Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu
GEORGES DE BELLIO ÎN ACTUALITATEA PARIZIANĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
O expoziție în lume în care să apară numele unui român – cu conotații pozitive –, iată un eveniment care trebuie semnalat şi făcut cunoscut. Muzeul Marmottan din Paris, prezență mai degrabă discretă în peisajul cultural al oraşului de pe Sena, a pus reflectorul asupra unui personaj altfel destul de misterios şi de la care nu se ştiu foarte multe lucruri, dar care a fost strâns legat de încurajarea mişcării impresioniste. Colecționarul şi medicul George Bellu (1828 – 1894) – cu numele francizat “Georges Bellio sau Georges de Bellio”, vlăstar al familiei boiereşti Bellu din Țara Românească, descendent pe linie maternă al familiei Văcărescu – nu însă din ramura poeților –, a făcut cândva obiectul unui studiu erudit, publicat de către istoricul de artă Remus Niculescu (1927 – 2005) în anul 1964, în Revue Roumaine d’Histoire de l’Art.
Expoziția pariziană a fost însoțită de un catalog cu o excelentă ținută grafică, nu doar o trecere în revistă a obiectelor din expoziție, ci cuprinzând şi două texte: Georges de Bellio “le plus Parisien des Parisiens” (pp.9 – 45) de Marianne Delafond, conservatoare la Muzeul Marmottan Monet (după numele de astăzi) şi Sur les traces de Grigorescu et de Georges de Bellio en France (pp.47 – 55), de Remus Niculescu.
În ceea ce priveşte numele Muzeului Marmottan Monet, era poate mai bine să nu i se adauge cel al marelui pictor. Repetarea de trei ori a consoanei “m” (de fapt de patru ori dacă punem la socoteală şi consoana cu care începe cea de-a doua silabă a numelui “Marmottan”) provoacă un efect sonor oarecum neplăcut. “Marmotă” se spune în limba franceză „marmotte”, ceea ce face ca numele marelui pictor impresionist să fie de fapt proiectat în ridicol prin asocierea cu altminteri simpatica mică viețuitoare. Potrivit Le Petit Larousse (ediția 1995, p.635), “marmotter” înseamnă “a murmura confuz şi între dinți“.
Şi apoi capodopere ale lui Monet pot fi admirate atât la Muzeul Orangeriei din apropiere de Place de la Concorde cât şi la Musée d’Orsay, iar o foarte frumos amenajată casă memorială îi este dedicată la Giverny, în Normandia. Argumentele sunt însă mai degrabă împotriva acestui nume şi ar trebui poate revenit la cel încetățenit de decenii, pur şi simplu Muzeul Marmottan.
Trebuie de asemenea semnalată expoziția organizată la Muzeul Județean de Artă din Ploieşti din mai 2003. Interesul prahovenilor pentru familia Bellu se explică prin conacul-muzeu Bellu de la Urlați, unul dintre cele mai reuşite ansambluri de arhitectură civilă tradițională din sudul României. Chiar dacă unele clădiri au dispărut, rămâne un monument deosebit de evocator al vieții senioriale – şi nu numai – de altădată. Cu prilejul acelei expoziții, mult prea puțin mediatizate şi cunoscute, în ciuda subiectului de rezonanță internațională, a apărut şi un catalog, în care textul de prezentare a lui George Bellu este alcătuit de Alexandru Marinescu, cercetător şi muzeograf cu interese ştiințifice multiple.
De observat că numele familiei are probabil legătură cu locul de origine, localitatea Pella, vechea capitală a regilor macedoneni antici, aflată în nordul Greciei. Înrudirea lui George Bellu, prin Văcăreşti, cu ultimii doi domni regulamentari ai Țării Româneşti, frații Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, a căror mamă era născută Văcărescu a fost un element favorizant în biografia colecționarului.
Nu demult a fost demolată casa Bellu de pe strada fostă Locotenent Lemnea, astăzi revenită la numele anterior, General Manu. Aparținuse “baronului Bibi” – modelul personajului cu acest nume din Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu, fiul baronului Barbu Bellu, unul dintre frații lui George Bellu. Casa – parter, cu ferestrele spre stradă – se găsea în imediata apropiere a clădirii, demolate şi ea, a Ministerului Industriei Construcțiilor de Maşini. Soartea acestei case Bellu merge pe urmele celei din apropiere, aflată în curtea Academiei Române, demolată înainte de Decembrie ’89. Vis-à-vis de fosta clădire a Ambasadei Germaniei – astăzi sediul Casinoului Victoria –, era chiar casa părinților lui George Bellu, pe care şi-o amintesc probabil încă mulți bucureşteni. Avea calcanul pe Calea Victoriei şi fațada spre interior, ceea ce îi dăuna desigur aspectului ei.
Revenind la ilustrațiile catalogului parizian, unele provenite din colecția regretatului Remus Niculescu, merită toată atenția: de pildă, diploma de înnobilare a lui Demeter von Bellio, emisă de împăratul Franz Joseph şi păstrată la Muzeul Marmottan (p.9). Imaginea de pe copertă înfățişază tabloul pictoriței Berthe Morisot, “La bal” (1875), poate o aluzie la numele Bellu, ținând de heraldica ascunsă – “armes parlantes” (stemă vorbitoare): “o frumoasă” (= une belle), care seamănă cu Victorine Donop de Monchy, fiica lui Georges de Bellio. La p.52 este reprodus pe o pagină întreagă tabloul „Camille” (1866) de Claude Monet, una dintre operele de artă franceză cu care se mândreşte Muzeul Național de Artă din Bucureşti, provenind de la desființatul Muzeu Simu.
Textul lui Remus Niculescu datează din anul 1958, când a văzut lumina tiparului în limba română, în “Studii şi Cercetări de Istoria Artei“, nr.2. Îşi păstrează însă actualitatea, deşi au trecut cinci decenii de la întâia publicare. Articolul e urmat de un aparat critic al cărui autor nu este precizat. De asemenea, istoricul de artă se referă la un portret al unui membru al familiei Bălăceanu, semnalat lui de către G.Oprescu, fondatorul şi directorul institutului în care lucra. În nota 8, p.55, se spune: “Acest portret, identificat şi publicat de către profesorul Lee Johnson, îl reprezintă pe contele Demetrius de Palatiano şi nu Balaceano după cum credea la început profesorul G.Oprescu”. În primul rând ar fi trebuit specificat exact unde este făcută această nouă identificare, deoarece ea nu e chiar uşor de depistat. Pe de altă parte, numele de “Palatiano” este bizar şi pare o formă coruptă a chiar numelui “Balaciano”, din care o ramură au primit într-adevăr titlul de conți, extins uneori şi la alți membri ai familiei. A existat oare o altă familie de conți cu numele de “Palatiano”? E dificil de răspuns, având în vedere numărul foarte mare de purtători ai acestui titlu nobiliar în veacul XIX (ca şi mai târziu). Totuşi numele “Palatiano” nu pare autentic şi este surprinzător cu câtă uşurință e corectat G.Oprescu, un cunoscător eminent în materie. Aproape că te întrebi dacă nu cumva această nouă atribuire nu rimează cu scandalul mediatic în care a fost antrenat recent profesorul medic Constantin Bălăceanu-Stolnici, ultimul descendent pe linie bărbătească al neamului Bălăcenilor. Politica recentă şi considerente străine istoriei artei şi celei a familiilor boiereşti se insinuează, iată, în publicații de peste hotare, mulți dintre cei care iau cunoştință de acest catalog neavând cu siguranță posibilitatea de a sesiza sau verifica veridicitatea unor afirmații. Oricum observația nu îi aparține lui Remus Niculescu, după cum ar putea reieşi din text. În ceea ce priveşte textul acestuia, pentru că autorul a încetat din viață, îmi este greu să formulez observații critice, de care el nu mai are cum să ia cunoştință. Pe de altă parte, însă, dacă s-ar aplica acest principiu, mă tem că nu s-ar mai putea scrie nimic, majoritatea oamenilor despre care se scrie, nemaifiind în viață.
Cercetările regretatului Remus Niculescu în Franța au fost făcute la îndemnul mentorului şi şefului său George Oprescu, pe atunci director al Institutului de Istoria Artei. Numărându-se şi printre întemeietorii Institutului Francez din Bucureşti, după Primul Război Mondial, faptul că a condus în anii ’50 un institut de cercetări al Academiei nu e de mirare. G.Călinescu fusese în fruntea Institutului de Istorie Literară, Andrei Oțetea conducea pe cel de istorie şi enumerarea poate continua cu încă multe alte exemple. A-l acuza de manieră implicită şi aluzivă pe G.Oprescu că a “colaborat” cu regimul comunist sună cam absurd, deşi poate că a făcut unele concesii, aceasta în împrejurările în care lui i se datorează în mare măsură înflorirea pe care cercetarea de istoria artei a cunoscut-o în Bucureşti, după cel de-al doilea război mondial. El a fost cel care l-a îndrumat inițial pe Barbu Brezianu spre Brâncuşi, pe Radu Bogdan spre Andreescu şi spre Remus Niculescu spre studierea lui Nicolae Grigorescu şi a prezenței lui Georges de Bellio în Franța. Faptul merita a fi amintit în acest context.
Studiul d-nei Marianne Delafond, conservatoare la Muzeul Marmottan, este scris cu multă eleganță a stilului bazându-se pe o documentație bogată. Biografia lui George Bellu nu o prea lămureşte însă, concentrându-se mai ales, ceea ce era oarecum de aşteptat, pe relațiile sale cu pictorii impresionişti. Prezența la Paris a lui George Bellu nu e explicată suficient. De interes în catalogul publicat la Ploieşti de Ruxandra Ionescu şi Alexandru Marinescu este, printre altele, corespondența – din anii 1877 – 1878 – dintre medicul român din capitala Franței şi Mihail Kogălniceanu, pe atunci ministru de Externe, corespondență păstrată la Secția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. Din ea reiese faptul că George Bellu l-a sfătuit pe istoricul şi omul politic de la Bucureşti în legătură cu achiziționarea unor tablouri. Să deducem din aceasta că De Bellio se afla oare în capitala Franței în calitate de trimis al statului, eventual al Ministerului Afacerilor Străine al epocii ?
În textul cercetătoarei pariziene, gastronomia ocupă însă un anume loc, specificul galic obligă! Un pasaj atrăgător cu titlul Le café Riche avanÎait ses tables dans le coup de soleil de ses lustres înfățişază legăturile conviviale ale lui George Bellu, cu un rol deosebit în susținerea pasiunii sale de colecționar: “«Cinele impresioniştilor» grupează din 1886 în 1894, pe Monet, Pissarro, Renoir, Sisley, Caillebotte, doctorul de Bellio, Théodore Duret, Octave Mirbeau, Gustave Geffroy şi uneori Stéphane Mallarmé”2. Cum a avut amatorul de artă român intuiția atât de sigură a valorilor atunci când acestea nu erau încă privite de public cu ochii cu care îi privim astăzi, cum a fost el acceptat în asemenea ambianță, aceasta ține probabil în mare măsură şi de farmecul său personal. O serie de membri ai familiei Bellu au fost foarte înzestrați intelectual şi despre aceasta vorbeşte chiar atmosfera remarcabilă a curții prahovene de la Urlați, rodul unei reconstrucții de la cumpăna secolelor XIX – XX.
La Paris, “cinele impresioniştilor au loc o dată pe lună în Cafeneaua Riche. Acest restaurant, situat pe Bulevardul Italienilor la colțul cu strada Le Peletier, este proprietatea lui Louis Pignon. Loc de marcă al gastronomiei şi al oenologiei, el este celebru prin decorul său luxos, scara în marmură, grădinile persane şi perdelele de catifea. Frecventat de Edmond de Goncourt, Daudet, Flaubert şi Zola care situează acolo una dintre scenele din La Curée, serveşte şi drept cartier general pentru de Bellio. «De fiecare dată când unul din noi avea o nevoie urgentă de două sute de franci – îşi aminteşte Renoir –, el alerga la Cafeneaua Riche, la ora dejunului; eram sigur de a găsi acolo pe
D-l de Bellio, care cumpăra, fără chiar să-l privească, tabloul care i se aducea»”3. Un român cu intuiție excepțională, acest George Bellu!
Expoziția pariziană a fost însoțită de un catalog cu o excelentă ținută grafică, nu doar o trecere în revistă a obiectelor din expoziție, ci cuprinzând şi două texte: Georges de Bellio “le plus Parisien des Parisiens” (pp.9 – 45) de Marianne Delafond, conservatoare la Muzeul Marmottan Monet (după numele de astăzi) şi Sur les traces de Grigorescu et de Georges de Bellio en France (pp.47 – 55), de Remus Niculescu.
În ceea ce priveşte numele Muzeului Marmottan Monet, era poate mai bine să nu i se adauge cel al marelui pictor. Repetarea de trei ori a consoanei “m” (de fapt de patru ori dacă punem la socoteală şi consoana cu care începe cea de-a doua silabă a numelui “Marmottan”) provoacă un efect sonor oarecum neplăcut. “Marmotă” se spune în limba franceză „marmotte”, ceea ce face ca numele marelui pictor impresionist să fie de fapt proiectat în ridicol prin asocierea cu altminteri simpatica mică viețuitoare. Potrivit Le Petit Larousse (ediția 1995, p.635), “marmotter” înseamnă “a murmura confuz şi între dinți“.
Şi apoi capodopere ale lui Monet pot fi admirate atât la Muzeul Orangeriei din apropiere de Place de la Concorde cât şi la Musée d’Orsay, iar o foarte frumos amenajată casă memorială îi este dedicată la Giverny, în Normandia. Argumentele sunt însă mai degrabă împotriva acestui nume şi ar trebui poate revenit la cel încetățenit de decenii, pur şi simplu Muzeul Marmottan.
Trebuie de asemenea semnalată expoziția organizată la Muzeul Județean de Artă din Ploieşti din mai 2003. Interesul prahovenilor pentru familia Bellu se explică prin conacul-muzeu Bellu de la Urlați, unul dintre cele mai reuşite ansambluri de arhitectură civilă tradițională din sudul României. Chiar dacă unele clădiri au dispărut, rămâne un monument deosebit de evocator al vieții senioriale – şi nu numai – de altădată. Cu prilejul acelei expoziții, mult prea puțin mediatizate şi cunoscute, în ciuda subiectului de rezonanță internațională, a apărut şi un catalog, în care textul de prezentare a lui George Bellu este alcătuit de Alexandru Marinescu, cercetător şi muzeograf cu interese ştiințifice multiple.
De observat că numele familiei are probabil legătură cu locul de origine, localitatea Pella, vechea capitală a regilor macedoneni antici, aflată în nordul Greciei. Înrudirea lui George Bellu, prin Văcăreşti, cu ultimii doi domni regulamentari ai Țării Româneşti, frații Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, a căror mamă era născută Văcărescu a fost un element favorizant în biografia colecționarului.
Nu demult a fost demolată casa Bellu de pe strada fostă Locotenent Lemnea, astăzi revenită la numele anterior, General Manu. Aparținuse “baronului Bibi” – modelul personajului cu acest nume din Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu, fiul baronului Barbu Bellu, unul dintre frații lui George Bellu. Casa – parter, cu ferestrele spre stradă – se găsea în imediata apropiere a clădirii, demolate şi ea, a Ministerului Industriei Construcțiilor de Maşini. Soartea acestei case Bellu merge pe urmele celei din apropiere, aflată în curtea Academiei Române, demolată înainte de Decembrie ’89. Vis-à-vis de fosta clădire a Ambasadei Germaniei – astăzi sediul Casinoului Victoria –, era chiar casa părinților lui George Bellu, pe care şi-o amintesc probabil încă mulți bucureşteni. Avea calcanul pe Calea Victoriei şi fațada spre interior, ceea ce îi dăuna desigur aspectului ei.
Revenind la ilustrațiile catalogului parizian, unele provenite din colecția regretatului Remus Niculescu, merită toată atenția: de pildă, diploma de înnobilare a lui Demeter von Bellio, emisă de împăratul Franz Joseph şi păstrată la Muzeul Marmottan (p.9). Imaginea de pe copertă înfățişază tabloul pictoriței Berthe Morisot, “La bal” (1875), poate o aluzie la numele Bellu, ținând de heraldica ascunsă – “armes parlantes” (stemă vorbitoare): “o frumoasă” (= une belle), care seamănă cu Victorine Donop de Monchy, fiica lui Georges de Bellio. La p.52 este reprodus pe o pagină întreagă tabloul „Camille” (1866) de Claude Monet, una dintre operele de artă franceză cu care se mândreşte Muzeul Național de Artă din Bucureşti, provenind de la desființatul Muzeu Simu.
Textul lui Remus Niculescu datează din anul 1958, când a văzut lumina tiparului în limba română, în “Studii şi Cercetări de Istoria Artei“, nr.2. Îşi păstrează însă actualitatea, deşi au trecut cinci decenii de la întâia publicare. Articolul e urmat de un aparat critic al cărui autor nu este precizat. De asemenea, istoricul de artă se referă la un portret al unui membru al familiei Bălăceanu, semnalat lui de către G.Oprescu, fondatorul şi directorul institutului în care lucra. În nota 8, p.55, se spune: “Acest portret, identificat şi publicat de către profesorul Lee Johnson, îl reprezintă pe contele Demetrius de Palatiano şi nu Balaceano după cum credea la început profesorul G.Oprescu”. În primul rând ar fi trebuit specificat exact unde este făcută această nouă identificare, deoarece ea nu e chiar uşor de depistat. Pe de altă parte, numele de “Palatiano” este bizar şi pare o formă coruptă a chiar numelui “Balaciano”, din care o ramură au primit într-adevăr titlul de conți, extins uneori şi la alți membri ai familiei. A existat oare o altă familie de conți cu numele de “Palatiano”? E dificil de răspuns, având în vedere numărul foarte mare de purtători ai acestui titlu nobiliar în veacul XIX (ca şi mai târziu). Totuşi numele “Palatiano” nu pare autentic şi este surprinzător cu câtă uşurință e corectat G.Oprescu, un cunoscător eminent în materie. Aproape că te întrebi dacă nu cumva această nouă atribuire nu rimează cu scandalul mediatic în care a fost antrenat recent profesorul medic Constantin Bălăceanu-Stolnici, ultimul descendent pe linie bărbătească al neamului Bălăcenilor. Politica recentă şi considerente străine istoriei artei şi celei a familiilor boiereşti se insinuează, iată, în publicații de peste hotare, mulți dintre cei care iau cunoştință de acest catalog neavând cu siguranță posibilitatea de a sesiza sau verifica veridicitatea unor afirmații. Oricum observația nu îi aparține lui Remus Niculescu, după cum ar putea reieşi din text. În ceea ce priveşte textul acestuia, pentru că autorul a încetat din viață, îmi este greu să formulez observații critice, de care el nu mai are cum să ia cunoştință. Pe de altă parte, însă, dacă s-ar aplica acest principiu, mă tem că nu s-ar mai putea scrie nimic, majoritatea oamenilor despre care se scrie, nemaifiind în viață.
Cercetările regretatului Remus Niculescu în Franța au fost făcute la îndemnul mentorului şi şefului său George Oprescu, pe atunci director al Institutului de Istoria Artei. Numărându-se şi printre întemeietorii Institutului Francez din Bucureşti, după Primul Război Mondial, faptul că a condus în anii ’50 un institut de cercetări al Academiei nu e de mirare. G.Călinescu fusese în fruntea Institutului de Istorie Literară, Andrei Oțetea conducea pe cel de istorie şi enumerarea poate continua cu încă multe alte exemple. A-l acuza de manieră implicită şi aluzivă pe G.Oprescu că a “colaborat” cu regimul comunist sună cam absurd, deşi poate că a făcut unele concesii, aceasta în împrejurările în care lui i se datorează în mare măsură înflorirea pe care cercetarea de istoria artei a cunoscut-o în Bucureşti, după cel de-al doilea război mondial. El a fost cel care l-a îndrumat inițial pe Barbu Brezianu spre Brâncuşi, pe Radu Bogdan spre Andreescu şi spre Remus Niculescu spre studierea lui Nicolae Grigorescu şi a prezenței lui Georges de Bellio în Franța. Faptul merita a fi amintit în acest context.
Studiul d-nei Marianne Delafond, conservatoare la Muzeul Marmottan, este scris cu multă eleganță a stilului bazându-se pe o documentație bogată. Biografia lui George Bellu nu o prea lămureşte însă, concentrându-se mai ales, ceea ce era oarecum de aşteptat, pe relațiile sale cu pictorii impresionişti. Prezența la Paris a lui George Bellu nu e explicată suficient. De interes în catalogul publicat la Ploieşti de Ruxandra Ionescu şi Alexandru Marinescu este, printre altele, corespondența – din anii 1877 – 1878 – dintre medicul român din capitala Franței şi Mihail Kogălniceanu, pe atunci ministru de Externe, corespondență păstrată la Secția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. Din ea reiese faptul că George Bellu l-a sfătuit pe istoricul şi omul politic de la Bucureşti în legătură cu achiziționarea unor tablouri. Să deducem din aceasta că De Bellio se afla oare în capitala Franței în calitate de trimis al statului, eventual al Ministerului Afacerilor Străine al epocii ?
În textul cercetătoarei pariziene, gastronomia ocupă însă un anume loc, specificul galic obligă! Un pasaj atrăgător cu titlul Le café Riche avanÎait ses tables dans le coup de soleil de ses lustres înfățişază legăturile conviviale ale lui George Bellu, cu un rol deosebit în susținerea pasiunii sale de colecționar: “«Cinele impresioniştilor» grupează din 1886 în 1894, pe Monet, Pissarro, Renoir, Sisley, Caillebotte, doctorul de Bellio, Théodore Duret, Octave Mirbeau, Gustave Geffroy şi uneori Stéphane Mallarmé”2. Cum a avut amatorul de artă român intuiția atât de sigură a valorilor atunci când acestea nu erau încă privite de public cu ochii cu care îi privim astăzi, cum a fost el acceptat în asemenea ambianță, aceasta ține probabil în mare măsură şi de farmecul său personal. O serie de membri ai familiei Bellu au fost foarte înzestrați intelectual şi despre aceasta vorbeşte chiar atmosfera remarcabilă a curții prahovene de la Urlați, rodul unei reconstrucții de la cumpăna secolelor XIX – XX.
La Paris, “cinele impresioniştilor au loc o dată pe lună în Cafeneaua Riche. Acest restaurant, situat pe Bulevardul Italienilor la colțul cu strada Le Peletier, este proprietatea lui Louis Pignon. Loc de marcă al gastronomiei şi al oenologiei, el este celebru prin decorul său luxos, scara în marmură, grădinile persane şi perdelele de catifea. Frecventat de Edmond de Goncourt, Daudet, Flaubert şi Zola care situează acolo una dintre scenele din La Curée, serveşte şi drept cartier general pentru de Bellio. «De fiecare dată când unul din noi avea o nevoie urgentă de două sute de franci – îşi aminteşte Renoir –, el alerga la Cafeneaua Riche, la ora dejunului; eram sigur de a găsi acolo pe
D-l de Bellio, care cumpăra, fără chiar să-l privească, tabloul care i se aducea»”3. Un român cu intuiție excepțională, acest George Bellu!