Atitudini
Ion Zubaşcu
RĂZBOIUL PROZATORULUI BREBAN CU TOATĂ LUMEA
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
Trădarea criticii, a lui Nicolae Breban, e o carte dramatică, scrisă din rărunchi, de un prozator la sfârşit de carieră, care simte că-i fuge pământul de sub picioare şi încearcă să afle cu disperare cum e posibil să se întâmple aşa ceva tocmai unui arhanghel din preajma tronului ceresc, care a adus în grele vremuri staliniste Bunavestire a prozei româneşti. Numai că prozatorul nu poate să accepte, în sfârşit, după patru volume de memorii şi alte cărți numeroase, publicate în ultima vreme (dar cu o slabă audiență, în comparație cu uriaşul tiraj al cărților sale din timpul regimului comunist), că motivul căderii sale din grațiile publicului larg s-ar putea să fie el însuşi, cu limitele sale de „provincial, bănățean semidoct, arătând un talent grosier” (Matei Călinescu), încrâncenarea sa de-a se opune tuturor cu decizia rigidă şi definitivă „Nu-mi schimb stilul” şi încercarea de a rezista „neschimbându-se”, împotriva schimbărilor evidente ale vremurilor, mizând în continuare pe o formulă de proză nebulos-abisală, mai puțin prizată de gustul generațiilor din urmă, cu o receptare influențată evident de rigoarea şi obiectivismul scenariilor cinematografice. În unele pagini ale volumului său, Nicolae Breban are o anume inocență ruptă de lume, mai ales când vede în tonuri apocaliptice starea de azi a literaturii româneşti, care irupe – contrar percepției prozatorului – cu o vitalitate nouă, irepresibilă, mai ales cu dorința ieşirii în lume, pe piețele externe, a noii generații de prozatori şi poeți.
Dacă un prozator ca Dan Stanca e prizat mai puțin de public, deşi a surprins după 1989 cu o rafală de romane substanțiale, publicând cu consecvență câte o carte masivă pe an, acest fapt se datorează exclusiv formulei sale romaneşti, fantast-abisale, care îl încadrează într-o paradigmă oarecum apropiată de cea a romanelor lui Breban, în timp ce la cealaltă extremă stilistică, prozatori ca Filip Florian sau Dan Lungu au un succes fulminant, fiind traduşi în nenumărate țări ale lumii, deşi s-au afirmat exact în acelaşi timp şi climat social-editorial. În acest context al competiției afirmării libere, nu ne putem reprima întrebarea: de ce formulele de proză psiho-metafizico-abisale nu mai prind la public, în timp ce Sunt o babă comunistă, a lui Dan Lungu, e cea mai tradusă carte românească a anului 2009, apărând până acum în zece limbi, germană, italiană, franceză, spaniolă, greacă, turcă, poloneză, bulgară, maghiară, slovenă? La fel cărțile altor prozatori din ultimul val. Cred că răspunsul e simplu şi ține de domeniul evidenței: orizontul de aşteptare al gustului public şi-a schimbat mizele şi opțiunile, aşa cum se întâmplă frecvent în istorie, odată cu primenirea societăților şi a mentalului colectiv, prin vârtejurile de idei create de curente literare, mode trecătoare sau răsturnări sociale profunde.
Din păcate, „bătrânul Breban, preot şi etern alumn al infinitului” refuză evidența în volumul său numit războinic Trădarea criticii, împotmolindu-se într-o junglă de acuzații dure la adresa tuturor contemporanilor săi învingători, învinuind cerul şi pământul de căderea sa. Orbirea lui Breban atinge în unele pagini ale volumului tensiuni paroxistice, ajungând să conteste însăşi consistența marilor concepte intemeietoare ale umanității ca valoare, Adevărul, Binele, Morala, Viața însăşi! Dar în mod paradoxal, această carte care se autodevoră prin ideologia catastrofală cu care o infuzează prozatorul, se salvează în plan literar tocmai prin ceea ce talentul irațional al creatorului autentic refuză să subordoneze somnului rațiunii sale, „onestitatea față de propria noastră viață şi mai ales față de timpul pe care l-am trăit”.
Cine şi ce a trădat?
Volumul Trădarea criticii e atins de oscilația „paranoidă a artiştilor veritabili”, de acea „schizofrenie visătoare” pe care Breban i-o atribuie lui Nichita Stănescu, marele său prieten, pulsul multor pagini sărind aproape brusc de la o polaritate la alta, sensul de ansamblu al cărții întregindu-se din complemetarități, aparent ireconciliabile, nicidecum din liniaritate. În cele 280 de pagini ale volumului, Nicolae Breban pune în discuție, cu „câtimea de modestie genială” pe care şi-o asumă, toate temele delicate ale literaturii şi condiției scriitorului sub comunism şi dictatură, compromis, abdicare, laşități, orgolii, trădări, oportunisme, colaboraționism, atingând uneori zone de inocență credibilă, prin argumentarea condiției creatorului dintotdeauna, a „atracției puternice de a fi cu orice preț” şi a presiunii irepresibile a oricărui artist autentic de-a se afirma în orice condiții. Dar cu orice preț?
Dacă nu putem accepta răspunsul autoconsolator al leului rănit, evident afirmativ, volumul Trădarea criticii are meritul că stârneşte la toate întrebările crude care trebuie puse în postcomunismul românesc târziu şi e bine să ştim că ele provoacă măcar insomnii şi nelinişti de cealaltă parte a înfruntării: cum trebuie privită colaborarea prozatorului Nicolae Breban cu puterea comunistă, din anii când a fost membru supleant al C.C. al P.C.R., dar şi a altor mari valori, în contextul general al istoriei literaturii române, ştiindu-se că Eminescu ( deşi contemporan cu Walt Whitman şi Rimbaud) a fost la vremea lui conservator, Slavici a făcut puşcărie ca antiunionist, Arghezi – ca trădător filogerman, Ion Barbu, Eliade, Cioran, Noica au aderat în tinerețe la extrema dreaptă, Rebreanu a fost carlist, iar alte mari valori l-au susținut pe Antonescu? Cum se situează în acest tablou general colaborarea unor nume grele ale literaturii noastre postbelice cu comunismul, mai ales că simultan cu colaboraționiştii români, valori uriaşe ale culturii universale ca Picasso, Hemingway, Siqueiros, Sartre, Carpentier, Aragon şi mulți alții au fost iluştri propagandişti ai comunismului sovietic în Occident? După experiența catastrofală a celor două mari dictaturi ale secolului XX, cea roşie şi cea brună, care ar trebui să fie mai departe raportul optim al scriitorului de valoare cu puterea politică? Scopul afirmării personale scuză mijloacele publice? Orice mijloace? Afirmarea şi gloria artistică trebuie plătite cu orice preț? Cu absolut orice preț? Iar apariția unei asemenea cărți ca Trădarea criticii, peste care nu se poate trece în nici un caz cu indiferență, e un pas înainte spre marea elucidare, un progres sau doar o justificare care alimentează rațiunile compromisului şi conservatorismul retrograd, de sorginte comunist-securistă? L-a trădat cumva toată lumea pe Nicolae Breban sau prozatorul a trădat, în cele din urmă, aşteptările tuturor?
Literatura vinovată?
Dramatismul volumului Trădarea criticii vine din faptul că un prozator ca Nicolae Breban a ştiut tot timpul ce se întâmplă cu adevărat în anii regimului comunist, cu care a colaborat. Astfel, a aflat de la „un cadru superior de partid că ar fi fost cam 40.000 de oameni arestați într-o singură noapte!” a anului 1958 şi că „arestările enorme în România lui Dej” au atins cifre astronomice (p. 134). Dar dacă prozatorul Nicolae Breban a publicat până acum 10-15.000 de pagini (p. 170), câte destine vii de oameni cu familiile lor au fost distruse de dictatura comunistă pentru fiecare filă a sa de „proză abisală”, scrisă sub imperativul afirmării personale, pentru „praful de geniu (de) pe epoleții invizibili ai mantiei sale literare”, câtă viață nevinovată de om striveşte fiecare pagină de literatură pentru a distila tăria ficțiunii valoroase? – poate că aceasta e marea întrebare a cărții Trădarea criticii. Şi acest troc cutremurător între ficțiunea literară şi realitatea istorică, între pagina liberă dar vinovată de literatură şi sângele nevinovat al victimelor istoriei reale chiar a meritat? Sau măcar a fost onest? Întotdeauna, problema se pune în acest fel, în cazul deciziilor de conştiință, mai ales în epoci de mari răscruci istorice.
Răspunsurile lui Nicolae Breban sunt la rândul lor întrebări dramatice, cinstite şi la fel de neiertătoare: „Ce ar fi vrut domnii noştri aşezați pe malurile Senei, majoritatea sterili, aranjați oarecum comod în posturi subalterne pe lângă unele instituții de cercetare sau de „informație”? Să nu debutăm? Să scriem fără să...publicăm? Să aşteptăm...ce?! Lumea era bine, solid, cinic stabilizată după al doilea război, adulții noştri din acea vreme, cei care nu fugiseră sau cei care nu erau închişi, erau abătuți şi teribil de dezorientați, de dezamăgiți, evident, fiind prost pregătiți pentru enormitatea care se petrecea sub ochii lor. Dar cum poți fi pregătit pentru ceva ce...nu există? Ceva ce n-a existat în istorie decât poate în vremurile unei medievalități târzii, însă şi atunci cu infinit mai slabe forțe şi capacitate de control, de viclenie şi persuasiune administrativă, de fler propagandistic. Să aşteptăm...ce? O jumătate de secol, o răsturnare foarte puțin probabilă, răsturnare care n-a fost văzută de marile minți ale Occidentului nici cu câțiva ani înainte ca ea să se producă?! Şi cum poate un tânăr talentat, viu, extrem de viu, care crede că are dreptul şi datoria să se exprime, să aştepte? Ce legătură au puternicele impulsuri ale geniului, ale marelui talent, cu politica națională, mondială, cu certurile dintre cancelarii, cu sfaturile cuminți sau nu, chiar cu „adevărul” sau „dreptatea”? Gravid de propriul său adevăr, de fapt de propria sa ființă, în esența şi unicitatea ei, el trebuie să-şi „expulzeze” crezul, ideile, viziunea sa asupra lumii şi oamenilor. Asupra istoriei, naturii, morții sau geloziei, destinului sau zeilor. Sfatul de a nu publica sub comunişti ni s-a dat de către sterili, de către cei care au putut dormi, mânca, visa şi preumbla (sic!) liniştiți fără a simți viermele chinuitor al îndoielii, al datoriei aceleia intime, de a fi. Altfel decât în formele convenționale, biologice sau mărunt sociale” (p. 133).
Învingători şi învinşi
De asemenea pagini teribile, mustind de întrebări cutremurătoare, scrise la cea mai înaltă cotă a neliniştii şi onestității unui creator adevărat dintr-o epocă tragică, e plină cartea lui Nicolae Breban şi ele dau măsura forței artei sale de a stârni autenticitatea unor răspunsuri pe măsură, sau măcar a unor interogații evaluatoare. Din această perspectivă, deschisă de viziunea creatorului din interiorul unui sistem represiv căruia i-a cedat, îi putem înțelege inclusiv pe Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, chiar Blaga, sau Noica ( „Eu nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că eu ştiu că sînt cu inima curată” – apud Marta Petreu, „Noica şi utopia recunoaşterii”, Apostrof 12/2009), dar ce e de făcut cu valorile nu puține ale culturii române din aceeaşi cruntă perioadă, care au rezistat până la capăt şi n-au cedat? Unde se situează compromisurile lui Nicolae Breban şi ale celorlalți în raport cu cazul unui prozator ca „bietul I. D. Sîrbu”, care a mizat pe valoarea durabilă în timp a cărților sale, într-o totală marginalizare socială şi literară, mai mult decât pe aparenta rezistență monolitică a sistemului comunist? Şi acest caracter moral exemplar al literaturii române a avut marea satisfacție ca înainte de a muri, în septembrie 1989, să întrevadă consolator că adevărul a fost de partea sa şi nu a celor care s-au îndoit de valoarea postumă, cu lungă rezistență în timp, a propriei creații! Sau ce facem în continuare cu cazul Goma, care a pornit şi el un război necruțător cu toată lumea, la fel ca Nicolae Breban, dar la extrema opusă?
Dar de ce înalță Nicolae Breban ( poziționat, în raport cu Goma, într-un radicalism de o stranie simetrie) elogiul slăbiciunii şi nu al rezistenței, al puterii de a nu ceda? Tocmai el, care e fascinat de vocația nietzscheiană a Puterii? Desigur, Breban regretă amarnic c-a făcut politica PCR, în anii cât a fost membru supleant al C.C., şi s-a străduit după 1989 să nu mai repete greşeala, intrând din nou în politică, deşi a avut propuneri şi de-o parte şi de alta. Dar de la această asumare admirabilă a unei greşeli de tinerețe (la extrema cealaltă față de Noica, Cioran, Eliade), Nicolae Breban nu face - din păcate - pasul imediat următor, care s-ar fi cuvenit într-o logică a firescului, de-a îndemna generațiile tinere să nu-i mai repete greşeala, să învețe ceva din experiența sa dramatică. Dimpotrivă, în deplină libertate de expresie şi conştiință, îşi teoretizează abisul cedării, „crima prin elucidare”, întârziind aproape explicit în elogiul slăbiciunii umane, al lipsei de morală şi caracter, în numele afirmării literare cu orice preț, făcând elogiul imoralității rodnice în raport cu moralitatea „sterilă”.
Din punctul de vedere al cărții Trădarea criticii şi al experienței de-o viață a lui Nicolae Breban, învingătorii îşi impun încă o dată morala: cei aflați la putere cu orice preț iau totul, ei au dreptul la atrocitățile (regretabile, desigur!) asupra celor învinşi, lor li se cuvine inclusiv îmbrățişarea finală şi iertarea publică, în aplauzele tuturor. Cei torturați fără vină, călcați în picioare şi zdrobiți, cu bietele şi unicele lor vieți distruse pentru totdeauna, ale lor şi ale urmaşilor lor, nu li se cuvine absolut nimic, decât suferința şi harul de-a se ruga „pentru fratele Alexandru”, pentru „frații” puternici şi mereu învingători, ei nu au parte pe pământ de nimic, lor li se cuvine totul doar în ceruri.
Cei zdrobiți de o istorie feroce nu au decât dreptul să vină cu brațele deschise, cu fețele iradiind de fericire şi sfințenie, să-i îmbrățişeze pe foştii învingători şi să depună la picioarele lor, dacă se poate în genunchi, ofranda iertării unanime, spre veşnica lor pomenire doar în înaltele ceruri.
Dacă un prozator ca Dan Stanca e prizat mai puțin de public, deşi a surprins după 1989 cu o rafală de romane substanțiale, publicând cu consecvență câte o carte masivă pe an, acest fapt se datorează exclusiv formulei sale romaneşti, fantast-abisale, care îl încadrează într-o paradigmă oarecum apropiată de cea a romanelor lui Breban, în timp ce la cealaltă extremă stilistică, prozatori ca Filip Florian sau Dan Lungu au un succes fulminant, fiind traduşi în nenumărate țări ale lumii, deşi s-au afirmat exact în acelaşi timp şi climat social-editorial. În acest context al competiției afirmării libere, nu ne putem reprima întrebarea: de ce formulele de proză psiho-metafizico-abisale nu mai prind la public, în timp ce Sunt o babă comunistă, a lui Dan Lungu, e cea mai tradusă carte românească a anului 2009, apărând până acum în zece limbi, germană, italiană, franceză, spaniolă, greacă, turcă, poloneză, bulgară, maghiară, slovenă? La fel cărțile altor prozatori din ultimul val. Cred că răspunsul e simplu şi ține de domeniul evidenței: orizontul de aşteptare al gustului public şi-a schimbat mizele şi opțiunile, aşa cum se întâmplă frecvent în istorie, odată cu primenirea societăților şi a mentalului colectiv, prin vârtejurile de idei create de curente literare, mode trecătoare sau răsturnări sociale profunde.
Din păcate, „bătrânul Breban, preot şi etern alumn al infinitului” refuză evidența în volumul său numit războinic Trădarea criticii, împotmolindu-se într-o junglă de acuzații dure la adresa tuturor contemporanilor săi învingători, învinuind cerul şi pământul de căderea sa. Orbirea lui Breban atinge în unele pagini ale volumului tensiuni paroxistice, ajungând să conteste însăşi consistența marilor concepte intemeietoare ale umanității ca valoare, Adevărul, Binele, Morala, Viața însăşi! Dar în mod paradoxal, această carte care se autodevoră prin ideologia catastrofală cu care o infuzează prozatorul, se salvează în plan literar tocmai prin ceea ce talentul irațional al creatorului autentic refuză să subordoneze somnului rațiunii sale, „onestitatea față de propria noastră viață şi mai ales față de timpul pe care l-am trăit”.
Cine şi ce a trădat?
Volumul Trădarea criticii e atins de oscilația „paranoidă a artiştilor veritabili”, de acea „schizofrenie visătoare” pe care Breban i-o atribuie lui Nichita Stănescu, marele său prieten, pulsul multor pagini sărind aproape brusc de la o polaritate la alta, sensul de ansamblu al cărții întregindu-se din complemetarități, aparent ireconciliabile, nicidecum din liniaritate. În cele 280 de pagini ale volumului, Nicolae Breban pune în discuție, cu „câtimea de modestie genială” pe care şi-o asumă, toate temele delicate ale literaturii şi condiției scriitorului sub comunism şi dictatură, compromis, abdicare, laşități, orgolii, trădări, oportunisme, colaboraționism, atingând uneori zone de inocență credibilă, prin argumentarea condiției creatorului dintotdeauna, a „atracției puternice de a fi cu orice preț” şi a presiunii irepresibile a oricărui artist autentic de-a se afirma în orice condiții. Dar cu orice preț?
Dacă nu putem accepta răspunsul autoconsolator al leului rănit, evident afirmativ, volumul Trădarea criticii are meritul că stârneşte la toate întrebările crude care trebuie puse în postcomunismul românesc târziu şi e bine să ştim că ele provoacă măcar insomnii şi nelinişti de cealaltă parte a înfruntării: cum trebuie privită colaborarea prozatorului Nicolae Breban cu puterea comunistă, din anii când a fost membru supleant al C.C. al P.C.R., dar şi a altor mari valori, în contextul general al istoriei literaturii române, ştiindu-se că Eminescu ( deşi contemporan cu Walt Whitman şi Rimbaud) a fost la vremea lui conservator, Slavici a făcut puşcărie ca antiunionist, Arghezi – ca trădător filogerman, Ion Barbu, Eliade, Cioran, Noica au aderat în tinerețe la extrema dreaptă, Rebreanu a fost carlist, iar alte mari valori l-au susținut pe Antonescu? Cum se situează în acest tablou general colaborarea unor nume grele ale literaturii noastre postbelice cu comunismul, mai ales că simultan cu colaboraționiştii români, valori uriaşe ale culturii universale ca Picasso, Hemingway, Siqueiros, Sartre, Carpentier, Aragon şi mulți alții au fost iluştri propagandişti ai comunismului sovietic în Occident? După experiența catastrofală a celor două mari dictaturi ale secolului XX, cea roşie şi cea brună, care ar trebui să fie mai departe raportul optim al scriitorului de valoare cu puterea politică? Scopul afirmării personale scuză mijloacele publice? Orice mijloace? Afirmarea şi gloria artistică trebuie plătite cu orice preț? Cu absolut orice preț? Iar apariția unei asemenea cărți ca Trădarea criticii, peste care nu se poate trece în nici un caz cu indiferență, e un pas înainte spre marea elucidare, un progres sau doar o justificare care alimentează rațiunile compromisului şi conservatorismul retrograd, de sorginte comunist-securistă? L-a trădat cumva toată lumea pe Nicolae Breban sau prozatorul a trădat, în cele din urmă, aşteptările tuturor?
Literatura vinovată?
Dramatismul volumului Trădarea criticii vine din faptul că un prozator ca Nicolae Breban a ştiut tot timpul ce se întâmplă cu adevărat în anii regimului comunist, cu care a colaborat. Astfel, a aflat de la „un cadru superior de partid că ar fi fost cam 40.000 de oameni arestați într-o singură noapte!” a anului 1958 şi că „arestările enorme în România lui Dej” au atins cifre astronomice (p. 134). Dar dacă prozatorul Nicolae Breban a publicat până acum 10-15.000 de pagini (p. 170), câte destine vii de oameni cu familiile lor au fost distruse de dictatura comunistă pentru fiecare filă a sa de „proză abisală”, scrisă sub imperativul afirmării personale, pentru „praful de geniu (de) pe epoleții invizibili ai mantiei sale literare”, câtă viață nevinovată de om striveşte fiecare pagină de literatură pentru a distila tăria ficțiunii valoroase? – poate că aceasta e marea întrebare a cărții Trădarea criticii. Şi acest troc cutremurător între ficțiunea literară şi realitatea istorică, între pagina liberă dar vinovată de literatură şi sângele nevinovat al victimelor istoriei reale chiar a meritat? Sau măcar a fost onest? Întotdeauna, problema se pune în acest fel, în cazul deciziilor de conştiință, mai ales în epoci de mari răscruci istorice.
Răspunsurile lui Nicolae Breban sunt la rândul lor întrebări dramatice, cinstite şi la fel de neiertătoare: „Ce ar fi vrut domnii noştri aşezați pe malurile Senei, majoritatea sterili, aranjați oarecum comod în posturi subalterne pe lângă unele instituții de cercetare sau de „informație”? Să nu debutăm? Să scriem fără să...publicăm? Să aşteptăm...ce?! Lumea era bine, solid, cinic stabilizată după al doilea război, adulții noştri din acea vreme, cei care nu fugiseră sau cei care nu erau închişi, erau abătuți şi teribil de dezorientați, de dezamăgiți, evident, fiind prost pregătiți pentru enormitatea care se petrecea sub ochii lor. Dar cum poți fi pregătit pentru ceva ce...nu există? Ceva ce n-a existat în istorie decât poate în vremurile unei medievalități târzii, însă şi atunci cu infinit mai slabe forțe şi capacitate de control, de viclenie şi persuasiune administrativă, de fler propagandistic. Să aşteptăm...ce? O jumătate de secol, o răsturnare foarte puțin probabilă, răsturnare care n-a fost văzută de marile minți ale Occidentului nici cu câțiva ani înainte ca ea să se producă?! Şi cum poate un tânăr talentat, viu, extrem de viu, care crede că are dreptul şi datoria să se exprime, să aştepte? Ce legătură au puternicele impulsuri ale geniului, ale marelui talent, cu politica națională, mondială, cu certurile dintre cancelarii, cu sfaturile cuminți sau nu, chiar cu „adevărul” sau „dreptatea”? Gravid de propriul său adevăr, de fapt de propria sa ființă, în esența şi unicitatea ei, el trebuie să-şi „expulzeze” crezul, ideile, viziunea sa asupra lumii şi oamenilor. Asupra istoriei, naturii, morții sau geloziei, destinului sau zeilor. Sfatul de a nu publica sub comunişti ni s-a dat de către sterili, de către cei care au putut dormi, mânca, visa şi preumbla (sic!) liniştiți fără a simți viermele chinuitor al îndoielii, al datoriei aceleia intime, de a fi. Altfel decât în formele convenționale, biologice sau mărunt sociale” (p. 133).
Învingători şi învinşi
De asemenea pagini teribile, mustind de întrebări cutremurătoare, scrise la cea mai înaltă cotă a neliniştii şi onestității unui creator adevărat dintr-o epocă tragică, e plină cartea lui Nicolae Breban şi ele dau măsura forței artei sale de a stârni autenticitatea unor răspunsuri pe măsură, sau măcar a unor interogații evaluatoare. Din această perspectivă, deschisă de viziunea creatorului din interiorul unui sistem represiv căruia i-a cedat, îi putem înțelege inclusiv pe Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, chiar Blaga, sau Noica ( „Eu nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că eu ştiu că sînt cu inima curată” – apud Marta Petreu, „Noica şi utopia recunoaşterii”, Apostrof 12/2009), dar ce e de făcut cu valorile nu puține ale culturii române din aceeaşi cruntă perioadă, care au rezistat până la capăt şi n-au cedat? Unde se situează compromisurile lui Nicolae Breban şi ale celorlalți în raport cu cazul unui prozator ca „bietul I. D. Sîrbu”, care a mizat pe valoarea durabilă în timp a cărților sale, într-o totală marginalizare socială şi literară, mai mult decât pe aparenta rezistență monolitică a sistemului comunist? Şi acest caracter moral exemplar al literaturii române a avut marea satisfacție ca înainte de a muri, în septembrie 1989, să întrevadă consolator că adevărul a fost de partea sa şi nu a celor care s-au îndoit de valoarea postumă, cu lungă rezistență în timp, a propriei creații! Sau ce facem în continuare cu cazul Goma, care a pornit şi el un război necruțător cu toată lumea, la fel ca Nicolae Breban, dar la extrema opusă?
Dar de ce înalță Nicolae Breban ( poziționat, în raport cu Goma, într-un radicalism de o stranie simetrie) elogiul slăbiciunii şi nu al rezistenței, al puterii de a nu ceda? Tocmai el, care e fascinat de vocația nietzscheiană a Puterii? Desigur, Breban regretă amarnic c-a făcut politica PCR, în anii cât a fost membru supleant al C.C., şi s-a străduit după 1989 să nu mai repete greşeala, intrând din nou în politică, deşi a avut propuneri şi de-o parte şi de alta. Dar de la această asumare admirabilă a unei greşeli de tinerețe (la extrema cealaltă față de Noica, Cioran, Eliade), Nicolae Breban nu face - din păcate - pasul imediat următor, care s-ar fi cuvenit într-o logică a firescului, de-a îndemna generațiile tinere să nu-i mai repete greşeala, să învețe ceva din experiența sa dramatică. Dimpotrivă, în deplină libertate de expresie şi conştiință, îşi teoretizează abisul cedării, „crima prin elucidare”, întârziind aproape explicit în elogiul slăbiciunii umane, al lipsei de morală şi caracter, în numele afirmării literare cu orice preț, făcând elogiul imoralității rodnice în raport cu moralitatea „sterilă”.
Din punctul de vedere al cărții Trădarea criticii şi al experienței de-o viață a lui Nicolae Breban, învingătorii îşi impun încă o dată morala: cei aflați la putere cu orice preț iau totul, ei au dreptul la atrocitățile (regretabile, desigur!) asupra celor învinşi, lor li se cuvine inclusiv îmbrățişarea finală şi iertarea publică, în aplauzele tuturor. Cei torturați fără vină, călcați în picioare şi zdrobiți, cu bietele şi unicele lor vieți distruse pentru totdeauna, ale lor şi ale urmaşilor lor, nu li se cuvine absolut nimic, decât suferința şi harul de-a se ruga „pentru fratele Alexandru”, pentru „frații” puternici şi mereu învingători, ei nu au parte pe pământ de nimic, lor li se cuvine totul doar în ceruri.
Cei zdrobiți de o istorie feroce nu au decât dreptul să vină cu brațele deschise, cu fețele iradiind de fericire şi sfințenie, să-i îmbrățişeze pe foştii învingători şi să depună la picioarele lor, dacă se poate în genunchi, ofranda iertării unanime, spre veşnica lor pomenire doar în înaltele ceruri.