Cronica literară
Marcel Lucaciu
O FEREASTRĂ DESCHISĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
Fragilă şi totuşi puternică, învăluită de reverie şi totuşi lucidă, melancolică şi totuşi fluturând, pe buze, un zâmbet enigmatic şi suav, Ana Blandiana (pseudonimul Otiliei-Valeria Coman) are un palmares literar impresionant ce cuprinde numeroase volume de versuri (de la Persoana întâia plural-1964, până la antologia de Poeme-2005, 2008), aproape tot atâtea cărți de eseuri (de la Calitatea de martor-1970, până la Spaima de literatură-2006) şi nu puține cărți de proză (de la Cele patru anotimpuri-1977, până la Oraşul topit şi alte povestiri fantastice-2004). Multe dintre aparițiile sale editoriale au fost încununate cu premii naționale şi internaționale: Premiul pentru poezie al Academiei Române-1970; Premiul Internațional „Gottfried von Herder,” Viena-1982; Premiul Internațional „Camaiore”-2005 etc. Nu este de neglijat nici implicarea socială a scriitoarei, care a fondat şi a condus Alianța Civică (1991-2001) sau a organizat, la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței. Toate acestea sunt doar câteva detalii menite să creioneze un profil literar de excepție, cunoscut şi recunoscut deopotrivă în țară şi în străinătate.
A FI sau A PRIVI (Ediția a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2008) este o carte de tablete literare, scrisă în urma unei documentări interioare şi exterioare, survenite fie prin introspecție, fie prin intermediul unor călătorii în lumea reală, onirică ori livrescă. Răzbate, din paginile acestui volum de o frumusețe intrinsecă, un laitmotiv tonifiant şi anume acela că orice experiență, oricât de dramatică, reprezintă un câştig, un plus de cunoaştere datorat - uneori - forței curative a suferinței. Tocmai de aceea multe dintre pasaje sunt nu doar memorabile, ci şi emblematice pentru o profesiune de credință optimistă, pregnantă şi imuabilă: „Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viață, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, aceasta e întrebarea. În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilință, ci şi o revelație; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piața, a întâlni un prieten, a fi nedreptățit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situații magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers.A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluție.”
Dincolo de labirintul tranziției, înstrăinarea omului de natură e resimțită, dureros, de vreme ce ştiința şi tehnica au creat în jurul nostru o lume artificială, obositoare, care ne obligă să privim totul prin lentile de microscop, ne obligă să uităm farmecul unui răsărit sau apus de soare, foşnetul pădurii ori sunetul picăturilor de ploaie. Trăind „printre amenințătoare molecule şi celule,” pierdem esența vieții şi, mai ales, ne pierdem umanitatea, căci, oricât de vetust sau romanțios ar părea, „nimic nu caracterizează mai bine un om decât felul în care ştie să facă ploaia să plouă.” Înşelându-ne speranțele şi otrăvindu-ne existența cu fleacuri siropoase (răspândite – adesea – de mass-media), lumea cotidiană ne condamnă la superficialitate, la ipostaza auditorului torturat de conversații sterile şi insignifiante. Hotărât lucru, e „o lume în care timpul pierdut cu discuțiile despre procurarea hranei nu este egalat decât de cel pierdut cu discuțiile despre dietele de slăbire”.
Tonalitatea cărții este, însă, cu totul alta. S-ar putea spune că multe dintre aceste tablete au în centrul lor condiția umană şi nu neapărat aceea a artistului silit să supraviețuiască într-o societate guvernată de valoarea banului şi de suma obiectelor scumpe. Astfel, fericirea sau nefericirea e, de cele mai multe ori, construită pornind de la tot atâtea paradoxuri:”Suportăm greu frigul, dar am pornit în expediții la poli; nu putem suporta foamea, dar am făcut greva foamei; urâm războiul, dar plecăm voluntari pe front; putem tăcea, dar nu ni se poate impune tăcerea (...).” În fond, a fi sau a nu fi fericit e o problemă spinoasă ce ține de liberul arbitru: „Suntem nefericiți nu pentru că ne lipseşte fericirea, ci pentru că absența ei nu atârnă de noi. Putem renunța la orice, mândri, fericiți chiar, cu condiția să nu fim obligați de alții să renunțăm. Liberul arbitru, dreptul de a-ți hotărî singur soarta, este prin el însuşi o condiție necesară, şi suficientă, a fericirii.” Până la urmă, important e „talentul de a trăi”, care nu are nimic în comun nici cu prozaicul „a şti să trăieşti”, nici cu populista (şi searbăda) sintagmă „a trăi bine”. Un asemenea talent aparține spiritelor veşnic tinere, înzestrate cu atributul simplității, cu simțul nuanțelor, cu uşurința de a purta – absolut firesc! – calități precum devotamentul şi credința, fiindu-le străine malițioasa vanitate şi egoismul feroce al celor ce se cred superiori din toate punctele de vedere. Dar nu poți fi „talentat întru existență”, nu poți tinde spre fericire, nesocotind ori disprețuind iubirea. Zadarnice sunt toate marile descoperiri geografice, zadarnice sunt toate marile invenții, zadarnică e forța miraculoasă a rațiunii, dacă de-a lungul miilor de ani sufletul nostru a rămas la fel de sărac: „Inteligența noastră este nelimitată, sentimentele mereu aceleaşi şi numai câteva (...). Avansul spectaculos al inteligenței nu ne-a apropiat cu nimic de fericire pentru că sufletul nostru nu s-a schimbat cu nimic (...). Acum, ca şi în epoca de piatră, valorăm numai atâta cât iubim – prețul salvării noastre se socoteşte în unitățile de măsură ale dragostei.”
Remarcabilă e această fervoare a confesiunii, însoțită de o permanentă sondare a unor teme dintre cele mai diverse, unele existențialiste, altele strâns legate de peisajul cotidian, radiografiat – îndelung – cu o severitate blajină. Într-un astfel de context social-politic, ironia autoarei este – deseori - una amară: „Respectul de care se bucură furtul de la stat a devenit o instituție. O instituție care – pentru că se dezvoltă în condițiile libertăților şi imunităților de tot felul – apare ca o instituție a democrației.” Sau: „De ce dictează clasa muncitoare? – Pentru că nu ştie scrie, se râdea în timpul studenției mele. De ce vorbeşte clasa politică? – Pentru că nu ştie face.” Şi, din păcate, lumea în care trăim se lasă condusă de păgubosul principiu „merge şi aşa.,” principiu ce ascunde acceptarea tacită a răului, mediocritatea, spoiala şi degradarea lentă. Oricum, concluzia e pe jumătate optimistă: „Binele are ciudata calitate de a nu putea fi exterminat, deşi este fără încetare învins.”
Indiferent de societatea în care trăieşte, de limitele ei procustiene, de exclusivitatea valorilor materiale, pentru artist (fie el, poet, pictor, sculptor sau compozitor) există întotdeauna o fereastră deschisă. Adevărul, frumosul şi libertatea sunt re-inventate, sisific, în propria lui creație ce-l defineşte şi îl înscrie, totodată, în timp, sfidând cruda realitate şi metehnele veacului. Iată de ce între viață şi artă nu poate fi pus semnul egalității, deosebirea fiind aceea dintre real şi areal: „Viața se întemeiază pe îngăduință reciprocă şi toleranță, în timp ce arta, pe intransigență şi absolut; de aceea între viața şi arta cuiva există mereu discrepanța rezultată din diferența de definiție a celor două noțiuni.”
Eleganța rostirii, puritatea limbajului, fluența şi rafinamentul scriiturii, dar – mai ales – delicatețea prin intermediul căreia se lasă exprimate până şi lucrurile incomode conferă un farmec aparte lecturii fiecărei propoziții sau fraze din acest noian de gînduri încredințate tiparului.
Generoasă prin bogăția şi varietatea ei ideatică, reflexivă şi dubitativă, sceptică şi vizionară, A FI sau A PRIVI e o carte atipică prin concepția şi arhitectonica ei ce lasă impresia unui jurnal interior în ale cărui pagini subtile se-aude, se-aude... cum bate, în surdină, o inimă de poet.
A FI sau A PRIVI (Ediția a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2008) este o carte de tablete literare, scrisă în urma unei documentări interioare şi exterioare, survenite fie prin introspecție, fie prin intermediul unor călătorii în lumea reală, onirică ori livrescă. Răzbate, din paginile acestui volum de o frumusețe intrinsecă, un laitmotiv tonifiant şi anume acela că orice experiență, oricât de dramatică, reprezintă un câştig, un plus de cunoaştere datorat - uneori - forței curative a suferinței. Tocmai de aceea multe dintre pasaje sunt nu doar memorabile, ci şi emblematice pentru o profesiune de credință optimistă, pregnantă şi imuabilă: „Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viață, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, aceasta e întrebarea. În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilință, ci şi o revelație; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piața, a întâlni un prieten, a fi nedreptățit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situații magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers.A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluție.”
Dincolo de labirintul tranziției, înstrăinarea omului de natură e resimțită, dureros, de vreme ce ştiința şi tehnica au creat în jurul nostru o lume artificială, obositoare, care ne obligă să privim totul prin lentile de microscop, ne obligă să uităm farmecul unui răsărit sau apus de soare, foşnetul pădurii ori sunetul picăturilor de ploaie. Trăind „printre amenințătoare molecule şi celule,” pierdem esența vieții şi, mai ales, ne pierdem umanitatea, căci, oricât de vetust sau romanțios ar părea, „nimic nu caracterizează mai bine un om decât felul în care ştie să facă ploaia să plouă.” Înşelându-ne speranțele şi otrăvindu-ne existența cu fleacuri siropoase (răspândite – adesea – de mass-media), lumea cotidiană ne condamnă la superficialitate, la ipostaza auditorului torturat de conversații sterile şi insignifiante. Hotărât lucru, e „o lume în care timpul pierdut cu discuțiile despre procurarea hranei nu este egalat decât de cel pierdut cu discuțiile despre dietele de slăbire”.
Tonalitatea cărții este, însă, cu totul alta. S-ar putea spune că multe dintre aceste tablete au în centrul lor condiția umană şi nu neapărat aceea a artistului silit să supraviețuiască într-o societate guvernată de valoarea banului şi de suma obiectelor scumpe. Astfel, fericirea sau nefericirea e, de cele mai multe ori, construită pornind de la tot atâtea paradoxuri:”Suportăm greu frigul, dar am pornit în expediții la poli; nu putem suporta foamea, dar am făcut greva foamei; urâm războiul, dar plecăm voluntari pe front; putem tăcea, dar nu ni se poate impune tăcerea (...).” În fond, a fi sau a nu fi fericit e o problemă spinoasă ce ține de liberul arbitru: „Suntem nefericiți nu pentru că ne lipseşte fericirea, ci pentru că absența ei nu atârnă de noi. Putem renunța la orice, mândri, fericiți chiar, cu condiția să nu fim obligați de alții să renunțăm. Liberul arbitru, dreptul de a-ți hotărî singur soarta, este prin el însuşi o condiție necesară, şi suficientă, a fericirii.” Până la urmă, important e „talentul de a trăi”, care nu are nimic în comun nici cu prozaicul „a şti să trăieşti”, nici cu populista (şi searbăda) sintagmă „a trăi bine”. Un asemenea talent aparține spiritelor veşnic tinere, înzestrate cu atributul simplității, cu simțul nuanțelor, cu uşurința de a purta – absolut firesc! – calități precum devotamentul şi credința, fiindu-le străine malițioasa vanitate şi egoismul feroce al celor ce se cred superiori din toate punctele de vedere. Dar nu poți fi „talentat întru existență”, nu poți tinde spre fericire, nesocotind ori disprețuind iubirea. Zadarnice sunt toate marile descoperiri geografice, zadarnice sunt toate marile invenții, zadarnică e forța miraculoasă a rațiunii, dacă de-a lungul miilor de ani sufletul nostru a rămas la fel de sărac: „Inteligența noastră este nelimitată, sentimentele mereu aceleaşi şi numai câteva (...). Avansul spectaculos al inteligenței nu ne-a apropiat cu nimic de fericire pentru că sufletul nostru nu s-a schimbat cu nimic (...). Acum, ca şi în epoca de piatră, valorăm numai atâta cât iubim – prețul salvării noastre se socoteşte în unitățile de măsură ale dragostei.”
Remarcabilă e această fervoare a confesiunii, însoțită de o permanentă sondare a unor teme dintre cele mai diverse, unele existențialiste, altele strâns legate de peisajul cotidian, radiografiat – îndelung – cu o severitate blajină. Într-un astfel de context social-politic, ironia autoarei este – deseori - una amară: „Respectul de care se bucură furtul de la stat a devenit o instituție. O instituție care – pentru că se dezvoltă în condițiile libertăților şi imunităților de tot felul – apare ca o instituție a democrației.” Sau: „De ce dictează clasa muncitoare? – Pentru că nu ştie scrie, se râdea în timpul studenției mele. De ce vorbeşte clasa politică? – Pentru că nu ştie face.” Şi, din păcate, lumea în care trăim se lasă condusă de păgubosul principiu „merge şi aşa.,” principiu ce ascunde acceptarea tacită a răului, mediocritatea, spoiala şi degradarea lentă. Oricum, concluzia e pe jumătate optimistă: „Binele are ciudata calitate de a nu putea fi exterminat, deşi este fără încetare învins.”
Indiferent de societatea în care trăieşte, de limitele ei procustiene, de exclusivitatea valorilor materiale, pentru artist (fie el, poet, pictor, sculptor sau compozitor) există întotdeauna o fereastră deschisă. Adevărul, frumosul şi libertatea sunt re-inventate, sisific, în propria lui creație ce-l defineşte şi îl înscrie, totodată, în timp, sfidând cruda realitate şi metehnele veacului. Iată de ce între viață şi artă nu poate fi pus semnul egalității, deosebirea fiind aceea dintre real şi areal: „Viața se întemeiază pe îngăduință reciprocă şi toleranță, în timp ce arta, pe intransigență şi absolut; de aceea între viața şi arta cuiva există mereu discrepanța rezultată din diferența de definiție a celor două noțiuni.”
Eleganța rostirii, puritatea limbajului, fluența şi rafinamentul scriiturii, dar – mai ales – delicatețea prin intermediul căreia se lasă exprimate până şi lucrurile incomode conferă un farmec aparte lecturii fiecărei propoziții sau fraze din acest noian de gînduri încredințate tiparului.
Generoasă prin bogăția şi varietatea ei ideatică, reflexivă şi dubitativă, sceptică şi vizionară, A FI sau A PRIVI e o carte atipică prin concepția şi arhitectonica ei ce lasă impresia unui jurnal interior în ale cărui pagini subtile se-aude, se-aude... cum bate, în surdină, o inimă de poet.