IMAGINALUL & LOGOSUL – PRIN GAURA DE VIERME

Tradițiile religioase au ceva în comun: o aceeaşi mundus imaginalis. Un tunel (o gaură de vierme, în expresia literaturii s.f.) face ca noi, modernii, să fi putut trece înspre o altă mundus imaginalis. Am conştientizat trecerea abia după ce am avut, în cuantică, apoteoza ştiinței experimentale. Formularea cea mai clară a acestei conştiențe a dat-o Horia-Roman Patapievici, într-un eseu intitulat “Lumea modernă”, care încheie “Cerul văzut prin lentilă”.

Vizibilitatea sacrului are cel puțin două lumi imaginale, aşadar. Ştiința modernă a jucat rolul tunelului care duce de la una la alta. Fertilitatea sa cognitivă s-a vădit a locui însă o contradicție: se foloseşte de protocoalele nominalismului, în forma ipotezelor, dar ajunge pe tărîmul realismului platonician, la certitudini.

Creştinismul s-a folosit de presupozițiile ontologice ale realismului şi n-a putut depăşi nominalismul imaginal. La fel, islamismul şi iudaismul. Ca să ajungem pe tărîmul realismului imaginal, aşadar, am avut nevoie să ne sprijinim de presupoziții ontologice false (nominaliste).

Ce fel de mister al cunoaşterii are a se vădi aici? Dacă plecăm de la adevăr, ajungem la fals. Dacă plecăm de la fals, ajungem la adevăr. Ca în “logica” paradoxului. Sîntem în tunelul cunoaşterii, nu în inima credinței – să nu uităm! Credință – cunoaştere: antinomia crucială, prin urmare? Supremul paradox: prin creştinism am ajuns la ştiință, iar prin ştiință ajungem la un alt nivel de realitate al credinței.

Patapievici dezvoltă astfel de concluzii. Ele sînt conaturale descrierii sale. Conaturale sînt şi sintezei patristice elaborate de Cristopher C. Knight, în Întruparea şi ştiința contemporană, în româneşte la Curtea Veche, 2009, asupra Logosului.

Că la ştiință am ajuns prin creştinism (fie matricial, fie prin marea ce(n)zură a imaginarului renascentist din vremea Contra-Reformei), nu mai are nevoie de explicitare. Că ştiința duce la un alt nivel de realitate a credinței, e o istorie în curs. Primul imaginal, cel al viziunilor religioase, stătea pe seria: imagine sensibilă – imaginal, unde imaginalul accesa arhetipurile vieții interioare a Logosului (potrivit gîndului heraclidian că propriul sufletului este Logosul). Imaginalul ştiințific stă pe altă serie: imagini algebrice – imaginal, unde imaginalul poate accesa arhetipurile întrupării cosmice a Logosului.

Ce apare ca fiind dificil de înțeles în oricare mundus imaginalis? Mai nimic, azi. Ceea ce ne-am obişnuit să numim cyberspațiu este, acum, noua formă de imaginal a minților noastre, începutul explorărilor noastre în “mistica” acestei noi lumi. Iar cyberspațiul ce este dacă nu o nouă formă imaginală a gîndirii, formă care apare ca fiind a unor obiecte, dar nu este. Ontologic, spațiul cyber este, în fapt, un arbore binar, supercomplex, de conexiuni electronice care pot fi transformate în imagini.

Rămîne să ne întrebăm ce fel de arbore de conexiuni făcea posibilă lumea imaginală de tip religios, acolo “calculatorul” fiind chiar mintea noastră. Nu mai puțin, calculatorul electronic de azi apare şi el ca o copie (imperfectă) a minții omeneşti. Un fel de minte din epocile prereligioase? Poate. Cheia apare a fi mintea. Principiul antropic spune că întreg cosmosul este reglat astfel încît mintea să fie posibilă în cosmos. Principiul Logosului spune şi mai mult: mintea cuprinde un principiu pe care cosmul îl cuprinde şi el, dar nu îl poate conştientiza decît prin minte. E vorba de transcendența însăşi a Logosului, care abia prin minte se prezintă ca transcendență şi devine conştiința unei prezențe în absență.

În teologie, faptul că mintea poate conştientiza transcendența Logosului (fiind purtătoare a arhetipului divin: “chipul şi asemănarea”) şi în acest fel contribuie la mîntuirea (sau la căderea) cosmică a fost dezvăluit în epistolele pauline şi a fost dezvoltat în tradiția care a fost sintetizată de Maxim Mărturisitorul. Apoi atributele cosmice ale Logosului au fost neglijate din pricini dogmatice.

Întruparea a fost considerată ca fiind un eveniment singular (exclusiv ca întrupare în istorie), iar faptul că Logosul este şi principiu cosmogonic a fost trecut în uitare şi în acest fel întruparea sa cosmică (Creația şi anume Creația ca eveniment continuu, iar nu ca unul punctual) a fost lăsată pe seama ştiinței (în măsura în care creatorii de ştiință au devenit sau vor deveni conştienți de arhetipul Logosului înscris în Creație).

Din acest punct de vedere, ştiința modernă se naşte şi din uitarea teologică a Logosului întrupat în Creație. Nu ştim cum ar fi evoluat natura cunoscătoare a minții noastre dacă teologia ar fi menținut vie în tradiție prima întrupare a Logosului (întregul cosmos). Cel mai probabil e că am fi rămas în formele mentale ale imaginalului de tip religios. Aşa cum au evoluat lucrurile, pare că vom reîntîlni acest imaginal metafizic după ce vom fi trecut printr-unul cu substrat fizic. Ceea ce ar putea contribui la restaurarea imaginii potrivit căreia izvorul lumii fizice este metafizic (Logosul).

Locul în care imaginalul cu substrat fizic a intrat în istorie este cuantica. Cine urmăreşte succesiunea vertiginoasă de imagini elaborte de cosmologia cuantică şi compară acest stadiu al noului imaginal cu primele secole ale creştinismului, dominate de elaborarea dinamicii interne a paradoxului “o ființă-două naturi” – Logosul întrupat în istorie, ar putea vorbi cu îndreptățire despre creatorii acestui nou imaginal ca despre Sfinții Părinți ai teologiei creştine.

Fundarea algebrică a noului imaginal pune o problemă încă nepusă în toată claritatea ei: care este esența algebrei, ce fel de întrupare a Logosului se petrece în felul ei matematic, abstract, nonfigural, de a fi? Altfel spus, ce fel de imaginal poate fi acela care lucrează cu “formele” nevăzutelor – un imaginal de dincolo de puterile intuiției care au lucrat în elaborarea geometriei? Ce stă mai presus de intuiție în ierarhia facultăților noastre cognitive? Imaginalul religios fusese lucrat de puterile inspirației (ea, inspirația, fiind dependentă de formele sensibile). Imaginalul ştiinței moderne clasice (Newton, Einstein) – de intuiție (dependentă de formele inteligibile). Ce facultate lucrează odată cu noul imaginal pe care îl scoate la lumina istoriei cuantica?

Nu avem un răspuns cîtă vreme în afară de imaginație, inspirație şi intuiție nu ştim alte facultăți active ale naturii noastre umane. Ne-am putea gîndi, aşadar, că are loc o schimbare a subiectului (a naturii umane)? Că apare, în instanța cognitivă a subiectului, ceva care, pînă acum, lucra, din afară, ca revelație?

În orice caz, rezervorul de imagini al imaginalului (care este imaginarul), de astă dată nu mai este dat, este ceva de construit. Cum s-a construit însă imaginarul vechiului imaginal? N-a fost nici el dat, a fost elaborat pas cu pas. A fost “întrupat” în mental printr-o serie lungă de paşi. Capul de serie însă ține de revelație, cu siguranță, ține de felul în care Logosul se face imanent prin revelație, iar în cazul cuanticii acest cap de serie a stat în descoperirea naturii duale a luminii (nici undă, nici corpuscul; şi undă, şi corpuscul).

Vechiul mister al Logosului întrupat “o ființă-două naturi” reapărea într-un context al descoperirii absolut neaşteptat.