DUMNEZEU NU POATE SĂ MOARĂ. RORTY ŞI VATTIMO

Sunt suficient cunoscute şi disputate scenariile de depăşire a metafizicii sau de excludere a ei din gândirea actuală. Demersul de deconstruire este unul care s-a realizat nu doar prin argumente filosofice, de limbaj, sau prin constatarea unui sfârşit în sensul împlinirii, al ajungerii la capătul discursului metafizic, ci există evenimente istorice care au însoțit şi influențat procesul în cauză (revoluția franceză, asociată cu solidaritatea, creştinismul, fundat pe caritate şi romantismul, manifestat prin ironie, sunt cel mai des numite).
Lucrarea îngrijită de Santiago Zabala, anume Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie1, este locul în care doi gânditori celebri ai secolului XX, Richard Rorty şi Gianni Vattimo, recunosc pe de o parte că metafizica nu poate fi depăşită, ea poate fi doar asumată şi mereu reluată, iar pe de altă parte, intervin cu misiunea „morală” de a continua să deschidă versiuni ale depăşirii metafizicii, după sfârşitul ei declarat.
Pentru a înțelege mai clar de ce cele două tendințe nu sunt contradictorii în condițiile istorice actuale, amintesc câteva idei importante în demersul lui Rorty din Contingență, ironie şi solidaritate2. Filosoful neopragmatic propune cultura ironistă, care se vrea o nouă epocă, postmetafizică, într-un fel a patra, după cea a platonismului şi a învățaților creştini, cea a criticii întreprinse de Nietzsche şi Freud şi cea a „istoriciştilor”. Dar el înlocuieşte de fapt o utopie cu alta, utopia celor care mai cred în datele contingente se schimbă cu iluzia ironismului. Voința de adevăr se preschimbă în voință de autodepăşire. Narațiunea metafizică, o patimă ce trebuia vindecată de timp, se transformă într-un alt scenariu existențial, mai simplu, mai ludic, relaxat, frivol poate. Termenii de limită ai metafizicii vechi (Deus, ego, mundus, ens), sunt înlocuiți cu alții precum: proces şi creație, dorință şi descriere, întâmplare şi contingență, metaforă şi imaginație.
Ceea ce justifică în fapt că metafizica este dorită încă, chiar dacă avem acum un alt înțeles al ei, chiar dacă o acceptăm altfel decât în forma ei doctrinală, şi anume, mai firească şi mai inofensivă, mai la îndemână şi mai destinsă. Genul de filosofie care poate sta acum alături de utopia politică sau inovațiile artei se arată în înfățişarea unei descrieri libere, inventate, sau ca alternativă pentru mai multe narațiuni posibile. Este vorba mai curând de o simplă reprezentație pe care filosoful ironist o susține decât de o reprezentare a lumii. Filosoful este acum un interpret, alături de poet sau dramaturg, un hermeneut care ajunge întâmplător pe o scenă şi conturează o descriere contingentă a lumii.
Rorty recunoaşte în Viitorul religiei că ne vom raporta mereu la o imagine, că nu ne putem sustrage total unor idei metafizice. (De exemplu, relevanța istorică a lui Dumnezeu nu poate fi eliminată prin actul deconstructiv al metafizicii.) De asemenea, nici cărțile sale nu trebuie privite drept „critică radicală a culturii contemporane”, căci el nu-şi propune să fundeze o realitate nouă. Se limitează numai să aducă laolaltă fragmente de istorie şi să distingă nişte interpretări mai rezistente în timpul actual, în care filosofii au pus capăt pasiunii de a formula întrebări greşite.
Şi Rorty şi Vattimo pledează, în studiul în discuție, pentru ideea că omenirea a intrat în „era interpretării” (ca domenii, pragmatismul şi hermeneutica răspund cel mai bine timpului istoric), că acum rațiunea nu mai este dominată de vreun discurs, fie el filosofic, ştiințific ori religios, că discursurile învață în sfârşit să trăiască împreună, fără să se excludă reciproc. Cultura dialogului întreține convingerea că chestionările dintotdeauna ale metafizicii, cu privire la ființă, Dumnezeu, existență, realitate absolută etc. sunt inutile, pentru că avem acum o „gândire slabă”, care nu se mai poate exercita abil asupra unor astfel de probleme, şi care slăbeşte implicit subiectivitatea, iar pe de altă parte pentru că presupun că filosofia e capabilă de un discurs independent de al oricărui alt domeniu.
Deosebit de deconstrucție, care spune că prin depăşirea metafizicii din trecut nu mai rămâne nimic, hermeneutica înțelege depăşirea ca încă o întoarcere în trecutul metafizicii. Actul deconstrucției este meritoriu întrucât, substanțial, a adus toate pozițiile la acelaşi nivel. Omul postmodern a învățat treptat să trăiască fără temeri într-o lume relativă, a adevărurilor relative. Cine şi-a asumat condiția slabă a ființei, existenței şi gândirii personale a învățat şi să conviețuiască cu propria-i finitudine. Prin discursul celei de-a doua luăm seama de istoricitatea oricărei cunoaşteri, realizăm că orice reflecție critică este o interpretare împlinită în anumite condiții istorice. Nu mai importă acum adevărul absolut, ci un adevăr anume, cel care poate să facă posibil un consens în dialog. Acceptarea condiției de subiectivitate slăbită, care trăieşte într-o lume plurală, admite şi solidaritatea, caritatea şi ironia3. În acest sens, filosofia este îndemnată de cei doi autori să-i admită lui Dumnezeu „influența istorică” sau „să-i reconsidere prezența cu ironie”.
„Gândirea slabă” conturează o cultură postreligioasă, altfel spus, o posibilitate pentru religie după deconstrucția ontologiei occidentale. Nici credincioşii, nici ateii, precizează Rorty, nu mai trebuie să privească disprețuitor în direcția celuilalt. Sunt indivizi care n-au avut parte de o educație în spiritul religiei, drept urmare nici ataşamentul pentru istoria creştinismului nu avea cum să se formeze. Aceştia sunt (şi Rorty se include) afoni din punct de vedere religios, la fel cum există afoni din punct de vedere artistic, ştiințific etc. şi sunt „cei ce cred pe jumătate”, cultivați într-o tradiție şi care, asemenea lui Vattimo, sunt dispuşi să deschidă în inima lor varianta credinței pentru că o au pe cea a religiei.
În condițiile în care se acceptă că şi căutarea adevărului şi cea a lui Dumnezeu privesc educația culturală a ființei, adaugă Rorty, cei „asemenea lui Vattimo vor înceta să mai creadă că lipsa mea de simțăminte religioase e un semn de vulgaritate, pe când cei ca mine vor înceta să mai creadă că posesia unui astfel de simțământ e un semn de laşitate4”. Deosebirea între ei doi este, aşadar, aceea că Vattimo are capacitatea să perceapă sacrul într-o întâmplare a trecutului, în timp ce Rorty, nu ar putea decât să-l trimită într-un „viitor ideal”. În vreme ce simțământul religios al lui Vattimo e legat de recunoştința față de amintirile tradiției creştine, cel al lui Rorty e bazat doar pe speranța că, vreodată, singura lege valabilă va fi cea a iubirii, aplicabilă într-o civilizație universală. A crede că ceva există şi a nu crede nu mai apar astfel ca două atitudini opuse.
Hermeneutica, afirmă şi Vattimo, poate provoca religia să se salveze de „îndatoririle metafizice”, care sunt îndepărtate până la urmă de mesajul creştin, ajuns la maturizare, la un adevăr actual tocmai prin interpretarea nihilismului postmodern. Drumul deschis acum religiei este unul: să ia mesajul evanghelic ca pe un mod de anihilare a pretențiilor ei de obiectivitate. În alte cuvinte, să accepte că Hristos a înviat pentru că aşa scrie în Evanghelie. Vattimo propune în fond o asumare a istoricității creştine: „nu putem să ne situăm în afara tradiției deschise de vestirea lui Hristos5”, idee care se adaugă următoarei: dacă „accept radical istoricitatea mea nu văd nici o altă posibilitate decât aceea de a vorbi de religie6”.
În lumea asta, în care Dumnezeu a murit, singura şansă de supraviețuire umană mai rezidă în fructificarea principiului creştin al carității. Unicul adevăr al Scripturii trebuie să fie cel al iubirii. Relația lui Vattimo cu Dumnezeu este descriptibilă ca dependență de tradiția biblică, ca imposibilitate de a gândi în afara istoriei creştinismului. Este aşadar centrată pe un sentiment cultural, de care depinzi şi de care nu te poți rupe radical, dar viabilă şi ca iubire, căci iubirea este în stare să creeze dependență fără patologie.
Concluzia lui Vattimo, şi implicit a lui Rorty, este exprimată chiar la finalul dialogului: „religia n-a murit, Santiago, Dumnezeu se află încă în circulație…7”. Cu cât Occidentul este mai afectat de laicitate, cu atât pare a se împlini spusa evanghelică: Dumnezeu nu va mai vedea în om supusul său, ci un prieten (motiv pentru care Rorty afirmă că Vattimo tinde spre o „religie privată”, în sensul că îi cere lui Dumnezeu să intre în relație). Cu cât conceptul de Dumnezeu e mai gol, cu atât eforturile umane vor fi încercate să gândească iubirea ca unică lege, ca singura atitudine care îl poate determina pe Dumnezeu să se hotărască să devină prietenul omului.