MODERNITATEA ŞI ACTUALITATEA ANTICHITĂȚII

ÎNSEMNĂRI RETROSPECTIVE PENTRU STIMULAREA REFLECȚIEI (I)


A. PREMISE CU VALOARE DE POSTULAT

În chip de introducere
Undeva, spre sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, mai exact în interbelicul românesc, într-un volum apărut în anul 1937 la Editura Ramuri din Craiova, profesorul universitar de literatură latină de la Bucureşti şi viitor preşedinte al Societății Scriitorilor Români (1939-1944), N. I. Herescu, îşi începea capitolul inaugural cu o propoziție memorabilă: „clasicism înseamnă tinerețe.”1 Există, de altfel, multe formulări percutante în această uitată carte a unui, din păcate, şi mai uitat literat interbelic, contemporanul lui Mircea Eliade şi Nae Ionescu, om de catedră universitară, cu studii de specializare pentru doctorat în Franța (la Paris), eseist şi publicist remarcabil, polemist redutabil. Volumul se numea, semnificativ, Pentru clasicism. Fapte. Idei. Oameni. 1926-1936.
Ce vroia, de fapt, să spună Herescu atunci când punea semnul egalității totale şi prioritare între clasicism şi tinerețe? („Clasicism este deci, înainte de orice, tinerețe. /.../ fapt esențial, cu valoare de lege /.../”) El lua, spre detaliere, un exemplu faimos. Opera, restrânsă în dimensiuni, dar foarte variată ca abordări tematice şi limbaj poetic, a lui Horatius, a plăcut şi călugărului medieval, şi burghezului gentilom din veacul al XVII-lea, şi intelectualului „Luminilor” europene; dar ea place, sărind peste furtuni şi revoluții literare, şi astăzi ... adică în vremea lui Herescu şi, de ce nu am recunoaşte, şi dincolo de ea, într-un „astăzi” continuu şi progresiv. Exemplul luat simbolic de savantul bucureştean în volumul lui de eseuri şi cronici vrea să spună, cred, următoarele. Literatura clasică greco-latină, admițând că nu s-a acoperit de uitare, de vreme ce apare oricând gustată, într-un prezent să-l numim durativ, înseamnă că este perenă, adică – etimologic – trece prin ani sau, dacă vreți, peste ani. Iar dacă este perenă (urmărind în continuare logica metaforică a lui Herescu), rezultă că nu ajunge la senectutea decrepitudinii valorice, rămâne intactă valoric, id est estetic, rămâne, aşadar, un caz şi oferă un excelent exemplu de tinerețe non-patologică, autentică, neîntreținută artificial, de permanență în spiritualitatea culturii, şi nu de aleatorie recurență.
Spre deosebire de reputatul filolog şi literat interbelic, noi credem, astăzi, în această absolut nouă lume a navigației informatico-informaționale, într-un adevăr mult mai extins. Adevăr pe care Herescu însuşi l-a intuit, într-un alt eseu din aceeaşi carte, când, părăsind nu întru totul ireproşabilul concept terminologic de „clasicism”, folosea mult mai aplicata şi, totodată, surprinzătoarea sintagmă „cultura clasică”.2 Noi credem că peren este nu doar „clasicismul” literar-cultural greco-roman, nu doar „cultura clasică” a Antichității greco-romane, ci însăşi Antichitatea aceasta este şi perenă, şi permanentă. Pentru a putea dovedi cele afirmate, în notele noastre de mai jos vom porni de la câteva premise constatative, al căror adevăr, încorporat şi enunțat, ne va permite să le conferim calitatea de postulate şi să purcedem, pe această bază, la o radiografiere esențializată a statutului filologiei clasice, în calitatea ei de ştiință globală a Antichității.

(1) Antichitatea înseamnă trecut, dar nu orice fel de trecut
Termenul însuşi de antichitate provine din ... Antichitate. În română, el este un neologism împrumutat, la o dată oarecare (foarte probabil, de-a lungul veacului al XIX-lea sau, în orice caz, încetățenit pe atunci), dintr-una din cele două limbi romanice – franceza, respectiv italiana – frecventate, încă din primele decenii, atât în mediile culte din Țările Române (scriitori, oameni politici şi de stat, literați, şcoala medie şi superioară, presă etc.), cât şi la nivelul familiilor înstărite. La bază se află, prin urmare, etimonul latin antiquitas, decompozabil şi el cel puțin în prima sa parte, unde recunoaştem prepoziția ante, „înainte”, cu sens preponderent temporal: „(ceea ce a fost) înainte”, „(cei/cele) de dinainte”, ş.a.m.d.
În latină, ca şi în succesoarele ei idiomuri neolatine, este evident că termenul se referea, conceptual şi sintetic, la o realitate anterioară, denumea acea realitate în termenii unui raport temporal. Dar – surpriză! – sfera semantică a lui antiquitas nu se limita doar la marcarea anteriorității, respectiv – de aici – a vechimii. Diverse texte ale latinității celei mai clasice (aparținând unui Cicero sau Varro, de pildă) atestă pentru antiquitas şi sensul, derivat şi specializat, de „ştiință a trecutului”, „ştiință a vechimii”, „a faptelor din trecut” – ceea ce ne trimite direct la istorie, adică la ştiința istoriei –, dar atestă, pe de altă parte, pentru o epocă ulterioară (veacul I p. Chr., la un Plinius cel Tânăr), şi un sens evoluat, particular: acela de „virtute”, de „model exemplar” (al moravurilor, al vieții în general etc.); sintagma exemplar antiquitatis, la ultimul autor citat3, semnifică ideea de „virtute modelatoare”, condiția de „model” a Antichității, calitatea ei de sursă pilduitoare pentru viața şi faptele oamenilor de mai târziu.
Acest ultim sens a fost, fără îndoială, unul strict specializat şi cu o circulație restrânsă, de vreme ce apare atestat doar la un singur scriitor din epoca imperială timpurie. Absența altor atestări poate favoriza ipoteza că am avea de a face chiar cu o creație semantică pliniană izolată. Este, însă, mai prudent să evităm o astfel de ipoteză generalizatoare. Căci, ne putem întreba, avem, oare, vreo garanție că în operele, ulterior complet pierdute, ale atâtor scriitori latini – aşa de multe, încât savantul clasicist francez Henry Bardon a putut scrie, pe la mijlocul veacului trecut, o histoire de la littérature latine inconnue4, în două volume –, termenul antiquitas nu era utilizat cu un sens similar celui întâlnit la Plinius cel Tânăr, dacă nu cumva şi cu un evantai mai bogat de sensuri, pe care astăzi nu mai avem cum să le cunoaştem şi, prin urmare, să le reconstituim?
Vrem, în concluzie, să postulăm următorul adevăr.
Încă din Antichitate, termenul care o denumea în latină nu s-a limitat la sfera denotativă a „trecutului”, a „vechimii”, a unui „odinioară” pur şi simplu. Antichitatea (antiquitas) însemna în latină în primul rând trecut, dar nu numai sau – mai exact – nu orice fel de trecut. Atestările de care dispunem ne permit să reconstituim, arheologic, un sens secundar implicit, tot denotativ (sens de bază, nu conotație sau sens suplimentar): „(trecutul ca) model”, „(trecutul) exemplar”, „calitatea/virtutea de model (a trecutului)”.
Pentru cine model şi exemplu?
Având în vedere cele mai sus expuse, răspunsul cred că îl puteți oferi, fără ezitare, dumneavoastră înşivă.