UN REGIZOR CONTRA CURENTULUI – Alexandru TATOS

Regizorul Alexandru Tatos s-a stins în ziua de 31 ianuarie 1990, patru zile după ultimele însemnări dintr-un masiv Jurnal redactat timp de mai bine de 17 ani.
Regizor de teatru şi de film, născut la Bucureşti la 9 martie 1937, Alexandru Tatos a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică absolvite în 1970. A fost un artist care a semnat doar zece titluri de filme – debutul a fost alături de Dan Pița, în 1974, cu care a semnat în 1974 serialul de televiziune Un august în flăcări.
A realizat doar două filme de autor, Secvențe în 1982 şi Secretul armei secrete în 1988. Primul film citat îl situează pe Alexandru Tatos în galeria acelor puțini cineaşti care au reuşit să surprindă din interior nu doar drama existențială a creatorului de film, ci şi subtextul profund al relației dintre aparență şi esență în cea de a şaptea artă. Mai mult, cineastul pune în discuție cu maximă sinceritate, uneori cu candoare, dar mereu cu adâncă reflexivitate paralelismul artei cu viața, contrastele dintre ficțiune şi realitate.
Patru palme, ultimul episod din Secvențe, care va fi completat cu Telefonul şi Prospecție, un scenariu la care regizorul ținea foarte mult propune fără ocolişuri devoalarea ipocriziei şi jocului dublu, asumate de un comunist în anii războiului. Alexandru Tatos îl face „complice” la această denunțare pe marele actor Geo Barton, din nefericire aici la ultimul său rol pe ecrane, care detaliază cu logică şi firesc impostura „ilegalistului”, adresa gândită de cineast căpătând valențele universalului.
Alexandru Tatos nu a propus în niciun film al său o realitate festivistă, edulcorată după normele neorealismului socialist promovate şi păzite cu străşnicie de Ghişe, Ştefănescu, Hegheduş, Simion, Gâdea sau alți responsabili ai cinematografiei vremii. Prospețimea personajelor din Mere roşii – adevăratul său debut în film din 1976, este generată de credința în puritate sufletească, dar şi în fapte de viață ce contrazic abjecția impusă de relațiile supraideologizate. Un laitmotiv ce îi va străbate întreaga operă filmică este singurătatea personajelor într-o societate fără orizont, fără alternative la lipsa de libertate, o societate ce impune un dublu limbaj, sau compromisuri ce nu odată sfârşesc prin moarte – Duios Anastasia trecea, Întunecare sau Fructe de pădure.
Sensibil şi lucid în Rătăcire – 1977 –, Alexandru Tatos nu face rechizitoriul societății occidentale cum ar fi dorit comanditarii, ci analizează cu inspirație resorturile psihologice ale reacțiilor personajelor sale. Rătăcire va rămâne un film al introspecției necesare în momentele de cumpănă, o oglindă a suferinței în cazul renunțării la sinceritate față de sine, față de semeni.
„M-a interesat mai ales problema Puterii, a puterii totalitare care se instaurează şi datorită laşității/complicității celor care o vor suporta”, sunt cuvintele cineastului despre Duios Anastasia trecea. Scenariul este semnat de D.R. Popescu, un autor de literatură filmică superior scenaristului „de serviciu” al epocii – Titus Popovici.
Şi aici, deşi filmul nu avea multe probleme de pus cenzorilor vremii, cineastul are de înfruntat păreri obtuze, tăieturi anapoda cerute la vizionări, suspans şi emoții la aşa-zisele şedințe de creație. Iată câteva mărturii ale autorului consemnate în Jurnal – „Chelaru a cerut doar câteva modificări, să se scoată testicolele taurului, Anastasia să nu apară goală, să se modifice replica „Cine nu-i cu mine, e împotriva noastră”. Bineînțeles că va mai fi un obstacol dificil, vizionarea cu comisia ideologică pentru aprobarea de difuzare.”
Aceleaşi reproşuri „inteligente” se aduc şi ecranizării romanului lui Cezar Petrescu „Întunecare”, film realizat în 1985, cu premiera anul următor. Citim în Jurnalul cineastului – „obiecțiile ar fi următoarele – filmul ar fi prea „întunecat” şi nu are nicio rază de speranță, războiul din 1916 a fost pentru noi benefic, ne-a adus Transilvania şi nu se vede eroismul Armatei, nu se vede factorul decisiv al mişcării socialiste, factor pozitiv.”
Secretul armei secrete o capodoperă a cinematografiei epocii reprezintă cea mai transparentă parabolă a regimului, construită în cheie postmodernistă. Altfel nici nu ar fi trecut de furcile caudine ale cenzorilor vigilenți. Aşa, basmul cu împăratul care inventează formidabila armă care trage pe dos, mesajul antirăzboinic transformându-se într-un străveziu mesaj antitotalitar țintele cineastului fiind stupiditatea, anormalul, aberația, absurdul, prostia proliferate copios în ultimii ani ai comunismului. Cu armele commediei dell’arte cineastul reuşeşte fantasticul tur de forță de a se război cu puterea fără ca aceasta măcar să ştie. Din păcate filmul, programat doar în săli periferice n-a avut parte de publicul ce-l merita. Reprogramat astăzi în gale şi festivaluri filmul uimeşte spectatorii din tinerele generații pentru limbajul său modern, pentru nobila sa dispută cu nemerniciile epocii.
Opera cinematografică a lui Alexandru Tatos este completată de masivul său Jurnal, editat postum de soția cineastului, Liana Tatos, o radiografie amară a permanentei bătălii duse de regizor cu responsabilii cinematografiei socialiste, atenți cerberi față de operele de artă incomode, nu totdeauna suficient de inteligenți pentru a detecta armele secrete ale cineaştilor ce puteau detona sentimente deloc faste pentru arhitecții „epocii de aur”. Reeditarea acestei opere, autentică oglindă a momentelor de coşmar îndurate de un creator în exercitarea artei sale, mi se pare a fi o necesitate imperioasă, mai ales, pentru tinerele generații de spectatori şi creatori. Din păcate şi reeditarea operei cinematografice de care se îngrijeşte Liana Tatos întâmpină nemeritate greutăți. Credem că Uniunea Cineaştilor şi Centrul Național al Cinematografiei ar putea fi mai sensibile la repunerea în circulație a operei unuia dintre puținii regizori autentici ai anilor 70 – 80.