DE LA UL BABOI LA BILGDUNSROMAN

Dacă în poezia din Ultima patrie, Paralela 45, 2007, Mariana Codruț vede (vizionar) chiar limita, o lume cu inter/paratextul savant mânuit (cronicile recente o aşază în postmodernitatea cea optzecistă prin procedeele referențiale de tip livresc, dar şi în atipie prin discreția, tandrețea sarcasmului, ironiei; Bogdan Crețu), în volumele de proză autoarea nu mai foloseşte cotidianul ca textul existenței “cărturăreşti”, ci nuditatea acestuia, devoalată simplu, dar ghilotina(n)t la răul tranziției noastre (şi) postdecembriste, pe urmele şi în siajul egotiştilor, cu plusul unei trăiri scripturale mai aproape de stările grave decât de ludic, însă.
Nudul Dianei, Editura Polirom, 2007, vine după unul deja premiat, Casa cu storuri galbene, dar şi după reuşitul microroman, strecurat în simbolica Sumbrie, parcă după Norman Manea, a oamenilor fără însuşiri din Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004. Cu acest volum se fixează statutul de distinctă povestitoare al autoarei, mai ales când e vorba de narațiuni scurte, încheiate, de povestiri segmentate dinăuntrul romanelor. Aici este harul Marianei Codruț, un povestaş care se strecoară pe urmele fiecărui personaj cu o întâmplare, un mic „istoric”, totdeauna caracterologic/ă, funcțional/ă, desăvârşind portretele, mişcându-le şi motivându-le într-un tablou social bine conturat din câteva tuşe, cu acel aer de simplu care indică un tehnician al scriiturii. Toate prozele au fraza curgătoare, un ritm stăpânit, un decupaj de momente montate realist, ca în proza confraților de „generație” ego, proaspătă dar şi prea iute la perspectiva-rea de aproape a evenimentelor, mutațiilor scripturale, umane, sociale etc. Toposul negativ al Sumbriei funcționează colorat, chiar şi în „alte povestiri”, de fapt într-o faună omenească pestriță, anonimă foarte, trasă în țeapă cu un multiplu narativ remarcabil, de aproape, din afară, satiric, ironic, cu duioşie, mereu într-o mişcare de optică din care autenticitatea câştigă pactul cu narația ego din ultimul volum publicat. Aflăm în Ul Baboi…, pe aceeaşi frază a candorii, tipică Marianei Codruț (loviturile ies tocmai de aceea mai drastice sub învelişul stenogramelor, fragmentelor de actualitate, crochiurilor groteşti, figurilor xeroxate, gonflărilor de individualitate fără conținut etc.), momente aproape caragialiene cu „amici”, conformism, demagogie la purtător, exemplare interşanjabile în „sinuciderile” lor de „stradă” /Pacienții, o periferie perpetuă, cu absurdul şi falsul ei existențial. Automatismele sunt atât de limbaj cât şi existență, lumea osificată se dedă la drame de „cartier”, la „rubrici”, nu întâmplător de carnaval, „de-ale vieții”, cu moartea în registrul minor, cu funcționari croiți din stofa unui Anghelache, cu amoruri şi fatalisme ridicole, cu rinocerita ubicuitară până şi dincolo, la marea judecată, parodiată, fireşte, ş. a. m. d. Ceea ce, de pildă, pare doar tic verbal, „Trucuri muiereşti!” la purtătorul său, domnul Colb, „purtătorul de cuvânt al Băncii Sumbria Felix”, e similar moftului caragialian, cel bun la toate, uniformizatorul, cu reducerea vieții la unitatea de măsură adevărată pentru un postdecembrism, nouă grotesc, absurd, fără identitate, dar scenic, spectaculos în aparițiile lui de mucava. Îi reuşesc autoarei o mulțime de chipuri ale tranziției, puse în rama actualității celei mai comune, mai autentice, de fapt, de la cinicul domn Colb la poetul tinichigiu care scrie cererea de divorț în versuri, de la domnul Lis, care promite la nesfârşit „reperarea” onoarei tocmai unei doamne, Caro, la funcționara Col, de la ghişeul 1, cu râvna şi supunerea tipică anonimului, ş. a.
Povestirile, chiar şi microromanul, sunt în linia umorului postcaragialian, cu segmentările, bruiajele tipice lumii ieftine, cam în proximitatea „palmelor” lui Lucian Dan Teodorovici, dar cu o mai cuminte „zavistie”, faună a bavardajului cotidian. Se adaugă din comprimatele epice un traseu unitar, pe dedesubt, al apocalipselor noastre minore şi vesele, malformate , fără substanță, a mitteleuropenelor gesturi cotidiene, de aflat în proza cu amănuntul, fragmentul bulgakov al Vienei autohtone la un Horia Ursu. Cu Ul Baboi se continuă seria momentelor bufe, chiar dacă e mai extins firul epic, pe seama ziaristul cunoscut şi recunoscut care trebuie să lupte chiar împotriva sentimentelor proprii, o iubire târzie, pentru a nu eşua moral, eşuând, în cele din urmă, în pânza prea întrețesută a intrigilor şi momentelor cotidiene, familiale, jurnalistice. Baboi diaristul e un Pavel matur. M. C. se va întoarce cu Nudul Dianei, la ipostaza lui inocentă. Cotidianul se dedă la spectacol, sceneta e vie oriunde, mai ales în mahalaua de pretutindeni, anonimii par bastarzi ai prezentului în continuă facere de sine, încă nefăcut, doar o copie de lume, luând kitschul ca pe o monedă a vieții, chiar o artă a morții absurde.
Povestirile traduc mecanismul gol al tranziției, în această mecanică e virtuozitatea Marianei Codruț. Sofisme demne de filozofii periferiei umane, logica anapoda, Catindații la non-existență, gesticulația umflată a minorilor, segmentarea continuă a vorbei ca singură ființare, traduc lumea epidermică, redusă, imitativă din vremuri nedistincte foarte.
Romanul Nudul Dianei e construit antitetic, cu personajul în formare, iluzionistul Pavel, aflat între două iubiri, Veronica, din proiecțiile sale infantile, şi pe text Micul prinț, dar model aproape romantic, cealaltă, Diana, compusă aleatoriu, de la portret la faptul divers, din fragmente crude ale frivolității, kitsch-ului uman versus personajul mitic. De fapt, nici Acteon, povestea mitologică e citată în abisul/ centrul…cărții ca cheie care funcționează à l’ envers, nici Diana din carne şi oase nu ajung decât avataruri şterse ale reperelor lor livreşti într-o lume de non-locuri şi figuri/ ficțiuni/ fantasme groteşti, de mărunte şi grosiere prozaisme. Contrapunctul e tehnica de pe fața şi dedesubtul tablourilor cotidiene sau mnemotehnice, cu personajul novice anume tras într-o educație sentimentală, suspendată, segmentată la nivel narativ, între cele două iluzii amoroase. Educația este şi socială, adusă la ziua cea lungă a tranziției româneşti, la actualitățile care torturează moralitatea, inadaptarea, meditația, avântul adolescentin, chiar maturizarea insului, mai mult o ființă de aer, cu principiile şi faptele ilustrative. Tocmai contrapunctul nu are delimitări de registre stilistice, iar momentele demonstrative şi moralizatoare sunt țesute la suprafață. Utopia lui Pavel pare o nepotrivire de adolescență, dar şi de principii, la societatea uscată şi frivolă, o rezistență la posesia urâtului de toate formele, uniformele şi marginile umane. Alegerea finală, a Lidiei cu fragmentul de text revelatoriu din acelaşi emblematic Mic prinț, pare o depăşire a noviciatului, a iluzionării.
Romanul, in rupturi epice, povestiri scurte strecurate în vreun loc comun, cel mai bine redat fiind Odeonul unde are loc nunta Adelei, e construit pe două straturi, cea a meditației, biografemelor lui Pavel, retrospectivei segmentate tocmai de celelalte povestiri, ale tuturor, de fapt. Fiecare îşi spune biografia în locurile comune pentru că aşa este viața, din marginalii, cu periferici, dar şi cu purtători de istorisiri. Şi, în felul acesta, simplitatea placării evenimentelor trecute, episodul Veronica, peste cele prezente, este salvată de multiplicarea povestirii care mai spune odată că Mariana Codruț îşi află un rost al Ilisaftei în cel mai aprig cotidian şi cele mai „ego” momente, cu destule forme de inițiere în amor Abagiu, să zicem.
Suportul livresc, pus la vedere, trimite la o tehnică a contrastului, între model şi avatarul său instalând-se o distanță acuzatoare, un grotesc bine mânuit dar nu şi fluid condus epic. Verticalitatea asumată de neinițiat pare şi ea ridicolă în proximitatea biografică a tatălui ciripitor, obsesia şi încăpățânarea de a vedea în Diana cea comună pe cealaltă, de album, se sparge în scena goliciunii din apartamentul murdar al Divei sale. Tuşele prea opuse în care sunt lucrate personajele şi comportamentul lor se surpă, lipsa de distincție a lumii aruncă peste ceea ce se doreşte măreția personajului aceeaşi copertină cenuşie. Dar se vede că autoarea îşi poartă lumea prin poveste cu artă, fiecare se spune pe sine şi aici sunt paginile totdeauna cu marca M. C. Povestea e tărie, până şi bunicul Adelei are una, şi bunica lui Rizo, şi fiecare apariție fragmentară, ca Profesoru cel de justiție ieftin㸠chiar şi locurile au câte una. Dacă dialogurile sunt scurte, poveştile se întind pretutindeni. Iată cum, la o vorbă între vecini, recurge la aceeaşi formulă a viețuirii împreună chiar tatăl lui Pavel: „…şi i-a povestit lui Dan cum s-a dus el odată, când era mic, cu popa Chiriac cu molifta, la Sofron, un țigan din satul bunică-sii. Şi…”.
Povestirile, de la cele care fixează omul în relația lui cu societatea la cele acuzatoare, au o cadență sadoveniană, cu prezența unor momente tipice, mişcările povestitorilor, cererile de povestire, nararea evenimentelor propriu-zise, evaluarea. E de remarcat buna mânuire a momentelor cu fiecare poveste. Mai ales că sunt toate în ruptură epică plasate. Poate că fraza mereu calmă a Marianei Codruț învăluie prea mult momentele de trăire ale personajelor, prin propria poveste. Oricum, tipologia e diversificată. Se remarcă povestea mnemotehnică în rupturi epice a retrospectivei care priveşte episodul din copilărie şi epistolarul „Veronica”, povestea acuzație de tip bunica lui Rizo versus comunism şi postdecembrism, povestea, iarăşi segmentată, a Dianei cu Radu, colegul întru eros-inițiere, povestea deculpabilizării, strecurată cu întârziere nefuncțională de geamgiul tată ş. a. m. d. Asemenea pluralitate epică, fie şi scurtă, este, alături de episoade memorabile de personaje prinse în tirade, momente groteşti, ca Shylock, artistul unui rol singur şi unei vieți singure, demnă de urmat şi urmărit.