calități artistice, nu de autenticitatea propriu-zisă,
de vreun model etc. De altfel producția suprarealistă, care ar vrea să-şi asume
anumite stări de conştiință, cum ar fi visul, halucinațiile produse pe diverse
căi ş.a.m.d. este, în cele din urmă utopică – pentru că ea nu are, în ultimă
instanță, nici o importanță. Ceea ce se poate sesiza la lectura unui text
suprarealist care ar fi produs în urma unei stări onirice, a dicteului automat
sau al altor stări „recomandate” de suprarealişti e tot aprecierea de către
cititor a calităților literare ale textului respectiv. Pînă la urmă ajungem tocmai
la ceea ce oniricii subliniau ca diferență față de suprarealişti. Ajungem la
modelul visului, nu la vis… Onirismul estetic afirmă, de fapt, ceea ce
suprarealismul nu face, pentru că s-a oprit la jumătatea drumului…
Rămîne, desigur, şi aici la fel de vie, chestiunea realizării estetice. Nu e
suficient să convingi că foloseşti modelul visului. Important este ca, folosind
acel model să ajungi la un produs literar de valoare. Aici onirismul estetic are
aceleaşi limite ca suprarealismul. Poate fi construit un text literar care să ne
convingă că e realizat după modelul visului – asta nu ne spune însă nimic
despre realizarea estetică. Dumitru Țepeneag caută să rezolve această
problemă aducînd în discuție necesitatea creării unei forme – şi, de aici,
textualismul. Acesta ilustrează, într-adevăr, o voință formativă (de realizare
estetică). Pe de altă parte, prin Roland Barthes şi mai ales prin Tel Quel
ajungem la teoria textului literar care se naşte din el însuşi, eventual în
colaborare cu alte texte (intertextualism). Numai că, dacă punem accent pe
acest aspect, nu prea mai are ce căuta un model exterior, fie acesta un model
ca visul. Aici mai apare o neconcordanță – cea referitoare la afirmația lui
Dumitru Țepeneag care susține că el prelucrează în opere impresiile care vin
din afară („Materialul operei de artă eu îl iau din realitatea imediată, adică
aceea a percepțiilor, şi din experiența mea personală în care deja visul sau
numai imaginația au operat transformări subiective.”). Dacă acest material
vine din percepții, e de văzut ce rol joacă aici ideea textualismului, care cel
puțin în accepția celor care se grupau la un moment dat în jurul lui Ph. Sollers
pare să fi fost alta. În sfîrşit, accepțiile noțiunii de textualism sînt deseori
contradictorii, cum observă şi Dumitru Țepeneag.
E semnificativ modul în care ripostează Dumitru Țepeneag la chestiunile
care vor să pună neapărat în conexiune onirismul estetic cu
postmodernismul. Insistența cu care e plasat termenul de postmodernism,
unde vrei şi unde nu vrei, îl plictiseşte, îl irită – şi pe bună dreptate. Ideea de
a face din postmodernism un criteriu al literaturii române nu a fost nici
fericită, nici profitabilă din punctul de vedere al experienței estetice (şi nu
numai…) specifice.
Dar, dacă postmodernismul e doar un import dintr-un alt spațiu cultural,
onirismul estetic, trebuie să subliniem acest lucru în încheiere, este o mişcare
literară originală. În această privință putem să depăşim, fără teama de a greşi,
semnificația lui în context istoric – care rămîne, fără îndoială, importantă.
Dincolo de aceasta, eşafodajul ideologic-literar al onirismului este original,
aparține doar inițiatorilor săi. Cîte dintre curentele literare de la noi se pot
lăuda cu această condiție?
CONSTANTIN PRICOP
Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Onirismul estetic, antologie de texte
teoretice, interpretări critice şi prefață de Marian Victor Buciu, Editura
Curtea Veche, Bucureşti, 2007