JOCURILE CU MOARTEA

– povestiri scurte –


Liniştea unei după-amieze

Se afla chiar în dreptul porții, o poartă boltită din fier forjat, lucrată cu migală, înfățişând flori, frunze, îngeri. Păşi înăuntru. Cimitirul era mai degrabă un fel de parc uriaş cu alei largi, de-a lungul cărora se înşiruiau castani înalți cu umbră deasă şi primitoare. Mai erau şi câțiva mesteceni, şi niscaiva plopi ce se îndoiau alene în bătaia vântului potolit de început de toamnă.
O linişte nemaiîntâlnită îl cuprinse. În dreapta şi în stânga lui multe bănci şi nenumărate statui. Pe o alee apropiată o tânără femeie îşi plimba noul-născut în cărucior, iar în depărtare, aşezați chiar în fața unui strat de panseluțe, era un cuplu de îndrăgostiți veniți să-şi caute aici liniştea, intimitatea. Înaintă încet privind mormintele, statuile. Le cercetă cu luare-aminte: unele înfățişau îngeri, ori femei, altele chipuri de copii. O sculptură în mărime naturală înfățişa un soldat cu mustață şi chipiu. Alții aveau şi profesia cioplită în marmura albă: director. De fapt dir. gen., chiar aşa stătea scris. Toți oamenii aceia părea că ar fi voit să ia cu ei şi după moarte orgoliul din viață. Zâmbi. Pe o lespede scria simplu: Tata, fără vreun nume, ori vreo dată de naştere, iar puțin mai jos: Vom învia. Nimic mai mult. Privi adânc impresionat. Iată un om care murise plin de nădejde, ca un bun creştin. Nimic nu părea să fi fost important față de vălul morții decât faptul că acel tată iubise şi fusese la rândul său iubit de ai săi. Şi la dreapta o piatră tot fără nume şi date pe care cineva aşezase castane jur-împrejur, cum era obiceiul la evrei.
Cum se plimba adâncit în gânduri deodată printre crengi desluşi pe una din aleile mai îndepărtate trei siluete aşezate pe o bancă. Se apropie. Erau o bătrânică, un bărbat între două vârste şi un tânăr blond de a frumusețe tulburătoare. Bărbatului părea să îi fi fost rău. Respira anevoie. Bătrânica îi zîmbi prietenos de sub basmaua neagră legată sub bărbie. Parcă n-ar fi avut vârstă. Se salutară.
– Bună ziua.
– Bună să-ți fie inima.
– Frumoasă zi avem astăzi.
– Într-adevăr, tare frumoasă.
Apoi, zărind privirea curioasă a celui sosit, bătrâna spuse ca şi când ar fi răspuns la o întrebare nerostită.
– I s-a făcut rău, maică, a venit să aducă flori la mormântul nevesti-si şi m-a strigat. Eu, pe aici, cu treburi, m-am dus numaidecât. Acum îşi trage sufletul. Pe el, spuse bătrîna arătând spre tânăr, îl cunosc de cînd mă ştiu. Se afla prin apropiere şi îl ajută acum pe săracul om să meargă pe drumul lui. Singur nu poate.
O privi mai atent. Pentru o îngrijitoare părea prea vârstnică, dar poate o fi fost vreo cuvioasă cum erau atâtea, care venea să se îngrijească de morminte. Cum nu păreau să aibă nevoie de ajutor, mai rămase puțin cu ei privind în zare fără un cuvânt apoi le ură o zi bună şi plecă mai departe.
Se plimbă mai departe cu pas uşor bucurându-se de lumina albă, duioasă, a acelei după-amiezi. Totul era atât de frumos, atât de liniştit...Ascultă păsările ciripind, şuierul unui tren în depărtare. Apoi se aşeză pe o bancă chiar în dreptul unei statui care-l înfățişa pe Mântuitor. Se simțea aproape fericit.
La un moment dat văzu o statuie care semăna izbitor cu tânărul pe care tocmai îl zărise pe bancă cu puțină vreme în urmă. Se apropie şi citi inscripția. Rafail. Şi chiar pe lespedea alăturată îşi zări propriul nume.


Valsul vienez

Moartea se hotărâse într-o bună zi să-şi tragă sufletul într-un cufăr aflat pe fundul unui dulap Biedermeyer mare, aşezat în salonul unui apartament vienez, chiar lângă ferestră. Se făcu ghem pe fundul cufărului, sperând că la capătul vreunui drum vor da şi de ea. Dar în familia austriacă tocmai se născuse un copil şi părinții hotărâseră să renunțe o vreme la călătorii; cufărul era plin de vechituri pe care aveau de gând să le arunce o dată cu marele dereticat de primăvară, dinaintea Paştelui. După o vreme îşi spuse că poate ar fi mai bine să se mute altundeva, mai la vedere. Se alungi pe linia decolteului elegant al unei rochii din organza sidefie, dar doamna casei renunțase şi la recepții şi la baluri pentru un timp, preferând să stea acasă cu micul copil bălai, care începuse să meargă de-a buşilea, aşa că nu mai purta frumoasa rochie de gală.
Atunci ea alese drept nou sălaş giuvaerurile prețioase de smaragd din cutiuța cu bijuterii; smaragdul deveni verde de peruzea. Dar bijuteriile nu erau purtate, zăceau acolo prăfuite, uitate în propria lor strălucire.
Moartea era, neîndoios, prea pretențioasă. Hotărî atunci să se mute la butoniera costumului gri din material fin, un tweed englezesc, al soțului. Era un avocat de renume şi purta adesea costumul acela la birou.
Din acea zi ieşeau mereu la plimbare; mergeau pe jos pe Mariahilfestrasse până la Stephanekirche, îl însoțea şi la biroul care se afla chiar pe strada alăturată de catedrală. Astfel moartea privea elegantele doamne pe stradă, se mai urca în birjă şi cina cu amici de-ai avocatului, se desfăta privind frunzele căzând una cîte una din copaci. Devenise sociabilă. Un singur lucru nu suporta: să privească micul băiat în ochi, strălucirea aurie din privirea lui o făcea să-şi plece capul.
Într-o bună zi se hotărî să se mute în buzunarul vestei chiar în frumosul ceas cu lanț din argint pe care avocatul îl primise cadou de nuntă. Acele arătau doisprezece fix atunci când se opriră.


Moartea şi ziua de mâine

Oamenii erau tare zoriți cu toții să ajungă din urmă ziua de mâine. Sloganul zilei era: consumă-ți clipa! E, orişicît, o investiție! Aşa se făcea că ei conduceau tot mai repede, mâncau în grabă prin McDonald’s-uri, bărbații nu mai apucau să le facă femeilor curte, erau presați de timp; de multe ori săreau şi peste cină şi îşi şifonau în pat partenerele grăbiți întrebându-le la răstimpuri: ei, eşti gata dragă?, pescuindu-şi parcă plăcerea unul în celălalt.
Moartea se ținea după ei strigîndu-le:
Stați, măi, fraților, oameni buni, o vorbă să vă spun!
Dar ei se grăbeau, n-o lăsau nici măcar să se prezinte, n-aveau timp să moară, pe deasupra să mori, aşa, deodată, era un lucru prea costisitor. Asta presupunea să cumperi un loc de veci care se vindea doar pe şapte ani, plus cheltuielile funeraliilor de înmormântare, preotul, bocitoarele (noroc că nu se mai purta), parastasul de patruzeci de zile, unii voiau să moară plini de orgoliu iar marmura era cam scumpă, mai ales cea neagră… o întreagă harababură, ce mai! Mai bine mureau tot mai mult în fiecare zi şi uite aşa moartea era nevoită să se țină scai după ei, fără să-i ajungă dar şi fără să se dea bătută.
Şi moartea n-avea şi ea cu cine să schimbe o vorbă. Voia să se prindă şi ea la jugul armoniei şi nu era lăsată… Se plimba săraca, amărâtă, cu coasa în spate, şi cine o vedea ar fi crezut că e vreun țăran venit de pe câmp la ceasul serii.


Moartea şi evantaiul

Bărbatul îşi privi cu satisfacție pictura. Era mulțumit. Îi reuşise
într-adevăr aşa cum şi-o dorise, plină de mister şi de lumina aceea aurie care se decupa prin sfumatto, negrul în care se cufunda o bună parte a tabloului. Maestrul îl învățase tehnica aceea care sporea frumusețea celor înfățişate printr-un puternic contrast. “Tu să înfățişezi tot ce nu văd ceilalți, să-i înveți să privescă şi să vadă, pricepi? Trebuie să ajuți privitorul să înțeleagă că rostul umbrei este lumina, altminteri cum le-am desluşi una de cealaltă? De asta trebuie să-şi clătească privirea în puritatea acestui negru ca să aprecieze auriul şi micile detalii ale chipului sau peisajului, ale vieții, la urma urmei.” îi spusese acesta odată. Era acum stăpân pe această tehnică a dezvăluirii. Pictorul cercetă chipurile înfățişate: trei Donne privind cu ochi surâzători dindărătul eventaielor negre de la un balcon, înveştmântate în auriu şi roşu intens, iar podoabele de cap, negre după cum era moda în Castilia. Privind pictura aşezată pe şevalet, lui Juan Carlos i se păru deodată că ceva parcă lipsea, nici el nu ştia prea bine ce. Ieşi, şi o rugă pe slujnică să-i aducă puțin vin din cămară, privindu-i linia fin arcuită a gâtului în timp ce se îndepărta, apoi reveni în atelier. Îşi făcu de lucru printre pensule şi culori, evitând să privească spre şevalet. Aşteptă. După puțin timp slujnica bătu timid la uşă, intră fără un cuvânt, îi puse paharul cu vin roşu pe măsuța joasă de lângă scaun şi, roşind uşor, ieşi neobservată. Juan Carlos se aşeză şi îşi desfătă privirea în strălucirea rubinie a vinului nespus de gustos. Dacă aş putea să-i prind măcar o dată strălucirea aceasta! îşi spuse. Îl sorbi pe îndelete. Căzu pe gânduri. Ce lipsea? Compoziția era perfectă, chipurile întocmai cum le voise, culorile, constrastele, toate fără cusur…Nemulțumirea creştea fără nume în el, deşi vinul îl binedispusese. Evantaiul… era o obsesie mai veche a lui, sau în orice caz a ultimilor ani. Iubea femeile şi fusese iubit de ele o viață întreagă. Putea spune că soarta îl răsfățase. Iar el răsfățase femeile iubite. Le iubise cu toată dăruirea şi le pictase portretul, fiecăreia în parte, ascunzându-le pielea trandafirie şi catifelată îndelung frământată şi numai de el ştiută îndărătul brocarturilor aurii, a catifelei, dezvelind-o doar acolo unde linia gâtului se unea cu cea a umerilor. Imageria iubirii. Dar parcă între ele, cele înfățişate, şi ochiul lui se aşeza mereu un nevăzut evantai sau un voal, ceva care aducea cu ceața. Care era secretul ? De la o vreme pictase doar femei cu evantai, din imaginație. Nenumărate chipuri de splendide femei care se retrăgeau îndărătul câte unui evantai.
Tot privind pictura, bărbatul mai bău o gură din vinul rubiniu, apoi se apropie încet de şevalet, luă pensula şi adăugă ceva: o tuşă de negru profund pe fondul de sfumatto. Ca o amintire a trecerii.


Moartea şi cuvintele

Aron era un om cu frica lui Dumnezeu, dar într-un fel aparte. Nu mergea prea des la biserică, nu respecta preceptele religioase, dar nici nu le călca, nu făcea rău. Îl purta pur şi simplu pe Atotputernic în inimă dintotdeauna, nu se simțise niciodată fără de el şi convingerea că toate aveau sens şi se legau între ele într-un chip tainic era adânc înrădăcinată în sufletul său. Dar nu ştia nici o rugăciune pe dinafară. Uneori, foarte rar, când se hotăra să meargă la biserică repeta mereu acelaşi lucru. Spunea simplu: Doamne, nu ştiu nici o rugăciune. Iartă-mă că n-am făcut-o dar tu fiind neîncetat cu mine n-am ştiut de ce ar trebui să învăț cum să te chem. La ce bun să te chem odată ce tu eşti mereu cu mine? Aşa că eu am să spun literele alfabetului de mai multe ori, şi alege tu, Doamne, şi fă o rugăciune care să fie pe placul inimii tale! Zis şi făcut. Repeta alfabetul de cîteva ori şi încrederea lui era nețărmurită. Ştia că o să fie ascultat. Uneori spunea şi acasă, seara înainte să adoarmă: A,B, C, D, E, F, G…..
Fratele său, Levi, era diferit. Se adâncise de mic în taina scripturilor, a învățăturilor apocrife, a tuturor textelor de taină. El credea că rugăciunile trebuiesc spuse întocmai cum au fost scrise, cu rigoare, căci ele au un sens cât se poate de precis, şi fiecare literă corespunde unei vibrații secrete cât şi unui număr. Ani în şir citise neobosit, ochii îi slăbiseră de atâta efort. Era o rugăciune pe care Levi o găsise după ani şi ani, pe care, se spunea că dacă reuşeai să o spui până la capăt, fără să învingi întru totul moartea, căpătai o înțelepciune aparte. Rugăciunea era foarte lungă, trecură luni până să o învețe. Într-o bună zi, Levi se hotărî: avea să încerce chiar în acea după-amiază. Îşi luă din precauție dar cu credință de nestrămutat rămas bun de la nevastă şi copii fără să le spună de ce, apoi se închise în cabinetul său de lucru. Începu să rostească cu voce tare rugăciunea. Simți că îl cuprinde o slăbiciune nemaiîntîlnită, care devenea cu fiecare clipă tot mai puternică, dar continuă. Aproape că se prăbuşi, cuvintele bubuiau, tunau, parcă-l loveau în piept. Parcă s-ar fi luptat cu cuvintele. Era pe punctul de a-şi pierde conştiința, dar nu se lăsă; cum însă nu avea puterea să declame, continuă în gând cu dramul de forță care-i mai rămase. Urechile-i țiuiau, capul stătea să-i pocnească. Alb. Apoi nimic. Cuvintele. Cuvinte…. Simți că îi slăbeşte pulsul, inima îi bătea tot mai încet, mai dezordonat. Cînd aproape că i se opri, Levi reuşi să bâlbîie şi ultima vocală.
Reuşise. Scăpase teafăr. Era fericit. Înțelese că nici o rugăciune nu-l poate cuprinde întru totul pe Creator, şi că înțelepciunea vine din viață. Poate că fratele lui avea dreptate. Alfabetul ajungea aşa cum era.

maria gabriela constantin