Eseuri
Liviu Bordaş
MISTERELE BUCUREŞTILOR, EPISOADE INTERBELICE. DISPARIȚIILE DIN CASA ZERLENDI (II)
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
O exegeză la Secretul doctorului Honigberger
Eliade, personajul Post scriptum-ului, pierde aşadar ocazia de a lămuri finalul nuvelei sale într-o prefață a memoriilor lui Honigberger. Autorul reuşeşte totuşi să o facă fără să se angajeze el însuşi în hermeneutica propriei creații. Sarcina revine misterioasei doamne T. Iată pe larg ipoteza ei, eliminând replicile – convenționale, de altfel – ale personajului Eliade.
“Problema este: ce s-a întâmplat după ce d-stră ați descoperit şi sustras jurnalul doctorului. Nici doamna Zerlendi, nici Smaranda nu aveau cum să observe dispariția manuscrisului, pentru că, fără îndoială, îi ignorau existența. Dacă ar fi cunoscut manuscrisul, v-ar fi rugat, cel mult, să i-l transcrieți sau poate că l-ar fi descifrat chiar ele. (În fond, nu e chiar atât de greu de învățat alfabetul sanskrit). V-ar fi rugat să i-l interpretați. În nici un caz nu ar fi riscat să-l piardă, lăsându-l printre alte caiete de exerciții sanskrite, care mai devreme sau mai târziu, ar fi fost aruncate. Tot ce se poate presupune este că d-na Zerlendi sau fiica dânsei bănuiau că, în bibliotecă, există anumite indicii relative la dispariția doctorului. Şi că asemenea indicii n-ar fi fost accesibile decât unui indianist. De aceea v-a invitat pe d-stră în strada S.; nu pentru a continua biografia lui Honigberger începută de doctorul Zerlendi, ci pentru a descoperi urmele pe care Hans, locotenentul german, pretindea că le descoperise el. ş…ț
Dar dispariția manuscrisului a fost desigur observată de Zerlendi. Nu discut autenticitatea experiențelor sale; mă mulțumesc doar să accept narațiunea d-stră. Şi această narațiune mă îndreptățeşte să-l consider pe Zerlendi un om cu puteri excepționale. Lui nu-i putea scăpa, în nici un caz, gestul d-stră şi, mai ales, consecințele acestui gest. El lăsase intenționat manuscrisul jurnalului său ascuns într-un sertar al bibliotecii. Dacă ar fi voit să-l facă să dispară, avea destule mijloace şi în 1909, când, nevăzut, se mai afla încă în casa din strada S., şi mai târziu. Aşa cum ne-ați prezentat acest personagiu, nici un miracol din partea lui nu ne-ar mai putea surprinde. Dar Zerlendi voia să lase în urma lui un document autentic al experiențelor sale supra-normale. Pentru că momentul istoric în care trăim şi pe care cred că Asia îl numeşte faza ultimă a epocii Kali Yuga, îi îngăduia să reveleze secrete până mai acum câtăva vreme interzise. Jurnalul lui ar fi putut ajuta pe alți cercetători întru descoperirea, să spunem, a drumului către Shambhala. Ați remarcat că, în ultimii ani, au apărut foarte felurite romane în care se vorbeşte, mai mult sau mai puțin obscur, de Shambhala. Poate că interesul acesta pentru evaziune de pe continentele bolnave corespunde unor anumite necesități; şi poate că aceste cărți literare ascund şi unele indicații. Dar nu pot judeca asupra acestor chestiuni. ş…ț
Deci, doctorul Zerlendi aştepta ca într-o zi, cineva, interesat în cel mai înalt grad de lucrurile acestea secrete, să găsească manuscrisul şi să-l descifreze; fie pentru propriul său folos, fie pentru folosul altora care voiau să găsească Shambhala. Dar în nici un caz nu voia ca manuscrisul să fie publicat sau nici măcar rezumat ca un document autentic, ca o dovadă ştiințifică a posibilității de a se ajunge în Shambhala.”
În acest punct, Eliade îşi exprimă mirarea asupra motivelor pentru care Zerlendi nu ar fi vrut ca manuscrisul jurnalului să fie făcut public într-o formă sau alta.
“D-stră, care v-ați ocupat de lucrurile ăstea, cred că înțelegeți mai bine ca mine de ce. Yoga, ca şi oricare altă tehnică mistică, nu are nevoie de probe, de documente. Fiecare îşi întâlneşte probele care îi sunt necesare în măsura în care experimentează personal o tehnică mistică. Probele şi documentele autentice ar atrage către asemenea texte secrete nenumărați profani de mentalitate joasă, adică tocmai ceea ce trebuie evitat cu orice preț… Deci, ca să mă reîntorc la argumentația mea, doctorul Zerlendi voia să împiedice publicarea acestui manuscris. Or, odată căzut în mâna d-stră, ştia că, mai devreme sau mai târziu, sub formă de studiu savant sau povestire, îl veți publica. Şi a trebuit să-şi ia măsurile necesare.”
Eliade-personajul se lasă prins în jocul hermeneutic. Zerlendi ar fi putut foarte bine să-i sustragă manuscrisul prin vreuna dintre numeroasele sale “puteri oculte” (siddhi).
“M-am gândit şi la posibilitatea asta, răspunse prompt d-na T. Dar nu cred că ea i-ar fi servit mai bine intențiile. Ce-ar fi făcut cu manuscrisul? Dacă l-ar fi distrus, nici unul dintre eventualii căutători ai drumului Shambhalei n-ar mai fi putut folosi experiența lui. Dacă vi l-ar fi sustras şi l-ar fi reintrodus în bibliotecă, d-stră l-ați fi putut lua a doua oară. Dacă, printr-o influență ocultă asupra d-nei Zerlendi, aceasta v-ar fi închis uşile, se ajunge la acelaşi rezultat: d-stră ați fi scris povestirea, lumea ar fi dat buzna în strada S., uşa ar fi fost deschisă şi în jurul lui se făcea acea propagandă pe care doctorul voia cu orice chip s-o evite. Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă d-stră n-ați fi fost aşa cum sunteți: adică scriitor; un om care simte nevoia, atât de modernă, de a-şi aşterne pe hârtie experiențele lui personale şi gândurile lui. Cunoscându-vă însă slăbiciunile d-stră, Zerlendi ştia că veți alege una din aceste căi: să publicați, într-un studiu savant, jurnalul sau să scrieți o povestire. Niciuna din ele nu-i convenea. Însă, din două rele, a ales-o pe cea mai puțin rea: opera literară.”
La întrebarea lui Eliade despre ce alternativă ar fi avut pentru a nu contrazice voința lui Zerlendi, doamna T. răspunde:
“Aveați mai multe posibilități. Puteați să destăinuiți d-nei Zerlendi că ați găsit un manuscris important, să-i comunicați aceste lucruri privitoare la soarta soțului ei care s-o liniştească şi să încercați a intra în contact cu acei câțiva oameni care se interesează sincer de asemenea experiențe. Sau să nu spuneți nimic de Zerlendi, dar, fără a vă fi gândit măcar o clipă la publicarea manuscrisului, să-l păstrați d-stră, silindu-vă, totodată, să faceți să parvină filosofia din el acelor câțiva oameni sinceri, care ar fi ştiut în orice caz să țină un secret. D-stră, însă, ardeați de nerăbdare să dați publicului, sub formă de memorii realiste sau de povestire fantastică, această extraordinară descoperire.
Ei bine, Zerlendi a încercat, şi a izbutit, să anuleze autenticitatea documentului. Adică, v-a împiedicat să-l folosiți ca o probă capitală într-o operă ştiințifică. V-a împins să faceți din el o fabulă. Ştia că tot veți revela descoperirea d-stră, dar că revelația asta va fi făcută sub forma unei povestiri fantastice, deci fără nici o valoare documentară, ştiințifică. Cei care ştiu să vadă, vor înțelege valoarea revelației dumneavoastră, fie ea chiar sub camuflajul exterior. Dar, de aceştia, lui Zerlendi nu-i era teamă. Ceea ce voia el să evite, repet, era publicitatea ştiințifică. Deci, nu-i rămânea altceva de făcut decât să vă taie craca de sub picioare: să vă anuleze orice posibilitate de a demonstra că ați furat manuscrisul dintr-o bibliotecă din strada S., la o d-nă Zerlendi etc. etc. ş…ț
şManuscrisulț va rămâne la d-stră atâta timp cât v-ați mulțumit să scrieți o povestire fantastică. În clipa însă când v-ați încăpățâna să-l folosiți într-o operă ştiințifică, el ar putea dispărea. Or, presupunând că l-ați copiat sau l-ați fotografiat, cine poate dovedi autenticitatea acestor documente? Fiind scris în alfabetul sanskrit, s-ar putea spune că v-ați amuzat chiar d-stră să vă creați probele unei opere de imaginație… Nu, nu, singurele d-stră dovezi erau existența bibliotecii, casei şi a familiei Zerlendi, iar aceste dovezi au dispărut azi…”
În fine, Eliade, personajul Post scriptum-ului, o întreabă cum îşi explică straniile întâmplări petrecute atunci când Eliade, personajul Secretului doctorului Honigberger, încerca să se întoarcă în casa din strada S.
“Eu pretind că nu există decât o singură explicație. Prin puterile sale oculte, Zerlendi a sugestionat pe soția şi fiica sa să nu vă recunoască, după ce, în prealabil, a dispus să fie concediată biata servitoare Arnica şi să fie schimbat interiorul casei din strada S. Cred că pentru cineva care a izbutit să se facă nevăzut şi să plece în Shambhala, operația asta era destul de simplă. Din Shambhala sau din strada S., nevăzut, el putea să-şi exercite influența asupra familiei. Mai ales că nu era vorba de nimic extraordinar. Trebuia doar să se lichideze o enormă bibliotecă şi să se schimbe interioarele. Pentru a vă încurca şi mai mult, a sugerat domnişoarei Zerlendi să cheme pe un băiețel din vecini şi să-l țină lângă ea, numindu-l Hans. Asta, ca să vă dea impresia că ați visat sau că începeți să aveți halucinații şi c-ar trebui să vă odihniți… Lichidarea unei asemenea biblioteci, evident, n-ar fi fost uşoară dacă nu se ocupa de ea chiar Zerlendi. Presupun aşadar că a pus pe cineva să scrie câtorva anticari străini, dând anumite indicații asupra colecțiilor sale. Evident, anticarii s-au grăbit să facă oferte ispititoare şi doctorul Zerlendi, lucrând mereu din umbră, le-a acceptat. Astfel că biblioteca s-a răspândit în cele patru colțuri ale Europei. Cât priveşte colecțiile româneşti, ele au fost probabil trimise de doctorul Zerlendi, fără nume, diverselor biblioteci din țară. Iar restul manuscriselor au fost arse… Pentru paguba asta enormă sufăr eu şi nu pot uita că d-stră ați fost autorul ei moral.”
Aşadar, conform acestei ipoteze hermeneutice, jurnalul doctorului Zerlendi era menit să ajute alți autentici căutători ai Shambhalei. El era un indicator al drumului pentru cei ce vroiau să scape de pe “continentele bolnave” în faza ultimă din kali yuga. Shambhala apare astfel ca o arcă a lui Noe pentru oamenii care şi-au desăvârşit evoluția spirituală. Jurnalul împlineşte aceeaşi misiune care îi fusese încredințată lui Honigberger, atunci când a fost lăsat să se întoarcă din misteriosul tărâm nevăzut, dar pe care acesta nu a putut-o duce la bun sfârşit: reactivarea în Occident a câtorva centre de inițiere ce lâncezeau din timpul Evului mediu.
O falsă pistă a autorului
În loc să se pronunțe asupra interpretării doamnei T., Eliade scoate dintr-un sertar o copie dactilografiată a nuvelei Nopți la Serampore, pe care urma să o publice în volum împreună cu Secretul… Oferind-o exegetei sale, o roagă să-i spună dacă lectura acesteia nu o ajută cumva să înțeleagă mai bine finalul celeilalte nuvele. Cu aceasta se lasă cortina peste prima parte a Post scriptum-ului.
A doua zi, de îndată ce intră pe uşă, doamna T. se lansează asupra ipotezei sugerate de cea de-a doua nuvelă. Şi anume: proiectarea în trecut. Conform acesteia, faptele neobişnuite nu sunt cele de la sfârşitul Secretului…, ci acelea de la început, când Eliade e invitat să facă cercetări într-o bibliotecă dispărută cu 25 de ani în urmă. Voința lui Zerlendi nu ar fi fost, aşadar, de a şterge urmele unei dezvăluiri ilicite. Dimpotrivă, el dorea ca specialistul în yoga să intre în posesia documentului unei inițieri reuşite. Deşi seducătoare, ipoteza nu rezistă în fața spiritului critic al anticăresei din Braşov.
“Mai întâi ar trebui explicate o seamă de anacronisme. Femeile cu care ați fi stat d-stră de vorbă, să spunem, în 1914, ştiau de evenimentele posterioare: războiul din 1916-1918, moartea Bucurei Dumbravă în 1926, călătoria d-stră în India etc. Deci, ipoteza că ați fost reîntors în trecut nu rezistă. Chiar dacă, la lumina celor spuse despre irealitatea fenomenelor în a doua nuvelă, am accepta că totul e posibil pentru un yogin, nu se poate explica o altă serie de detalii. La începutul povestirii nu remarcați nimic nefiresc la d-na Zerlendi şi la fiica ei, în timp ce ele vă par oarecum autres la sfârşit. Deci, e mai natural de presupus că atunci, la sfârşitul nuvelei, sufereau o influență ocultă, că se mişcau şi vorbeau comandate de voința doctorului Zerlendi.”
Dar argumentul decisiv împotriva acestei ipoteze e altul. Unul care îl va prinde pe autor cu garda jos.
Un martor al disparițiilor din strada S.
Hotărându-se să dea cărțile pe față, doamna T. îi mărturiseşte lui Eliade că a avut ocazia să cunoască biblioteca doctorului Zerlendi. Fiind prietenă cu Smaranda, a fost de mai multe ori invitată în casa ei. După ce dezarmează astfel autorul, îi face o serie de destăinuiri.
Aflăm astfel că, în ciuda autenticismului său, Eliade şi-a luat un număr de precauții pentru a camufla identitatea personajelor şi a casei lui Zerlendi. Au fost schimbate numele (se înțelege, şi cel al eroului central). Apoi, strada S. este în realitate aleea X., iar piticii din curte susțin de fapt un şir de lanțuri care înconjoară grădina. Nici biblioteca nu era instalată aşa cum fusese descrisă în nuvelă. Pe lângă un foarte mare birou plin de cărți, aceasta ocupa alte două-trei camere, tixite şi ele. Dar în ansamblu, descrierea casei este foarte aproape de realitate: “Oricine a intrat o singură dată în biblioteca lui Zerlendi o recunoaşte în cartea d-stră.”
Doamna T. este cea care a sugerat soției lui Zerlendi să-l invite să viziteze biblioteca. Rolurile se inversează acum. Eliade este cel care pune întrebări, curios să afle mai multe despre evenimentele din jurul dispariției doctorului, nu însă fără a păstra o doză de îndoială în privința veridicității destăinuirilor vizitatoarei sale.
După ce, ani de-a rândul, încercase să rezolve misterul dispariției soțului ei, chemând tot felul de ocultişti, teozofi şi orientalişti, răscolind de mai multe ori biblioteca, doamna Zerlendi se resemnase. Doar Smaranda mai spera să descopere cheia, iar moartea lui Hans nu făcuse decât să o îndârjească. Prin intermediul acesteia – care citise câteva din cărțile lui Eliade – a reuşit s-o convingă pe doamna Zerlendi.
Profilul lui Hans este mai bine conturat de această dată, fără însă a i se adăuga vreo nouă dimensiune: “Un tânăr ofițer german care o cunoscuse pe Smaranda sub ocupația Bucureştilor în 1915 şi care se reîntoarse în 1921 ca s-o ceară în căsătorie. S-au logodit, a cercetat şi el biblioteca şi, într-o bună zi, în 1922, a fost găsit ucis la vânătoare. S-a vorbit câtva timp de o răzbunare a unui alt pretendent al Smarandei. Dar nu s-a ştiut niciodată ceva precis.”
Legăturile dintre personaje se țes ca o pânză de păianjen. Hans era, de fapt, văr al doamnei T. şi tocmai prin intermediul lui aceasta o cunoscuse pe Smaranda. Era pe atunci studentă în Bucureşti, iar fostul locotenent a recurs la discretul ei ajutor filologic. Dar nu din simpla nevoie de a-şi îmbunătăți cunoştințele de limba română. El se străduia să reconstituie un “text românesc scris într-un alfabet exotic şi scris foarte aproximativ, uneori o silabă ținând locul unui cuvânt”. Pe atunci doamna T nu bănuise nimic. Numai după moartea lui Hans a înțeles la ce se referea textul şi abia nuvela lui Eliade i-a dezvăluit existența jurnalului lui Zerlendi. Vărul ei o folosea, de altfel, ca pe un simplu dicționar:
“Bietul Hans, însă, nu-mi arăta decât transcripția cuvintelor româneşti, evitând să menționeze termenii tehnici indieni. Aşa că eu nici n-am bănuit la ce se referă exercițiile doctorului până târziu în urmă, când am cunoscut-o mai bine pe Smaranda şi, datorită ei, am putut pătrunde în bibliotecă. Aşa cum ați văzut, aproape nimeni nu avea voie să intre în bibliotecă, mai ales în absența d-nei Zerlendi. Împrietenindu-mă cu Smaranda şi putând examina rafturile acelea cu cărți indiene, am bănuit că textele ilizibile pe care mi le arătase Hans se refereau probabil la anumite practici secrete indiene.”
Participând fără să ştie la descifrarea jurnalului lui Zerlendi, doamna T. nutrea un sentiment de vinovăție pentru moartea vărului ei. Nu reuşea însă, nici chiar după lectura nuvelei lui Eliade, să înțeleagă ce greşeală săvârşise acesta: “Simplul fapt că descoperise jurnalul? Sau poate că destăinuise vreunui prieten fragmente din jurnal?”
Exegeza sceptică: apò mechanes theós
Pânza de păianjen a povestirii îşi strânge ochiurile. Eliade află că prietena cu care pusese rămăşag doamna T. era de fapt un prieten, domnul X.Y., care, de altfel, îi şi trimisese acea “scrisoare secretă”, unde îşi exprima nedumerirea asupra finalului nuvelei.
“şPțrietenul meu nu crede în toate misterele ăstea şi pretinde chiar că nici nu-l interesează. Când a citit povestirea d-stră a fost încântat; ar fi fost o admirabilă povestire detectivă, spunea, dacă nu intervenea un deus ex machina. Şi pariul nostru tocmai de aici a pornit: el afirmă că ați fost obligat să spuneți limpede ceea ce credeți că s-a întâmplat, iar eu pretind că ați spus totul silind doar pe cititor la un mic efort de reflecție şi imaginație. ş…ț
El pretinde că povestirea este inventată de la început până la sfârşit, că este o pură creație a imaginației d-stră. De aceea o şi admiră atât, căci i se pare o creație exclusivă a fanteziei. Introducerea unui personaj istoric, a doctorului Honigberger, o consideră doar o abilă diversiune pentru a câştiga adeziunea cititorului. În privința finalului, teoria lui este următoarea: că ați ales acel final pentru că nu ştiați cum să ieşiți din încurcătură. Fantezia d-stră nu vă mai oferea o altă soluție. Vă aflați – pe planul imaginației creatoare, vorbind – într-un punct mort. Nu mai puteați da înapoi după ce ați inventat descoperirea manuscrisului şi toate revelațiile care au decurs din ea, dar nici nu ştiați ce să mai faceți cu manuscrisul odată furat şi descifrat. Orice soluție logică ar fi părut prea banală: să puneți manuscrisul la loc? să fi comunicat d-nei Zerlendi conținutul lui? să fi dispărut manuscrisul, reluat, prin mijloace oculte, de doctorul Zerlendi? Totul era prea banal. Şi atunci, în disperare de cauză, ați ales o soluție arbitrară, care nu explică nimic, dar care, deşi lasă cititorul nesatisfăcut, îl consolează măcar cu ideea că s-au petrecut, între timp, o serie de lucruri fantastice. Or, principala critică pe care v-o aduce prietenul meu este tocmai aceasta: că n-ați izbutit să vă mențineți logica imaginației până la sfârşit, că ați recurs la un deus ex machina ca să ieşiți din încurcătură.”
Eliade recunoaşte ironic că prietenul doamnei T. are dreptate: “mi-era peste putință să găsesc o altă ieşire onorabilă, care să mențină, adică, interesul cititorului tot atât de viu ca şi până atunci. Şi atunci am ales un deznodământ arbitrar, care, cel puțin, are meritul să potențeze misterul povestirii.” Conlocutoarea sa îi refuză noul joc, prevenindu-l că făcuse deja suficiente greşeli de tactică pentru a mai putea da înapoi. Eliade pretinde însă că i-a întins doar mici curse pentru a o încuraja să continue cu presupusele-i destăinuiri, de a căror veridicitate el se îndoieşte. Anumite detalii – precum casa din aleea X. şi doamnele care o locuiesc – sunt reale, pentru că i-au servit drept inspirație literară, dar atât şi nimic mai mult. Prin urmare, autorul o anunță cu un surâs că a pierdut rămăşagul.
Dar surpriză: o nouă răsturnare de situație. Doamna T. îşi revendică victoria căci, pretinde ea, din precauție inversase autorii celor două ipoteze. Totuşi, în schimbul de replici care urmează, ea se vădeşte în continuare, adepta celeilalte interpretări. Nemulțumită de refuzul lui Eliade de a recunoaşte autenticitatea povestirii, îi spune: “Văd că tot v-a servit la ceva experiența nuvelei d-stră. Sunteți mai reticent, mai puțin indiscret. Probabil că doctorul Zerlendi s-a speriat rău de tot, dacă vă e teamă chiar să confirmați realitatea narațiunii.”
Răsturnările continuă precum într-o nuvelă detectivă. Veritabilul motiv pentru care doamna T. îi solicitase întâlnirea era de a vedea scrisoarea lui X.Y. Când însă o deschide, cu mare emoție, îşi dă seama că scrisul nu este cel al prietenului ei.
Înainte de a-şi lua adio, aflând că Eliade urmează să plece la Londra peste o lună, doamna T. îl previne că s-ar putea să o întâlnească pe Smaranda acolo. Desigur, aceasta nu îl va recunoaşte, deşi continuă să se intereseze de el: “în ultima ei scrisoare, a doua pe care mi-a trimis-o de când a dispărut, mă întreabă şi despre d-stră. Mă întreabă dacă a apărut ceva…” Deşi nu ni se spune, acest ceva nu putea fi decât jurnalul lui Zerlendi. Eliade o îndeamnă să-i răspundă ceea ce o îndeamnă conştiința.
Al doilea act al nuvelei se încheie, întocmai ca o piesă de teatru, cu o exclamație a autorului rămas singur pe scenă. Prin aceasta poziția sa ambiguă din timpul confruntării cu doamna T. este pe deplin clarificată: “După cum vezi, domnule doctor, mă țin de cuvânt…”
Act final: misterele devin politice
Chiar dacă Eliade îşi ținuse promisiunea față de Zerlendi, acesta din urmă pare să-şi fi schimbat între timp planurile. Peste câteva zile, el descoperă printre hârtiile de pe birou o scrisoare nedeschisă. Fusese lăsată de doamna T. Abia acum, după multiple piste false, aflăm adevăratul scop al vizitei sale. Şi anume, de a recupera – pentru Smaranda – jurnalul lui Zerlendi. În timp ce amfitrionul îi pregătea cafeaua, aceasta i-a sustras din bibliotecă prețiosul document. Scrisoarea nu poate fi rezumată; iat-o deci integral:
“Îți mulțumesc pentru cafeaua pe care mi-ai oferit-o ieri, îngăduindu-mi să-mi fac datoria şi, în acelaşi timp, să-ți scap şi viața dumitale. Din fericire am citit amândoi pe Edgar Poe, aşa că ştiam unde să caut jurnalul lui Zerlendi. şDar erai chiar mai imprudent decât mă aşteptam. – propoziție anulată în manuscris (n.n.)ț E drept, poate nu l-aş fi descoperit atât de repede dacă nu cunoşteam sistemul cu care erau aranjate caietele în strada S., sistem de care te-ai ferit să vorbeşti (şi bine ai făcut!) în povestirea d-tale. Dacă ai fi ştiut că, a doua zi, chiar după ce-ai descoperit d-ta jurnalul, Smaranda ghicise şi ea în sfârşit cheia! Şi şi-a pierdut toată noaptea aceea dibuind alfabetul sanskrit ca să poată identifica măcar primul caiet. Îți închipui furia ei când a văzut că trecusei şi d-ta pe acolo… Te întrebi, poate, de ce n-a venit să ți-l ceară sau de ce nu m-a trimis mai devreme pe mine să-l caut. Ar fi multe de spus. Mai întâi, nu ştia ce cuprinde jurnalul (asta, e drept, ne-ai revelat-o d-ta). Apoi, îi era milă de d-ta, se aştepta să împărtăşeşti soarta lui Hans. Numai după ce a aflat (indirect, căci nu mai era în țară), de tot ce ți se întâmplase după furtul manuscrisului s-a liniştit; a văzut că avertismentele astea îți vor prinde bine şi că nu te vei aventura să dai prea mult la iveală. În sfârşit, aşa cum îți explicam eu înainte, încercând să te trag de limbă, au mai intervenit şi alți factori, căci noi, oamenii de rând, nu hotărâm niciodată singuri, de capul nostru.
Te întrebi, iarăşi, ce va face Smaranda cu acest prețios manuscris. Ea nu va face nimic, dar va ştii, odată, cui să-l încredințeze. În orice caz, te poți felicita că ai scăpat de o asemenea grea răspundere care îți primejduia viața. (Într-adevăr, nu ştii nici acum cauza pentru care s-a prăpădit bietul Hans?) Şi ți-o primejduiai fără vina d-tale, prin simplul fapt că englezii se află în război. (Dar, în realitate, crezi că n-aveai nici o vină să păstrezi un asemenea document în biroul d-tale, până în februarie 1940?!)
Ar mai fi multe de spus, dar cum bănuiesc că vei publica şi scrisoarea aceasta (ştergând, poate, anumite rânduri în contradicție cu psihologia personajului care voi avea cinstea să devin în noua d-tale nuvelă), mă opresc aici. Inutil să adaug că poți scrie, cu inima uşoară, şi acest epilog la Secretul doctorului Honigberger. Mi-am luat toate măsurile de precauție şi m-am comportat față de d-ta aşa cum nu sunt în realitate. Poți repeta cuvânt cu cuvânt tot ce ți-am spus; nu mă va recunoaşte nimeni. Secretul ăsta rămâne între noi. Fă-mi onoarea totuşi de a reproduce exact argumentația mea referitoare la epilogul povestirii. Este o mică operă de divinație de care mă mândresc.
Te rog să schimbi, totuşi, în chipul ce ți-o plăcea – S., X.Y. şi T. (în realitate V.).”
Dedesubtul acestei din urmă fraze, Eliade a adăugat “sau W., sau Z.V.”, dar apoi a şters ultimul “V.”. Puțin mai jos se referă la ea ca “d-na T.X.”. În lipsa transcrierii, nu ştim asupra cărei inițiale s-a oprit în cele din urmă. Detaliul nu este deloc nesemnificativ: în cazul în care doamna T. era de fapt doamna Z., aceasta trimite direct la Zerlendi. Un mister în plus.
Jurnalul doctorului Zerlendi reapare în acest act final al povestirii, dar numai pentru a dispărea definitiv. Dintr-un motiv necunoscut, Eliade a fost ferit de soarta celorlalți cercetători ai jurnalului: moartea. El nu a rămas totuşi nepedepsit. Aşa cum insinuează din nou Post scriptum-ul, arestarea şi detenția în lagărul de la Miercurea Ciuc au fost o consecință a faptului că jurnalul se afla în posesia sa.
Misterului i se adaugă noi conotații politice. Se sugerează nici mai mult nici mai puțin decât o competiție între marile puteri europene pentru a pune mâna pe secretul drumului către Shambhala. Moartea lui Hans ar fi fost astfel consecința acestei lupte secrete. Însăşi viața lui Eliade se afla în pericol în urma intrării Angliei în război împotriva Germaniei. Nu ne putem împiedica să punem această politizare a misterelor în legătură cu frecventarea lui Louis Pauwels, viitor autor al faimoasei Le matin des magiciens (1960), carte care a deschis porțile literaturii dedicate raporturilor nazismului cu ocultul. Eliade va folosi şi el tema în nuvela Tinerețe fără tinerețe (1976), unde secretul “metapsihic” deținut de Dominic e vânat de agenți ai marilor puteri.
Exegeza nuvelei nu poate evita întrebarea asupra motivului schimbării planurilor lui Zerlendi. Căci, în logica acesteia, recuperarea jurnalului de către Smaranda s-a petrecut cu asentimentul, dacă nu chiar din voința tatălui ei. De ce trebuia să dispară din nou dintr-o bibliotecă din Bucureşti şi să ajungă la Londra, în mâinile unei persoane bine conectate la înalta societate engleză? Nu ni se spune că Eliade ar fi avut intenția de a-l folosi într-o operă ştiințifică. Datele oferite de autor, deşi puține, plasează răspunsul din nou în zona politică. Războiul european nu putea lăsa indiferenți pe cei din Shambhala; dimpotrivă, era de natură a face mai fermă implicarea lor în treburile lumii. Direcția în care călătoreşte jurnalul nu lasă nici un dubiu asupra simpatiilor lor.
În legătură cu acest lucru, merită să deschidem o mică paranteză. În anii ’80 şi ’90 au fost publicate însemnările lui Aurobindo Ghose, din aşramul de la Pondichéry, despre încercările-i metodice de a grăbi victoria Aliaților prin puterile sale yoghine (siddhi). Eliade era un admirator al acestuia, considerându-l chiar cel mai mare yoghin în viață. Dat fiind că Aurobindo era înconjurat de discipoli francezi şi că, după război, veştile circulau uşor între coloniile franceze din India şi metropolă, ne putem întreba dacă încercările sale nu erau deja cunoscute în mediile ezoteriste pariziene pe care le frecventa Eliade (deşi acesta nu menționează nimic despre subiect în jurnalul său).
Patru luni după vizita doamnei T., la 10 mai (sic! – de fapt după numai două luni), şi la câteva zile de la începutul ofensivei generale în Franța, Eliade o întâlneşte în fața bisericii greceşti din Londra, în compania Smarandei. Cea din urmă i-a întors salutul aşa cum se răspunde necunoscuților care îți salută tovarăşul de drum. Doamna T. s-a apropiat şi i-a şoptit: “Veştile sunt proaste ş…ț. Nemții înaintează mereu.” Apoi, observând privirea lui Eliade care urmărea cum Smaranda se îndepărta indiferentă, adăugă: “Cum ai vrea să te recunoască? După toate câte a pățit din cauza ta şi, mai ales, după ce ai scris despre ea că are o față veştedă şi pare o femeie fără vârstă?...” Cortina se lasă peste această replică deconcertantă. Pentru a complica lucrurile, ultima afirmație se dovedeşte inexactă. Eliade nu scrisese aşa ceva despre Smaranda. În cel mai bun caz, era o interpretare răutăcioasă a portretului ei din nuvelă.
Intervenția finală a doamnei T. confirmă, dacă mai era nevoie, simpatiile filoengleze ale Smarandei şi ale prietenilor ei. Nu ni se spune nimic despre partea în care înclina Eliade personajul. Ştim însă, din Jurnalul portughez, că autorul a sperat până în 1944 în victoria armatei germane. În 1947, el se conciliase deja cu victoria Aliaților, ba chiar încerca să facă uitate vechile-i simpatii. Recuperarea jurnalului lui Zerlendi de către partida filobritanică sugerează implicarea Shambhalei de partea Aliaților. Mai mult chiar, întrucât Zerlendi era un reprezentant al românilor, această decizie vizează direct şi soarta țării sale. Victoria Aliaților şi, implicit, înfrângerea României nu mai sunt, simplu, politico-militare, ci dobândesc astfel un sens spiritual supraistoric. Eliade începuse lupta împotriva “terorii istoriei” prin resemnificarea ei creativă. Avem aici, aşadar, o primă apariție – într-o formă încă neprelucrată, ocultistă, nu metafizică – a ideii că transcendența poate fi sau chiar trebuie să fie descoperită în istorie, idee ce traversează întreaga sa proză din perioada exilului.
O prefață, după 30 de ani în Occident
Renunțând să publice atât prefața din 1940, cât şi Post scriptum-ul din 1947, Eliade îşi refuzase rolul de hermeneut al propriei opere. Şi-l va asuma, în mod foarte sumar, abia în 1970, când acceptă să scrie o prefață pentru versiunea engleză a cărții. Traducătorul e profesorul american William Ames Coates, pe care formația sa riguroasă de lingvist nu-l împiedica să cultive preocupări ocultiste.1 Eliade îi mulțumeşte în mod direct pentru a-i fi dat ocazia de a lămuri un aspect al scrierilor sale pe care îl ținuse mult timp aproape secret. E vorba de faptul că proza fantastică poate fi un autentic “instrument de cunoaştere”. Ea deține metode pentru un tip specific de cunoaştere, pentru explorarea altor dimensiuni ale realității, în care demersul ştiințific nu poate pătrunde.2
Eliade se temea mai ales de neînțelegeri în privința raportului dintre motivațiile sale ştiințifice şi cele artistice. Tocmai acesta pare a fi motivul pentru care întreprinde tardiva şi frugala exegeză a prozei sale fantastice: pentru a discuta legăturile ei cu opera de istorie a religiilor. În jurnalul inedit îşi notează la 3 mai 1970: “Primele «mărturisiri» în legătură cu sensul prozelor mele fantastice şi solidaritatea acestei creații literare cu studiile mele istoric-religioase. Spun un lucru care trebuia spus de mult: că istoricii religiilor, în loc să caute modele în antropologie, sociologie sau psihologie, ar fi fost mult mai norocoşi dacă ar fi urmărit experiențele literare sau teoriile de critică literară din ultimii 25 de ani.”
Se poate spune fără a exagera că Secretul doctorului Honigberger oferise pentru prima dată o perspectivă internă avizată (non-teozofistă) asupra transformării modului de existență prin care trece un yoghin. Unii recenzenți au şi observat că, dezvăluind aici cu precizie ceea ce nu putea mărturisi în scrierile ştiințifice, Eliade îşi convinge cititorii de acuratețea şi adâncimea pătrunderii sale în tehnicile yoghine.3
Prefața din 1970 rămâne însă fidelă rezoluției din 1940 a autorului. Ea se fereşte să dea vreo lămurire asupra realității fenomenelor extraordinare realizate prin yoga sau tantra, care asiguraseră succesul Secretului… şi al Nopților la Serampore. Eliade susține, modest, că misterul povestirilor rezidă în structura lor narativă. De altfel, eşecul de a rezolva misterul dispariției doctorului Zerlendi a fost considerat a provoca mai degrabă un efect plăcut decât o dezamăgire.4
În realitate, există două nivele ale misterului. Primul ține exclusiv de trama narativă. Cel de-al doilea, care se suprapune şi îl potențează pe primul, e creat prin amalgamul de autenticitate şi ficțiune. Prin identificarea naratorului cu autorul – exactă până la detaliu – povestirile lasă să se înțeleagă că faptele relatate sunt reale. În acelaşi timp, însăşi natura lor, le propune ca ficțiuni. Impresia produsă este că undeva se termină realitatea şi începe fantasticul, dar frontierele lor rămân ireperabile. Sudura e cu totul transparentă. Cele două planuri translatează unul în celălalt cu atâta finețe încât punctul de trecere rămâne invizibil. Misterul e produs tocmai de perfecțiunea acestei convertibilități reciproce.
Eliade recunoaşte că unele dintre personajele celor două nuvele sunt reale, dar se grăbeşte să precizeze că a introdus elemente imaginare evidente cunoscătorilor, tocmai pentru a trezi suspiciuni asupra autenticității: viața lui Honigberger este, la un moment dat, mitologizată radical, iar descrierea împrejurimilor oraşului Serampore se constituie într-o geografie mitică. Acelaşi lucru e valabil cu privire la tehnicile yoghine: unele dintre ele corespund unor “experiențe reale” (se înțelege, ale autorului), în timp ce altele doar reflectă “folclorul yoghin”. Şi acest fapt va fi întărit peste şapte ani, în convorbirile cu Claude-Henri Rocquet.5
Amestecul de realitate şi ficțiune exprimă concepția autorului despre “camuflaj”. Ea va fi ilustrată în special în proza din perioada exilului; de aceea Prefața se opreşte mai mult asupra acesteia. Camuflarea misterelor implică ambivalența oricărei întâmplări, fapt pe care îl mărturisise şi în jurnalul inedit: “o «întâmplare» absolut banală poate revela un întreg univers de semnificații transcendente, iar o «întâmplare» aparent extraordinară, fantastică, poate fi acceptată de cei care o trăiesc ca ceva de la sine înțeles, ceva de care nici nu socotesc că au de ce să se mire” (28 decembrie 1963).
Dar în cele două nuvele, atenționează Eliade, “camuflajul” e folosit în mod paradoxal, căci cititorul nu poate decide dacă “realitatea” e ascunsă în “ficțiune” sau invers.
Tărâmul nevăzut
Aşadar, spre deosebire de romanele sale realiste, în aceste nuvele Eliade se joacă cu autenticitatea pentru a obține efectul de mister care susține fantasticul. Aşa cum am văzut, avem de-a face cu trei instanțe auctoriale în care se distribuie persoana sa: personajul-autor din Secretul…, cel din Post scriptum şi autorul real, care-şi transferă viața în cele două povestiri. Cel din urmă este nu doar sursa primilor doi, dar şi a doctorului Zerlendi. Jurnalul acestuia e pus, în mod explicit, în legătură cu cel al autorului, mai precis cu partea cenzurată din Şantier. Dedublarea inițială în autor şi personaj, prin care se produsese dezvăluirea jurnalului lui Zerlendi, e folosită în Post scriptum pentru a produce interpretarea efectelor acestei dezvăluiri. Personajul Eliade joacă un rol pasiv, de simplu catalizator al hermeneuticii, în timp ce autorul devine exeget sub chipul unui nou martor al întâmplărilor din Secretul doctorului Honigberger.
Cât despre Zerlendi, acesta întregeşte unul dintre vectorii abandonați ai vieții autorului, cel de la Rishikesh. O bună parte a experiențelor descrise în jurnalul său sunt desprinse din paginile caietelor himalaiene ale lui Eliade – lucru recunoscut direct în prefața din 1970. Acesta nu-şi îngăduise să folosească, în cărțile sale ştiințifice, expertiza pe care o dobândise în Svarga aşram. În Yoga din 1936 se referise doar în notele de subsol la ceea ce a cunoscut, ca observator, în Himalaya sau în Bengal.6 În text de-abia şi-a permis câte o aluzie precaută.7
Deşi atenția cititorului este reținută în primul rând de tehnicile yoghine şi de puterile oculte (siddhi) pe care le dobândeşte Zerlendi prin practica lor, motivul central al nuvelei – cel puțin în intenția lui Eliade – este mitul Shambhalei. Faptul e dovedit de primul ei titlu: Tărâmul nevăzut. Acest ținut secret e imaginat atât ca loc de salvare pentru oamenii evoluați spiritual, cât şi ca turn de veghere asupra mersului istoriei. Cea de-a doua dimensiune este exploatată cu precădere în Post scriptum. Finalul acestei povestiri insinuează fără echivoc că, în momentele dificile ale umanității, locuitorii Shambhalei nu rămân simpli spectatori sau arbitri ai conflictelor dintre națiuni, ci îşi asumă funcția intervenționistă pe care, în creştinism, o dețin îngerii şi arhanghelii.
Date fiind preocuparea obsesivă a autorului Eliade pentru istorie, precum şi raporturile sale biografice cu ideea de istorie, această funcție a Shambhalei de corector istoric merită o discuție serioasă în contextul operei sale din acei ani. Nu o vom întreprinde însă în prezentul articol, căci ar trebui să depăşim cu mult misterele Bucureştilor. În buna tradiție a genului, lăsăm dezvelirea acestui mister pentru un episod viitor.
New Delhi,
octombrie 2009
NOTE
1 În perioada în care a predat limba engleză la Universitatea din Paradeniya, în Sri Lanka, l-a ajutat pe psihiatrul Ian Stevenson în cercetările sale asupra cazurilor de reîncarnare. Cf. cartea acestuia Twenty cases suggestive of reincarnation, Proceedings of the American Society for Psychical Research, vol. XXVI, September 1966, 2nd ed. revised and enlarged, University Press of Virginia, Charlottesville, 1973. Ilustrativ pentru curiozitățile ocultiste ale profesorului Coates este şi articolul său “Atlantis as a scientific reality”, The A.R.E. Journal (Association for Research and Enlightenment, Virginia Beach, VA), IV, nr. 3, Summer 1969.
2 “Introduction”, în: Mircea Eliade, Two tales of the occult, translated from the Rumanian by William Ames Coates, Herder & Herder, New York, 1970, pp. vii-ix (ix).
3 V. recenzia lui Charles S.J. White, în Journal of Asian Studies, Ann Arbor MI, XXX, no. 3, May 1971, pp. 717-719 (718).
4 Ibidem.
5 Încercarea labirintului, op. cit., p. 46.
6 Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Paris – Bucureşti, 1936, pp. 79n, 84n, 125n, 133n etc.
7 Ibidem, p. 68: “Mais ceux qui se décident a renoncer, même pour une certaine période, aux valeurs profanes (vairãgya) et à pratiquer les premiers préliminaires techniques yogiques – ceux-là ont la possibilité de vérifier la réalité et l’efficacité de ces pratiques et d’entrevoir la délivrance.”
Eliade, personajul Post scriptum-ului, pierde aşadar ocazia de a lămuri finalul nuvelei sale într-o prefață a memoriilor lui Honigberger. Autorul reuşeşte totuşi să o facă fără să se angajeze el însuşi în hermeneutica propriei creații. Sarcina revine misterioasei doamne T. Iată pe larg ipoteza ei, eliminând replicile – convenționale, de altfel – ale personajului Eliade.
“Problema este: ce s-a întâmplat după ce d-stră ați descoperit şi sustras jurnalul doctorului. Nici doamna Zerlendi, nici Smaranda nu aveau cum să observe dispariția manuscrisului, pentru că, fără îndoială, îi ignorau existența. Dacă ar fi cunoscut manuscrisul, v-ar fi rugat, cel mult, să i-l transcrieți sau poate că l-ar fi descifrat chiar ele. (În fond, nu e chiar atât de greu de învățat alfabetul sanskrit). V-ar fi rugat să i-l interpretați. În nici un caz nu ar fi riscat să-l piardă, lăsându-l printre alte caiete de exerciții sanskrite, care mai devreme sau mai târziu, ar fi fost aruncate. Tot ce se poate presupune este că d-na Zerlendi sau fiica dânsei bănuiau că, în bibliotecă, există anumite indicii relative la dispariția doctorului. Şi că asemenea indicii n-ar fi fost accesibile decât unui indianist. De aceea v-a invitat pe d-stră în strada S.; nu pentru a continua biografia lui Honigberger începută de doctorul Zerlendi, ci pentru a descoperi urmele pe care Hans, locotenentul german, pretindea că le descoperise el. ş…ț
Dar dispariția manuscrisului a fost desigur observată de Zerlendi. Nu discut autenticitatea experiențelor sale; mă mulțumesc doar să accept narațiunea d-stră. Şi această narațiune mă îndreptățeşte să-l consider pe Zerlendi un om cu puteri excepționale. Lui nu-i putea scăpa, în nici un caz, gestul d-stră şi, mai ales, consecințele acestui gest. El lăsase intenționat manuscrisul jurnalului său ascuns într-un sertar al bibliotecii. Dacă ar fi voit să-l facă să dispară, avea destule mijloace şi în 1909, când, nevăzut, se mai afla încă în casa din strada S., şi mai târziu. Aşa cum ne-ați prezentat acest personagiu, nici un miracol din partea lui nu ne-ar mai putea surprinde. Dar Zerlendi voia să lase în urma lui un document autentic al experiențelor sale supra-normale. Pentru că momentul istoric în care trăim şi pe care cred că Asia îl numeşte faza ultimă a epocii Kali Yuga, îi îngăduia să reveleze secrete până mai acum câtăva vreme interzise. Jurnalul lui ar fi putut ajuta pe alți cercetători întru descoperirea, să spunem, a drumului către Shambhala. Ați remarcat că, în ultimii ani, au apărut foarte felurite romane în care se vorbeşte, mai mult sau mai puțin obscur, de Shambhala. Poate că interesul acesta pentru evaziune de pe continentele bolnave corespunde unor anumite necesități; şi poate că aceste cărți literare ascund şi unele indicații. Dar nu pot judeca asupra acestor chestiuni. ş…ț
Deci, doctorul Zerlendi aştepta ca într-o zi, cineva, interesat în cel mai înalt grad de lucrurile acestea secrete, să găsească manuscrisul şi să-l descifreze; fie pentru propriul său folos, fie pentru folosul altora care voiau să găsească Shambhala. Dar în nici un caz nu voia ca manuscrisul să fie publicat sau nici măcar rezumat ca un document autentic, ca o dovadă ştiințifică a posibilității de a se ajunge în Shambhala.”
În acest punct, Eliade îşi exprimă mirarea asupra motivelor pentru care Zerlendi nu ar fi vrut ca manuscrisul jurnalului să fie făcut public într-o formă sau alta.
“D-stră, care v-ați ocupat de lucrurile ăstea, cred că înțelegeți mai bine ca mine de ce. Yoga, ca şi oricare altă tehnică mistică, nu are nevoie de probe, de documente. Fiecare îşi întâlneşte probele care îi sunt necesare în măsura în care experimentează personal o tehnică mistică. Probele şi documentele autentice ar atrage către asemenea texte secrete nenumărați profani de mentalitate joasă, adică tocmai ceea ce trebuie evitat cu orice preț… Deci, ca să mă reîntorc la argumentația mea, doctorul Zerlendi voia să împiedice publicarea acestui manuscris. Or, odată căzut în mâna d-stră, ştia că, mai devreme sau mai târziu, sub formă de studiu savant sau povestire, îl veți publica. Şi a trebuit să-şi ia măsurile necesare.”
Eliade-personajul se lasă prins în jocul hermeneutic. Zerlendi ar fi putut foarte bine să-i sustragă manuscrisul prin vreuna dintre numeroasele sale “puteri oculte” (siddhi).
“M-am gândit şi la posibilitatea asta, răspunse prompt d-na T. Dar nu cred că ea i-ar fi servit mai bine intențiile. Ce-ar fi făcut cu manuscrisul? Dacă l-ar fi distrus, nici unul dintre eventualii căutători ai drumului Shambhalei n-ar mai fi putut folosi experiența lui. Dacă vi l-ar fi sustras şi l-ar fi reintrodus în bibliotecă, d-stră l-ați fi putut lua a doua oară. Dacă, printr-o influență ocultă asupra d-nei Zerlendi, aceasta v-ar fi închis uşile, se ajunge la acelaşi rezultat: d-stră ați fi scris povestirea, lumea ar fi dat buzna în strada S., uşa ar fi fost deschisă şi în jurul lui se făcea acea propagandă pe care doctorul voia cu orice chip s-o evite. Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă d-stră n-ați fi fost aşa cum sunteți: adică scriitor; un om care simte nevoia, atât de modernă, de a-şi aşterne pe hârtie experiențele lui personale şi gândurile lui. Cunoscându-vă însă slăbiciunile d-stră, Zerlendi ştia că veți alege una din aceste căi: să publicați, într-un studiu savant, jurnalul sau să scrieți o povestire. Niciuna din ele nu-i convenea. Însă, din două rele, a ales-o pe cea mai puțin rea: opera literară.”
La întrebarea lui Eliade despre ce alternativă ar fi avut pentru a nu contrazice voința lui Zerlendi, doamna T. răspunde:
“Aveați mai multe posibilități. Puteați să destăinuiți d-nei Zerlendi că ați găsit un manuscris important, să-i comunicați aceste lucruri privitoare la soarta soțului ei care s-o liniştească şi să încercați a intra în contact cu acei câțiva oameni care se interesează sincer de asemenea experiențe. Sau să nu spuneți nimic de Zerlendi, dar, fără a vă fi gândit măcar o clipă la publicarea manuscrisului, să-l păstrați d-stră, silindu-vă, totodată, să faceți să parvină filosofia din el acelor câțiva oameni sinceri, care ar fi ştiut în orice caz să țină un secret. D-stră, însă, ardeați de nerăbdare să dați publicului, sub formă de memorii realiste sau de povestire fantastică, această extraordinară descoperire.
Ei bine, Zerlendi a încercat, şi a izbutit, să anuleze autenticitatea documentului. Adică, v-a împiedicat să-l folosiți ca o probă capitală într-o operă ştiințifică. V-a împins să faceți din el o fabulă. Ştia că tot veți revela descoperirea d-stră, dar că revelația asta va fi făcută sub forma unei povestiri fantastice, deci fără nici o valoare documentară, ştiințifică. Cei care ştiu să vadă, vor înțelege valoarea revelației dumneavoastră, fie ea chiar sub camuflajul exterior. Dar, de aceştia, lui Zerlendi nu-i era teamă. Ceea ce voia el să evite, repet, era publicitatea ştiințifică. Deci, nu-i rămânea altceva de făcut decât să vă taie craca de sub picioare: să vă anuleze orice posibilitate de a demonstra că ați furat manuscrisul dintr-o bibliotecă din strada S., la o d-nă Zerlendi etc. etc. ş…ț
şManuscrisulț va rămâne la d-stră atâta timp cât v-ați mulțumit să scrieți o povestire fantastică. În clipa însă când v-ați încăpățâna să-l folosiți într-o operă ştiințifică, el ar putea dispărea. Or, presupunând că l-ați copiat sau l-ați fotografiat, cine poate dovedi autenticitatea acestor documente? Fiind scris în alfabetul sanskrit, s-ar putea spune că v-ați amuzat chiar d-stră să vă creați probele unei opere de imaginație… Nu, nu, singurele d-stră dovezi erau existența bibliotecii, casei şi a familiei Zerlendi, iar aceste dovezi au dispărut azi…”
În fine, Eliade, personajul Post scriptum-ului, o întreabă cum îşi explică straniile întâmplări petrecute atunci când Eliade, personajul Secretului doctorului Honigberger, încerca să se întoarcă în casa din strada S.
“Eu pretind că nu există decât o singură explicație. Prin puterile sale oculte, Zerlendi a sugestionat pe soția şi fiica sa să nu vă recunoască, după ce, în prealabil, a dispus să fie concediată biata servitoare Arnica şi să fie schimbat interiorul casei din strada S. Cred că pentru cineva care a izbutit să se facă nevăzut şi să plece în Shambhala, operația asta era destul de simplă. Din Shambhala sau din strada S., nevăzut, el putea să-şi exercite influența asupra familiei. Mai ales că nu era vorba de nimic extraordinar. Trebuia doar să se lichideze o enormă bibliotecă şi să se schimbe interioarele. Pentru a vă încurca şi mai mult, a sugerat domnişoarei Zerlendi să cheme pe un băiețel din vecini şi să-l țină lângă ea, numindu-l Hans. Asta, ca să vă dea impresia că ați visat sau că începeți să aveți halucinații şi c-ar trebui să vă odihniți… Lichidarea unei asemenea biblioteci, evident, n-ar fi fost uşoară dacă nu se ocupa de ea chiar Zerlendi. Presupun aşadar că a pus pe cineva să scrie câtorva anticari străini, dând anumite indicații asupra colecțiilor sale. Evident, anticarii s-au grăbit să facă oferte ispititoare şi doctorul Zerlendi, lucrând mereu din umbră, le-a acceptat. Astfel că biblioteca s-a răspândit în cele patru colțuri ale Europei. Cât priveşte colecțiile româneşti, ele au fost probabil trimise de doctorul Zerlendi, fără nume, diverselor biblioteci din țară. Iar restul manuscriselor au fost arse… Pentru paguba asta enormă sufăr eu şi nu pot uita că d-stră ați fost autorul ei moral.”
Aşadar, conform acestei ipoteze hermeneutice, jurnalul doctorului Zerlendi era menit să ajute alți autentici căutători ai Shambhalei. El era un indicator al drumului pentru cei ce vroiau să scape de pe “continentele bolnave” în faza ultimă din kali yuga. Shambhala apare astfel ca o arcă a lui Noe pentru oamenii care şi-au desăvârşit evoluția spirituală. Jurnalul împlineşte aceeaşi misiune care îi fusese încredințată lui Honigberger, atunci când a fost lăsat să se întoarcă din misteriosul tărâm nevăzut, dar pe care acesta nu a putut-o duce la bun sfârşit: reactivarea în Occident a câtorva centre de inițiere ce lâncezeau din timpul Evului mediu.
O falsă pistă a autorului
În loc să se pronunțe asupra interpretării doamnei T., Eliade scoate dintr-un sertar o copie dactilografiată a nuvelei Nopți la Serampore, pe care urma să o publice în volum împreună cu Secretul… Oferind-o exegetei sale, o roagă să-i spună dacă lectura acesteia nu o ajută cumva să înțeleagă mai bine finalul celeilalte nuvele. Cu aceasta se lasă cortina peste prima parte a Post scriptum-ului.
A doua zi, de îndată ce intră pe uşă, doamna T. se lansează asupra ipotezei sugerate de cea de-a doua nuvelă. Şi anume: proiectarea în trecut. Conform acesteia, faptele neobişnuite nu sunt cele de la sfârşitul Secretului…, ci acelea de la început, când Eliade e invitat să facă cercetări într-o bibliotecă dispărută cu 25 de ani în urmă. Voința lui Zerlendi nu ar fi fost, aşadar, de a şterge urmele unei dezvăluiri ilicite. Dimpotrivă, el dorea ca specialistul în yoga să intre în posesia documentului unei inițieri reuşite. Deşi seducătoare, ipoteza nu rezistă în fața spiritului critic al anticăresei din Braşov.
“Mai întâi ar trebui explicate o seamă de anacronisme. Femeile cu care ați fi stat d-stră de vorbă, să spunem, în 1914, ştiau de evenimentele posterioare: războiul din 1916-1918, moartea Bucurei Dumbravă în 1926, călătoria d-stră în India etc. Deci, ipoteza că ați fost reîntors în trecut nu rezistă. Chiar dacă, la lumina celor spuse despre irealitatea fenomenelor în a doua nuvelă, am accepta că totul e posibil pentru un yogin, nu se poate explica o altă serie de detalii. La începutul povestirii nu remarcați nimic nefiresc la d-na Zerlendi şi la fiica ei, în timp ce ele vă par oarecum autres la sfârşit. Deci, e mai natural de presupus că atunci, la sfârşitul nuvelei, sufereau o influență ocultă, că se mişcau şi vorbeau comandate de voința doctorului Zerlendi.”
Dar argumentul decisiv împotriva acestei ipoteze e altul. Unul care îl va prinde pe autor cu garda jos.
Un martor al disparițiilor din strada S.
Hotărându-se să dea cărțile pe față, doamna T. îi mărturiseşte lui Eliade că a avut ocazia să cunoască biblioteca doctorului Zerlendi. Fiind prietenă cu Smaranda, a fost de mai multe ori invitată în casa ei. După ce dezarmează astfel autorul, îi face o serie de destăinuiri.
Aflăm astfel că, în ciuda autenticismului său, Eliade şi-a luat un număr de precauții pentru a camufla identitatea personajelor şi a casei lui Zerlendi. Au fost schimbate numele (se înțelege, şi cel al eroului central). Apoi, strada S. este în realitate aleea X., iar piticii din curte susțin de fapt un şir de lanțuri care înconjoară grădina. Nici biblioteca nu era instalată aşa cum fusese descrisă în nuvelă. Pe lângă un foarte mare birou plin de cărți, aceasta ocupa alte două-trei camere, tixite şi ele. Dar în ansamblu, descrierea casei este foarte aproape de realitate: “Oricine a intrat o singură dată în biblioteca lui Zerlendi o recunoaşte în cartea d-stră.”
Doamna T. este cea care a sugerat soției lui Zerlendi să-l invite să viziteze biblioteca. Rolurile se inversează acum. Eliade este cel care pune întrebări, curios să afle mai multe despre evenimentele din jurul dispariției doctorului, nu însă fără a păstra o doză de îndoială în privința veridicității destăinuirilor vizitatoarei sale.
După ce, ani de-a rândul, încercase să rezolve misterul dispariției soțului ei, chemând tot felul de ocultişti, teozofi şi orientalişti, răscolind de mai multe ori biblioteca, doamna Zerlendi se resemnase. Doar Smaranda mai spera să descopere cheia, iar moartea lui Hans nu făcuse decât să o îndârjească. Prin intermediul acesteia – care citise câteva din cărțile lui Eliade – a reuşit s-o convingă pe doamna Zerlendi.
Profilul lui Hans este mai bine conturat de această dată, fără însă a i se adăuga vreo nouă dimensiune: “Un tânăr ofițer german care o cunoscuse pe Smaranda sub ocupația Bucureştilor în 1915 şi care se reîntoarse în 1921 ca s-o ceară în căsătorie. S-au logodit, a cercetat şi el biblioteca şi, într-o bună zi, în 1922, a fost găsit ucis la vânătoare. S-a vorbit câtva timp de o răzbunare a unui alt pretendent al Smarandei. Dar nu s-a ştiut niciodată ceva precis.”
Legăturile dintre personaje se țes ca o pânză de păianjen. Hans era, de fapt, văr al doamnei T. şi tocmai prin intermediul lui aceasta o cunoscuse pe Smaranda. Era pe atunci studentă în Bucureşti, iar fostul locotenent a recurs la discretul ei ajutor filologic. Dar nu din simpla nevoie de a-şi îmbunătăți cunoştințele de limba română. El se străduia să reconstituie un “text românesc scris într-un alfabet exotic şi scris foarte aproximativ, uneori o silabă ținând locul unui cuvânt”. Pe atunci doamna T nu bănuise nimic. Numai după moartea lui Hans a înțeles la ce se referea textul şi abia nuvela lui Eliade i-a dezvăluit existența jurnalului lui Zerlendi. Vărul ei o folosea, de altfel, ca pe un simplu dicționar:
“Bietul Hans, însă, nu-mi arăta decât transcripția cuvintelor româneşti, evitând să menționeze termenii tehnici indieni. Aşa că eu nici n-am bănuit la ce se referă exercițiile doctorului până târziu în urmă, când am cunoscut-o mai bine pe Smaranda şi, datorită ei, am putut pătrunde în bibliotecă. Aşa cum ați văzut, aproape nimeni nu avea voie să intre în bibliotecă, mai ales în absența d-nei Zerlendi. Împrietenindu-mă cu Smaranda şi putând examina rafturile acelea cu cărți indiene, am bănuit că textele ilizibile pe care mi le arătase Hans se refereau probabil la anumite practici secrete indiene.”
Participând fără să ştie la descifrarea jurnalului lui Zerlendi, doamna T. nutrea un sentiment de vinovăție pentru moartea vărului ei. Nu reuşea însă, nici chiar după lectura nuvelei lui Eliade, să înțeleagă ce greşeală săvârşise acesta: “Simplul fapt că descoperise jurnalul? Sau poate că destăinuise vreunui prieten fragmente din jurnal?”
Exegeza sceptică: apò mechanes theós
Pânza de păianjen a povestirii îşi strânge ochiurile. Eliade află că prietena cu care pusese rămăşag doamna T. era de fapt un prieten, domnul X.Y., care, de altfel, îi şi trimisese acea “scrisoare secretă”, unde îşi exprima nedumerirea asupra finalului nuvelei.
“şPțrietenul meu nu crede în toate misterele ăstea şi pretinde chiar că nici nu-l interesează. Când a citit povestirea d-stră a fost încântat; ar fi fost o admirabilă povestire detectivă, spunea, dacă nu intervenea un deus ex machina. Şi pariul nostru tocmai de aici a pornit: el afirmă că ați fost obligat să spuneți limpede ceea ce credeți că s-a întâmplat, iar eu pretind că ați spus totul silind doar pe cititor la un mic efort de reflecție şi imaginație. ş…ț
El pretinde că povestirea este inventată de la început până la sfârşit, că este o pură creație a imaginației d-stră. De aceea o şi admiră atât, căci i se pare o creație exclusivă a fanteziei. Introducerea unui personaj istoric, a doctorului Honigberger, o consideră doar o abilă diversiune pentru a câştiga adeziunea cititorului. În privința finalului, teoria lui este următoarea: că ați ales acel final pentru că nu ştiați cum să ieşiți din încurcătură. Fantezia d-stră nu vă mai oferea o altă soluție. Vă aflați – pe planul imaginației creatoare, vorbind – într-un punct mort. Nu mai puteați da înapoi după ce ați inventat descoperirea manuscrisului şi toate revelațiile care au decurs din ea, dar nici nu ştiați ce să mai faceți cu manuscrisul odată furat şi descifrat. Orice soluție logică ar fi părut prea banală: să puneți manuscrisul la loc? să fi comunicat d-nei Zerlendi conținutul lui? să fi dispărut manuscrisul, reluat, prin mijloace oculte, de doctorul Zerlendi? Totul era prea banal. Şi atunci, în disperare de cauză, ați ales o soluție arbitrară, care nu explică nimic, dar care, deşi lasă cititorul nesatisfăcut, îl consolează măcar cu ideea că s-au petrecut, între timp, o serie de lucruri fantastice. Or, principala critică pe care v-o aduce prietenul meu este tocmai aceasta: că n-ați izbutit să vă mențineți logica imaginației până la sfârşit, că ați recurs la un deus ex machina ca să ieşiți din încurcătură.”
Eliade recunoaşte ironic că prietenul doamnei T. are dreptate: “mi-era peste putință să găsesc o altă ieşire onorabilă, care să mențină, adică, interesul cititorului tot atât de viu ca şi până atunci. Şi atunci am ales un deznodământ arbitrar, care, cel puțin, are meritul să potențeze misterul povestirii.” Conlocutoarea sa îi refuză noul joc, prevenindu-l că făcuse deja suficiente greşeli de tactică pentru a mai putea da înapoi. Eliade pretinde însă că i-a întins doar mici curse pentru a o încuraja să continue cu presupusele-i destăinuiri, de a căror veridicitate el se îndoieşte. Anumite detalii – precum casa din aleea X. şi doamnele care o locuiesc – sunt reale, pentru că i-au servit drept inspirație literară, dar atât şi nimic mai mult. Prin urmare, autorul o anunță cu un surâs că a pierdut rămăşagul.
Dar surpriză: o nouă răsturnare de situație. Doamna T. îşi revendică victoria căci, pretinde ea, din precauție inversase autorii celor două ipoteze. Totuşi, în schimbul de replici care urmează, ea se vădeşte în continuare, adepta celeilalte interpretări. Nemulțumită de refuzul lui Eliade de a recunoaşte autenticitatea povestirii, îi spune: “Văd că tot v-a servit la ceva experiența nuvelei d-stră. Sunteți mai reticent, mai puțin indiscret. Probabil că doctorul Zerlendi s-a speriat rău de tot, dacă vă e teamă chiar să confirmați realitatea narațiunii.”
Răsturnările continuă precum într-o nuvelă detectivă. Veritabilul motiv pentru care doamna T. îi solicitase întâlnirea era de a vedea scrisoarea lui X.Y. Când însă o deschide, cu mare emoție, îşi dă seama că scrisul nu este cel al prietenului ei.
Înainte de a-şi lua adio, aflând că Eliade urmează să plece la Londra peste o lună, doamna T. îl previne că s-ar putea să o întâlnească pe Smaranda acolo. Desigur, aceasta nu îl va recunoaşte, deşi continuă să se intereseze de el: “în ultima ei scrisoare, a doua pe care mi-a trimis-o de când a dispărut, mă întreabă şi despre d-stră. Mă întreabă dacă a apărut ceva…” Deşi nu ni se spune, acest ceva nu putea fi decât jurnalul lui Zerlendi. Eliade o îndeamnă să-i răspundă ceea ce o îndeamnă conştiința.
Al doilea act al nuvelei se încheie, întocmai ca o piesă de teatru, cu o exclamație a autorului rămas singur pe scenă. Prin aceasta poziția sa ambiguă din timpul confruntării cu doamna T. este pe deplin clarificată: “După cum vezi, domnule doctor, mă țin de cuvânt…”
Act final: misterele devin politice
Chiar dacă Eliade îşi ținuse promisiunea față de Zerlendi, acesta din urmă pare să-şi fi schimbat între timp planurile. Peste câteva zile, el descoperă printre hârtiile de pe birou o scrisoare nedeschisă. Fusese lăsată de doamna T. Abia acum, după multiple piste false, aflăm adevăratul scop al vizitei sale. Şi anume, de a recupera – pentru Smaranda – jurnalul lui Zerlendi. În timp ce amfitrionul îi pregătea cafeaua, aceasta i-a sustras din bibliotecă prețiosul document. Scrisoarea nu poate fi rezumată; iat-o deci integral:
“Îți mulțumesc pentru cafeaua pe care mi-ai oferit-o ieri, îngăduindu-mi să-mi fac datoria şi, în acelaşi timp, să-ți scap şi viața dumitale. Din fericire am citit amândoi pe Edgar Poe, aşa că ştiam unde să caut jurnalul lui Zerlendi. şDar erai chiar mai imprudent decât mă aşteptam. – propoziție anulată în manuscris (n.n.)ț E drept, poate nu l-aş fi descoperit atât de repede dacă nu cunoşteam sistemul cu care erau aranjate caietele în strada S., sistem de care te-ai ferit să vorbeşti (şi bine ai făcut!) în povestirea d-tale. Dacă ai fi ştiut că, a doua zi, chiar după ce-ai descoperit d-ta jurnalul, Smaranda ghicise şi ea în sfârşit cheia! Şi şi-a pierdut toată noaptea aceea dibuind alfabetul sanskrit ca să poată identifica măcar primul caiet. Îți închipui furia ei când a văzut că trecusei şi d-ta pe acolo… Te întrebi, poate, de ce n-a venit să ți-l ceară sau de ce nu m-a trimis mai devreme pe mine să-l caut. Ar fi multe de spus. Mai întâi, nu ştia ce cuprinde jurnalul (asta, e drept, ne-ai revelat-o d-ta). Apoi, îi era milă de d-ta, se aştepta să împărtăşeşti soarta lui Hans. Numai după ce a aflat (indirect, căci nu mai era în țară), de tot ce ți se întâmplase după furtul manuscrisului s-a liniştit; a văzut că avertismentele astea îți vor prinde bine şi că nu te vei aventura să dai prea mult la iveală. În sfârşit, aşa cum îți explicam eu înainte, încercând să te trag de limbă, au mai intervenit şi alți factori, căci noi, oamenii de rând, nu hotărâm niciodată singuri, de capul nostru.
Te întrebi, iarăşi, ce va face Smaranda cu acest prețios manuscris. Ea nu va face nimic, dar va ştii, odată, cui să-l încredințeze. În orice caz, te poți felicita că ai scăpat de o asemenea grea răspundere care îți primejduia viața. (Într-adevăr, nu ştii nici acum cauza pentru care s-a prăpădit bietul Hans?) Şi ți-o primejduiai fără vina d-tale, prin simplul fapt că englezii se află în război. (Dar, în realitate, crezi că n-aveai nici o vină să păstrezi un asemenea document în biroul d-tale, până în februarie 1940?!)
Ar mai fi multe de spus, dar cum bănuiesc că vei publica şi scrisoarea aceasta (ştergând, poate, anumite rânduri în contradicție cu psihologia personajului care voi avea cinstea să devin în noua d-tale nuvelă), mă opresc aici. Inutil să adaug că poți scrie, cu inima uşoară, şi acest epilog la Secretul doctorului Honigberger. Mi-am luat toate măsurile de precauție şi m-am comportat față de d-ta aşa cum nu sunt în realitate. Poți repeta cuvânt cu cuvânt tot ce ți-am spus; nu mă va recunoaşte nimeni. Secretul ăsta rămâne între noi. Fă-mi onoarea totuşi de a reproduce exact argumentația mea referitoare la epilogul povestirii. Este o mică operă de divinație de care mă mândresc.
Te rog să schimbi, totuşi, în chipul ce ți-o plăcea – S., X.Y. şi T. (în realitate V.).”
Dedesubtul acestei din urmă fraze, Eliade a adăugat “sau W., sau Z.V.”, dar apoi a şters ultimul “V.”. Puțin mai jos se referă la ea ca “d-na T.X.”. În lipsa transcrierii, nu ştim asupra cărei inițiale s-a oprit în cele din urmă. Detaliul nu este deloc nesemnificativ: în cazul în care doamna T. era de fapt doamna Z., aceasta trimite direct la Zerlendi. Un mister în plus.
Jurnalul doctorului Zerlendi reapare în acest act final al povestirii, dar numai pentru a dispărea definitiv. Dintr-un motiv necunoscut, Eliade a fost ferit de soarta celorlalți cercetători ai jurnalului: moartea. El nu a rămas totuşi nepedepsit. Aşa cum insinuează din nou Post scriptum-ul, arestarea şi detenția în lagărul de la Miercurea Ciuc au fost o consecință a faptului că jurnalul se afla în posesia sa.
Misterului i se adaugă noi conotații politice. Se sugerează nici mai mult nici mai puțin decât o competiție între marile puteri europene pentru a pune mâna pe secretul drumului către Shambhala. Moartea lui Hans ar fi fost astfel consecința acestei lupte secrete. Însăşi viața lui Eliade se afla în pericol în urma intrării Angliei în război împotriva Germaniei. Nu ne putem împiedica să punem această politizare a misterelor în legătură cu frecventarea lui Louis Pauwels, viitor autor al faimoasei Le matin des magiciens (1960), carte care a deschis porțile literaturii dedicate raporturilor nazismului cu ocultul. Eliade va folosi şi el tema în nuvela Tinerețe fără tinerețe (1976), unde secretul “metapsihic” deținut de Dominic e vânat de agenți ai marilor puteri.
Exegeza nuvelei nu poate evita întrebarea asupra motivului schimbării planurilor lui Zerlendi. Căci, în logica acesteia, recuperarea jurnalului de către Smaranda s-a petrecut cu asentimentul, dacă nu chiar din voința tatălui ei. De ce trebuia să dispară din nou dintr-o bibliotecă din Bucureşti şi să ajungă la Londra, în mâinile unei persoane bine conectate la înalta societate engleză? Nu ni se spune că Eliade ar fi avut intenția de a-l folosi într-o operă ştiințifică. Datele oferite de autor, deşi puține, plasează răspunsul din nou în zona politică. Războiul european nu putea lăsa indiferenți pe cei din Shambhala; dimpotrivă, era de natură a face mai fermă implicarea lor în treburile lumii. Direcția în care călătoreşte jurnalul nu lasă nici un dubiu asupra simpatiilor lor.
În legătură cu acest lucru, merită să deschidem o mică paranteză. În anii ’80 şi ’90 au fost publicate însemnările lui Aurobindo Ghose, din aşramul de la Pondichéry, despre încercările-i metodice de a grăbi victoria Aliaților prin puterile sale yoghine (siddhi). Eliade era un admirator al acestuia, considerându-l chiar cel mai mare yoghin în viață. Dat fiind că Aurobindo era înconjurat de discipoli francezi şi că, după război, veştile circulau uşor între coloniile franceze din India şi metropolă, ne putem întreba dacă încercările sale nu erau deja cunoscute în mediile ezoteriste pariziene pe care le frecventa Eliade (deşi acesta nu menționează nimic despre subiect în jurnalul său).
Patru luni după vizita doamnei T., la 10 mai (sic! – de fapt după numai două luni), şi la câteva zile de la începutul ofensivei generale în Franța, Eliade o întâlneşte în fața bisericii greceşti din Londra, în compania Smarandei. Cea din urmă i-a întors salutul aşa cum se răspunde necunoscuților care îți salută tovarăşul de drum. Doamna T. s-a apropiat şi i-a şoptit: “Veştile sunt proaste ş…ț. Nemții înaintează mereu.” Apoi, observând privirea lui Eliade care urmărea cum Smaranda se îndepărta indiferentă, adăugă: “Cum ai vrea să te recunoască? După toate câte a pățit din cauza ta şi, mai ales, după ce ai scris despre ea că are o față veştedă şi pare o femeie fără vârstă?...” Cortina se lasă peste această replică deconcertantă. Pentru a complica lucrurile, ultima afirmație se dovedeşte inexactă. Eliade nu scrisese aşa ceva despre Smaranda. În cel mai bun caz, era o interpretare răutăcioasă a portretului ei din nuvelă.
Intervenția finală a doamnei T. confirmă, dacă mai era nevoie, simpatiile filoengleze ale Smarandei şi ale prietenilor ei. Nu ni se spune nimic despre partea în care înclina Eliade personajul. Ştim însă, din Jurnalul portughez, că autorul a sperat până în 1944 în victoria armatei germane. În 1947, el se conciliase deja cu victoria Aliaților, ba chiar încerca să facă uitate vechile-i simpatii. Recuperarea jurnalului lui Zerlendi de către partida filobritanică sugerează implicarea Shambhalei de partea Aliaților. Mai mult chiar, întrucât Zerlendi era un reprezentant al românilor, această decizie vizează direct şi soarta țării sale. Victoria Aliaților şi, implicit, înfrângerea României nu mai sunt, simplu, politico-militare, ci dobândesc astfel un sens spiritual supraistoric. Eliade începuse lupta împotriva “terorii istoriei” prin resemnificarea ei creativă. Avem aici, aşadar, o primă apariție – într-o formă încă neprelucrată, ocultistă, nu metafizică – a ideii că transcendența poate fi sau chiar trebuie să fie descoperită în istorie, idee ce traversează întreaga sa proză din perioada exilului.
O prefață, după 30 de ani în Occident
Renunțând să publice atât prefața din 1940, cât şi Post scriptum-ul din 1947, Eliade îşi refuzase rolul de hermeneut al propriei opere. Şi-l va asuma, în mod foarte sumar, abia în 1970, când acceptă să scrie o prefață pentru versiunea engleză a cărții. Traducătorul e profesorul american William Ames Coates, pe care formația sa riguroasă de lingvist nu-l împiedica să cultive preocupări ocultiste.1 Eliade îi mulțumeşte în mod direct pentru a-i fi dat ocazia de a lămuri un aspect al scrierilor sale pe care îl ținuse mult timp aproape secret. E vorba de faptul că proza fantastică poate fi un autentic “instrument de cunoaştere”. Ea deține metode pentru un tip specific de cunoaştere, pentru explorarea altor dimensiuni ale realității, în care demersul ştiințific nu poate pătrunde.2
Eliade se temea mai ales de neînțelegeri în privința raportului dintre motivațiile sale ştiințifice şi cele artistice. Tocmai acesta pare a fi motivul pentru care întreprinde tardiva şi frugala exegeză a prozei sale fantastice: pentru a discuta legăturile ei cu opera de istorie a religiilor. În jurnalul inedit îşi notează la 3 mai 1970: “Primele «mărturisiri» în legătură cu sensul prozelor mele fantastice şi solidaritatea acestei creații literare cu studiile mele istoric-religioase. Spun un lucru care trebuia spus de mult: că istoricii religiilor, în loc să caute modele în antropologie, sociologie sau psihologie, ar fi fost mult mai norocoşi dacă ar fi urmărit experiențele literare sau teoriile de critică literară din ultimii 25 de ani.”
Se poate spune fără a exagera că Secretul doctorului Honigberger oferise pentru prima dată o perspectivă internă avizată (non-teozofistă) asupra transformării modului de existență prin care trece un yoghin. Unii recenzenți au şi observat că, dezvăluind aici cu precizie ceea ce nu putea mărturisi în scrierile ştiințifice, Eliade îşi convinge cititorii de acuratețea şi adâncimea pătrunderii sale în tehnicile yoghine.3
Prefața din 1970 rămâne însă fidelă rezoluției din 1940 a autorului. Ea se fereşte să dea vreo lămurire asupra realității fenomenelor extraordinare realizate prin yoga sau tantra, care asiguraseră succesul Secretului… şi al Nopților la Serampore. Eliade susține, modest, că misterul povestirilor rezidă în structura lor narativă. De altfel, eşecul de a rezolva misterul dispariției doctorului Zerlendi a fost considerat a provoca mai degrabă un efect plăcut decât o dezamăgire.4
În realitate, există două nivele ale misterului. Primul ține exclusiv de trama narativă. Cel de-al doilea, care se suprapune şi îl potențează pe primul, e creat prin amalgamul de autenticitate şi ficțiune. Prin identificarea naratorului cu autorul – exactă până la detaliu – povestirile lasă să se înțeleagă că faptele relatate sunt reale. În acelaşi timp, însăşi natura lor, le propune ca ficțiuni. Impresia produsă este că undeva se termină realitatea şi începe fantasticul, dar frontierele lor rămân ireperabile. Sudura e cu totul transparentă. Cele două planuri translatează unul în celălalt cu atâta finețe încât punctul de trecere rămâne invizibil. Misterul e produs tocmai de perfecțiunea acestei convertibilități reciproce.
Eliade recunoaşte că unele dintre personajele celor două nuvele sunt reale, dar se grăbeşte să precizeze că a introdus elemente imaginare evidente cunoscătorilor, tocmai pentru a trezi suspiciuni asupra autenticității: viața lui Honigberger este, la un moment dat, mitologizată radical, iar descrierea împrejurimilor oraşului Serampore se constituie într-o geografie mitică. Acelaşi lucru e valabil cu privire la tehnicile yoghine: unele dintre ele corespund unor “experiențe reale” (se înțelege, ale autorului), în timp ce altele doar reflectă “folclorul yoghin”. Şi acest fapt va fi întărit peste şapte ani, în convorbirile cu Claude-Henri Rocquet.5
Amestecul de realitate şi ficțiune exprimă concepția autorului despre “camuflaj”. Ea va fi ilustrată în special în proza din perioada exilului; de aceea Prefața se opreşte mai mult asupra acesteia. Camuflarea misterelor implică ambivalența oricărei întâmplări, fapt pe care îl mărturisise şi în jurnalul inedit: “o «întâmplare» absolut banală poate revela un întreg univers de semnificații transcendente, iar o «întâmplare» aparent extraordinară, fantastică, poate fi acceptată de cei care o trăiesc ca ceva de la sine înțeles, ceva de care nici nu socotesc că au de ce să se mire” (28 decembrie 1963).
Dar în cele două nuvele, atenționează Eliade, “camuflajul” e folosit în mod paradoxal, căci cititorul nu poate decide dacă “realitatea” e ascunsă în “ficțiune” sau invers.
Tărâmul nevăzut
Aşadar, spre deosebire de romanele sale realiste, în aceste nuvele Eliade se joacă cu autenticitatea pentru a obține efectul de mister care susține fantasticul. Aşa cum am văzut, avem de-a face cu trei instanțe auctoriale în care se distribuie persoana sa: personajul-autor din Secretul…, cel din Post scriptum şi autorul real, care-şi transferă viața în cele două povestiri. Cel din urmă este nu doar sursa primilor doi, dar şi a doctorului Zerlendi. Jurnalul acestuia e pus, în mod explicit, în legătură cu cel al autorului, mai precis cu partea cenzurată din Şantier. Dedublarea inițială în autor şi personaj, prin care se produsese dezvăluirea jurnalului lui Zerlendi, e folosită în Post scriptum pentru a produce interpretarea efectelor acestei dezvăluiri. Personajul Eliade joacă un rol pasiv, de simplu catalizator al hermeneuticii, în timp ce autorul devine exeget sub chipul unui nou martor al întâmplărilor din Secretul doctorului Honigberger.
Cât despre Zerlendi, acesta întregeşte unul dintre vectorii abandonați ai vieții autorului, cel de la Rishikesh. O bună parte a experiențelor descrise în jurnalul său sunt desprinse din paginile caietelor himalaiene ale lui Eliade – lucru recunoscut direct în prefața din 1970. Acesta nu-şi îngăduise să folosească, în cărțile sale ştiințifice, expertiza pe care o dobândise în Svarga aşram. În Yoga din 1936 se referise doar în notele de subsol la ceea ce a cunoscut, ca observator, în Himalaya sau în Bengal.6 În text de-abia şi-a permis câte o aluzie precaută.7
Deşi atenția cititorului este reținută în primul rând de tehnicile yoghine şi de puterile oculte (siddhi) pe care le dobândeşte Zerlendi prin practica lor, motivul central al nuvelei – cel puțin în intenția lui Eliade – este mitul Shambhalei. Faptul e dovedit de primul ei titlu: Tărâmul nevăzut. Acest ținut secret e imaginat atât ca loc de salvare pentru oamenii evoluați spiritual, cât şi ca turn de veghere asupra mersului istoriei. Cea de-a doua dimensiune este exploatată cu precădere în Post scriptum. Finalul acestei povestiri insinuează fără echivoc că, în momentele dificile ale umanității, locuitorii Shambhalei nu rămân simpli spectatori sau arbitri ai conflictelor dintre națiuni, ci îşi asumă funcția intervenționistă pe care, în creştinism, o dețin îngerii şi arhanghelii.
Date fiind preocuparea obsesivă a autorului Eliade pentru istorie, precum şi raporturile sale biografice cu ideea de istorie, această funcție a Shambhalei de corector istoric merită o discuție serioasă în contextul operei sale din acei ani. Nu o vom întreprinde însă în prezentul articol, căci ar trebui să depăşim cu mult misterele Bucureştilor. În buna tradiție a genului, lăsăm dezvelirea acestui mister pentru un episod viitor.
New Delhi,
octombrie 2009
NOTE
1 În perioada în care a predat limba engleză la Universitatea din Paradeniya, în Sri Lanka, l-a ajutat pe psihiatrul Ian Stevenson în cercetările sale asupra cazurilor de reîncarnare. Cf. cartea acestuia Twenty cases suggestive of reincarnation, Proceedings of the American Society for Psychical Research, vol. XXVI, September 1966, 2nd ed. revised and enlarged, University Press of Virginia, Charlottesville, 1973. Ilustrativ pentru curiozitățile ocultiste ale profesorului Coates este şi articolul său “Atlantis as a scientific reality”, The A.R.E. Journal (Association for Research and Enlightenment, Virginia Beach, VA), IV, nr. 3, Summer 1969.
2 “Introduction”, în: Mircea Eliade, Two tales of the occult, translated from the Rumanian by William Ames Coates, Herder & Herder, New York, 1970, pp. vii-ix (ix).
3 V. recenzia lui Charles S.J. White, în Journal of Asian Studies, Ann Arbor MI, XXX, no. 3, May 1971, pp. 717-719 (718).
4 Ibidem.
5 Încercarea labirintului, op. cit., p. 46.
6 Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Paris – Bucureşti, 1936, pp. 79n, 84n, 125n, 133n etc.
7 Ibidem, p. 68: “Mais ceux qui se décident a renoncer, même pour une certaine période, aux valeurs profanes (vairãgya) et à pratiquer les premiers préliminaires techniques yogiques – ceux-là ont la possibilité de vérifier la réalité et l’efficacité de ces pratiques et d’entrevoir la délivrance.”