O LUCRARE MONUMENTALĂ

O LUCRARE MONUMENTALĂ. Profesoara Lizica Mihuț, rector al Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, este autoarea unui volum despre mişcarea teatrală arădeană de după Unirea din 1918. Tomul impozant, de circa 1000 de pagini, este prefațat de criticul de teatru Ion Cocora, de la care aflăm că lucrarea este, de fapt, o continuare a alteia, de aceleaşi dimensiuni, despre Transilvania şi teatrul arădean până la Marea Unire, încât cele două cărți se constituie într-o inedită istorie a teatrului de dincolo de Carpați. Mişcarea teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri, cartea nu de mult apărută la Editura Academiei Române, aduce în fața cititorului interesat de amănuntele istoriei culturale o serie de evenimente teatrale din oraşul de pe Mureş, susținute de o mulțime de documente administrative, reproduse şi comentate de autoare. Pentru cei care urmăresc traseul marilor artişti români, aceste documente sunt adevărate jaloane. Nume precum Maria Filotti, Ion Iancovescu, Puiu Maximilian, Sică Alexandrescu, Radu Beligan, ca să nu cităm decât câteva, mai cunoscute, apar în aceste documente destul de frecvent. Interesante sunt adresele cuprinzând taxele pe care municipalitatea le pretindea artiştilor pentru sală, lumină, încălzire etc., uneori renunțând, la cererea acestora, şi preluând aceste cheltuieli în bugetul oraşului. Cartea marchează trecerea de la stilul turneelor dinainte de război, continuate o vreme, până prin anii 1948, 1949, când se pregăteşte înființarea teatrului local, după alte norme şi criterii. Lungile şiruri de nume de actori, regizori, scenografi, care se perindă prin fața noastră scot dintr-o nedreaptă uitare actori ca Valentino Dain, Alexandru Marius, Maya Indrieş Mercus, Rodica Sanda Țuțuianu, sau regizorul de mai târziu Eugen Mercus şi atâtea altele, care au circulat mai apoi şi prin alte teatre ardelene, cum ar fi Naționalul clujean, sau bucureştene. Regăsim şi epoca de glorie a dramaturgiei lui Paul Everac, jucat frecvent la teatrul arădean. Autoarea tomului preia tale-quale o serie de texte şi de articole din presa locală a vremii, din care cititorul poate să afle singur, fără să fie împins din spate de comentariile cuiva, cum trebuiau să-şi machieze declarațiile directorii de teatru în regimul comunist. Unul dintre cei mai longevivi directori ai acestei epoci, Ovidiu Cornea, este prezent în carte cu bogatecitate din asemenea texte, cu ajutorul cărora se acoperea în fața „organelor”.
Lucrarea e structurată în şase capitole, „Aradul teatral în perioada interbelică”, „Teatrul popular (1945-1949)”, „Teatrul clasic ‘Ioan Slavici’”, „Festivaluri arădene de teatru”, „Teatrul privit din interior” şi „Convorbiri de ieri şi de azi la Arad”, atacând subiectul din varii unghiuri, de la cele reci, administrative, la cele mai subiective, prilejuite de contactul direct cu artişti şi oameni de teatru. Cartea este utilă nu numai pentru arădenii interesați de istoria teatrului lor, ci şi pentru cei care studiază istoria teatrului românesc în general, un teritoriu cu foarte multe pete albe tocmai din lipsa mai multor lucrări de acest gen. (N. Pr. )