SCULPTURI ÎN CURTEA ACADEMIEI

SCULPTURI ÎN CURTEA ACADEMIEI. Academia Română şi Biblioteca Academiei, cu neprețuitul sprijin al Fundației FILDAS, au organizat, recent, o întâlnire între oamenii de artă, criticii, specialiştii din domeniu şi doi autori care nu mai au nevoie de nicio prezentare, pe o temă interesantă. Cum se văd cele două sculpturi gigant, Turnul de Fildeş şi Turnul Babel, aparținând artiştilor Florin Ciubotaru şi, respectiv, Henry Mavrodin, amplasate în parcul Academiei Române (şi donate, nota bene, acesteia!). Răspuns unanim: se văd foarte bine.
Motivele sunt multiple. Mai întâi, deoarece piesele sunt remarcabile, atât ca idee, cât şi ca dimensiuni. Apoi, ele se acomodează perfect cu zona parcului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cu arhitectura modernă a Bibliotecii Academiei. Şi, în al treilea rând, lucrările creează un soi de dependență, de dorință a privitorului de a le vedea şi mai de aproape. Iar această poftă impune un traseu obligatoriu. După ce vizitatorul intră în curte şi admiră inventivitatea celor două „turnuri” – unul al aroganței înfrânte şi al singurătății abolite, iar celălalt, al unei posibile istorisiri (necesarmente epopeice!) a ideii de mesaj – el îşi continuă periplul în interior. Înăuntru. În sala rondă, „Theodor Pallady”, a Bibliotecii Academiei, unde este amenajat spațiul expozițional al celor doi mari artişti, cuprinzând câteva lucrări de-ale lor, absolut spectaculoase.
Piesele lui Ciubotaru, mai degrabă instalații, în primul rând că se debarasează de întreg lestul pe care-l conține noțiunea şi, în egală măsură, actul sculpturii şi modelării unui material (lemn, piatră, metal). Deci, artistul evită acest loc comun, ocoleşte acest demers şi, în locul lui, el construieşte. Adaugă, nu scoate. Pune, nu aruncă. Toate obiectele lui sunt construcții migăloase, miraculoase şi, firesc, gâlgâind de semnificații pe mai multe nivele, nu doar pe unul singur. Ai impresia, atunci când te afli în fața lor, că trebuie să răsfoieşti o carte. Ca şi cum te-ai simți obligat să cauți într-un dicționar de simboluri. Ca o proteză a privirii. Fantazarea spațiilor şi a detaliilor fiecărei lucrări se face pe un temei senzitiv, ultrasenzorial, pentru că, deşi poate că nu realizează atunci, privitorul simte total ceea ce i se expune, prin participarea necondiționată la proiect. Este ca şi cum artistul îți propune, iar tu te strecori în fantele ciudate, în ungherele bizare, în firidele şi unghiurile misterioase pe care le-a imaginat şi, apoi, construit artistul. Arta spațială a lui Ciubotaru este ca un drum printr-un labirint de lumină.
Mavrodin vine cu o doză mai mare de ludic, de teatralitate. Parcă nu se simte bine dacă se încruntă la materie. Senzația pe care o dau lucrările sale este de provocare cu un surâs pe buze. Este clar un challenge atunci când, de pildă, te uiți la o fereastră deschisă prin care se scurge noaptea (o pânză neagră, în valuri!) înăuntru. Sau dacă priveşti oricum „Oul dogmatic”, un ovoid închis într-o piramidă de sticlă. Henry Mavrodin pare că, la fel ca orice artist şugubăț şi omniscient, ne ascunde o parte din conținutul semantic al viziunii sale, aceea pe care noi, dacă vrem să gustăm o leacă de catharsis, trebuie musai să-l descoperim, singuri, în totalitatea sa. Altfel spus, cu Mavrodin nu se poate negocia.
La urmă de tot, după ce ai parcurs tot acest itinerar inițiatic, îți dai seama că adevărata cheie a tuturor lucrărilor (şi ale lui Ciubotaru, şi ale lui Mavrodin!) se află în culoarea albă. Un alb imaculat, necruțător, aproape rece, aproximativ pedant, însoțeşte întreaga expoziție. E posibil să fie atât un semnal necesar pentru curățenia lumii ideilor artistice, cât şi, cine ştie, poate chiar un cec în alb pe care doi artişti ni-l înmânează nouă.

FLORIN TOMA