CINCI PROZE

Oglinda

Elena era o femeie frumoasă. Când se plimba pe stradă cu mersul ei uşor legănat, în care se amesteca o plutire inocentă, o tendință spre visare cu un instinct de felină nepăsătoare, pe care nu vrei s-o deranjezi din picoteala ei leneşă de după-amiază, bărbații se opreau adesea s-o cerceteze, sau priveau lung în urma ei. De câte ori se oprea în dreptul vreunei vitrine, rotunjimea feselor ei, ce aminteau de un măr din care îți vine să muşti cu poftă, se accentua şi mai tare; îşi dădea capul pe spate cu mişcări iuți, ca de ciută, sânii îi fremătau înfiorați de propria-i legănare. Sălbăticia ei o făcea încă şi mai dorită. Când vedea dorința licărind în ochii unui trecător care o fixa insistent, ea primea această privire ca pe o îmbrățişare; parcă l-ar fi acceptat pe celălalt în pupila ei mărită să întâmpine privirea palpabilă ca o atingere, o mângâiere. Totul nu dura mai mult de o clipă. Mereu unică, care părea de fiecare dată eternă. Era o frumusețe ce se adăpa la cumpăna dorinței că să-şi potolească setea nesiguranței.
Ajunsă în fața intrării îşi căută alene cheile, apoi împinse cu un gest uşor uşa. Intră. Dezordinea din casă o făcu să surâdă. Îşi strigă motanul, pe Ulise, un birmanez leneş şi pufos, răvăşitor de frumos şi dulce. Îi ascuțea, neîndoios, instictul de felină. Ciuguli în fugă ceva, răsfoi o carte, apoi ațipi pe canapeaua din salon. Seara se pregătea să iasă în oraş, avea o întîlnire. Cu un bărbat, şi nu orice bărbat. Se hotărî să se pregătească pe îndelete. Ascultă muzică tânguitoare, un jazz plin de melancolie, mustind de dorinți, şi se alintă cu o baie aromatică. Îşi alese o rochie neagră simplă, care-i scoatea în evidență linia curbată a şoldurilor, talia subțire şi sânii neastîmpărați. Se opri să se aranjeze în dreptul oglinzii mari din vestibul.
În acea clipă înmărmuri: din oglindă o privea o altă femeie ! Am febră?! Doamne iartă-mă, delirez! Să-mi fi pierdut mințile?! se întrebă Elena. După o clipă ce păru că durează o veşnicie realiză că acel chip din oglindă semăna cu al ei, dar era mai vârstnic cu vreo douăzeci de ani şi urâțit, uscat de vreme, lipsit de lumină. Un chip uzat de timp, ros de propria-i frumusețe. Nu ştia ce să facă, parcă i s-ar fi golit mintea de gânduri, inima de dorinți. Rămase aşa, nedumerită, fixând tâmp oglinda. Atunc, pe neaşteptate, femeia din oglindă îi strigă strident: Fugi!!!! Sentiment de pericol iminent. Ca în filme, dar, culmea, nu-i veni deloc să râdă. Unde să fugă şi de ce? Îşi spuse că poate era o altă variantă a vieții ei, alte decizii luate în diferite momente care dăduseră vieții ei un cu totul alt curs! Poate că pe stradă o luase cândva la stânga şi nu la dreapta, nu se izbise de acel cerşetor care… dar nu-şi încheie şirul gândurilor. Fugi! Îi mai strigă odată disperată femeia aceea, necunoscută, cu chipul atât de cunoscut. Într-o fracțiune de secundă înțelese dar nu cu mintea, cu logica, ci mai degrabă cu toate simțurile ascuțite până la insuportabil că undeva avusese loc o bifurcație, se încurcaseră ițele. Ca într-un labirint. Nu puteau trăi amândouă, cel puțin nu deodată. Ea nu putea exista concomitent în două variante şi dacă voia să trăiască, cea care se ştia aici acum, cealaltă femeie, ea cea din oglindă trebuia să moară. Sau invers! Una din două. De fapt, cea din oglindă se jertfea, murea pentru ea! Se aruncă pe jos, auzi un pocnet şi văzu celălalt trup căzând încet, foarte încet de cealaltă parte a suprafeței netede şi lucioase de sticlă, ca într-o secvență de film dată cu încetinitorul, apoi destrămându-se de parcă ar fi fost de ceață sau fum. Elena îşi pierdu cunoştința.
Nu ştia cât rămăsese aşa. Cînd îşi reveni, era întuneric. Ratase întâlnirea. Dar îşi zărise un alt chip. O clipă îi păru că toate acestea nu se petrecuseră, că o luase somnul şi toate acestea le văzuse doar în vis.

În acea clipă zări oglinda spartă şi un glonte pe podea.


Darshan

Atunci izbucniră toți în strigăte de bucurie. Împăratul tocmai ieşise cu suita lui din palat, îndreptându-se spre piața centrală iar de acolo spre marele fluviu. Elefanții erau acoperiți cu mătăsuri viu colorate şi nenumărate ghirlande de flori. Străjerii care-l înconjurau cu priviri aprige, ca de oțel, parcă zâmbeau şi ei; ochii încondeiați păreau mai blânzi, iar turbanele lor galbene ca şofranul străluceau în lumina amiezii; lama sulițelor lungi ridicate spre cer răsfrângea sclipitor albul alămiu al norilor care în acest ceas al zilei parcă şi ei aduceau cu nişte veseli elefanți zburători. Era marea sărbătoare dinaintea ploilor. Mergeau să se prosterneze în templul zeilor, apoi, după ce se vor fi îmbăiat cu toții în fluviul sfânt, să-l acopere cu flori şi să aşeze, după cum cerea obiceiul, mici candele aprinse pe frunzele de smochin, pe care apa avea să le poarte cu ea.
Împăratul, urmat de marele înțelept, îi salută pe locuitori cu o uşoară înclinare a capului, apoi ridică mâna dreaptă în dreptul inimii. Era iubit şi îşi iubea şi el la rândul său supuşii. Apoi coborî să se scalde în fluviu. Înțeleptul îl urmă. Atunci i se adresă:
- Priveşte cu atenție apa, aşa se scurge şi viața noastră. Priveşte cu atenție fluviul preț de o clipă, dar nu cu ochii minții, ci cu inima. Dacă eşti pregătit şi ai sufletul deschis ai să înțelegi tot ce te-am învățat de când erai copil.
Tânărul împărat se aplecă apropiindu-şi obrajii de apă. Privi mijindu-şi ochii căci sclipirea fluviului aproape că îl orbea. Lumea aştepta cuminte, supusă, încrezătoare. Tăcerea era desăvârşită, amuțiseră şi greierii. Părea că şi fluviul clipocea mai puțin. Îşi afundă capul în apă. La fel făcu şi înțeleptul.
Ce vezi?
Apa…
Apa de culoarea noroiului era parcă tot mai neagră. O clipă păru tuciurie. Părea un fluviu de cerneală care curgea molcom la vale purtând întreaga înțelepciune a scrierilor tuturor învățaților, asemeni unei bărci care te duce pe celălalt mal. Dar dacă îşi asculta inima, maharajul vedea un fluviu scânteieor de la zecile de candele aprinse aşezate pe marile frunze de smochin şi plin de flori de nufăr albe, galbene şi roz. Era drumul unei sărbători. Viața şi moartea erau scrise cu aceeaşi cerneală care în lumina soarelui redevenea o apă neclară, purtată de curent departe, acolo unde se împreunau linia cerului cu a orizontului. La gurile deltei.


Dicționarul

Victor se culcase târziu în acea noapte. Începuse să scrie pentru seminarul de la facultate un eseu despre moarte, pe care trebuia să-l termine până la sfîrşitul săptămânii. Cu puține şanse şi ceva originalitate de interpretare poate ar fi putut participa cu el la congresul internațional de la Berlin pe tema: Moartea şi dimensiunea lingvistică a trecerii. Tema era foarte largă, practic cuprindea, de la analize literare până la noi interpretări filozofice post-meta-moderne, mai tot. Era un subiect care îl preocupase dintotdeauna. Îşi aminti zâmbind malițios piesa unuia dintre marii scriitori ai absurdului în care profesorul ucide patruzeci de eleve într-o singură zi pentru că nici una nu ştiuse cuvântul cuțit în franceză. şi când englezii puseseră în scenă piesa li se păruse parcă prea mult, puțină rezonabilitate în absurd nu strică, hotărând că trei eleve – trei moarte – într-o zi ajung. Mda, bine totuşi că congresul urma să fie ținut la Berlin. Altă poveste, alt umor. Căuta un sinonim pentru moarte parcă prea se repeta des în lucrare cuvântul. Mustea pagina de atâta moarte. E drept, subiectul era pe larg elaborat, avusese şi o idee bună cu moartea şi verbele auxiliare în perspectivă comparată în limbile neo-latine, avînd în vedere şi dimensiunea diacronică a temei. Trecu în birou, nu înainte să îşi facă un ceai de gălbenele. Se opri în dreptul bibliotecii şi căută dicționarul de sinonime. Răsfoi, căută. Nemulțumit, trânti dicționarul pe birou. Deodată auzi un foşnet, ca de mătase. Privi în jur. Nimic. Apoi iar, acelaşi foşnet întâi în stînga lui, apoi în dreapta. Brusc, o adiere uşoară ca o briză îi mîngâie tîmplele şi simți un sărut ca de gheață pe frunte. Rămase locului speriat..
Nu mă vezi? Auzi o voce adâncă, tandră ca o îmbrățişare. Sunt chiar aici, înaintea ta.
Nu vedea nimic. Victor se frecă la ochi şi hotărî să-şi păstreze prezența de spirit. O sincopă.
– Ei, chiar n-ai ochi pentru mine? Doar despre mine scrii.
În acea clipă, parcă un văl i s-ar fi desprins de pe ochi, zări o femeie cu trăsături foarte fine, ochii mari, pătrunzători şi păr negru ca abanosul, prins într-un coc înalt. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Era răpitoare. Ca o pasăre de pradă. Asta şi era. O răpitoare.
Tu eşti? Vreau să spun, dacă-mi permiteți…spuse fâstâcit de propria îndrăzneală, de a o fi tutuit. Tocmai vă căutam… în dicționar vru să adauge dar femeia îl întrerupse:
De obicei eu îi caut pe ceilalți, rar sunt aşteptată sau căutată. Vocea ei suna acum ca o lamă tăioasă, ori un cuțin ascuțit care şfichiuie aerul. şi pe deasupra nu mă căutai unde trebuia. Acolo sunt doar mofturi. Ce prostie, auzi ? Eu şi verbii auxiliari ! pufni. Voi, oamenii, credeți că vorbiți despre ce vă înconjoară şi nu faceți altceva decât să fabricați teorii. Eu nu pot fi cuprinsă într-un cuvânt, şi, la urma urmei, nu sunt nici măcar o stare, ci o legitate, vorbi femeia mai departe, maiestuos, ca o împărăteasă. Pentru mine nu există sinonime, sunt unică, înțelegi? Unică şi non-repetitivă, de fiecare dată alta şi totuşi aceeaşi… Şi, în realitate, în ciuda gramaticii voastre eu nu mă declin!
Iar eu nu mă înclin, spuse brusc Victor bătăios prinzând pe neaşteptate curaj, parcă vrând să-i facă impresie acelei femei învăluită în frumusețe precum copilul în scutece calde.
Încântată parcă de un asemenea răspuns neaşteptat, femeia începu să rîdă; rîsul ei aducea cu bătăile unei inimi al cărei ritm se accelerează, apoi se opreşte brusc. Bătăile unei inimi pe o cardiogramă. Apoi o linie. Se apropie de tânărul atât de cutezător şi cu un gest neşteptat, sălbatic, dar în acelaşi timp duios, îşi revărsă peste chipul lui Victor părul ei lung şi întunecat ca fundul oceanului. Acesta o secundă nu-şi mai simți corpul, nici bătăile inimii. O secundă de moarte. De parcă timpul, timpii lui verbali, şi moartea subiectul şi obiectul s-ar fi îngemănat. Ca într-un sărut, o îmbrățişare. Apoi nimic. Toate erau la locul lor, da: biroul, dicționarul de sinonime, cărțile împrăştiate prin cameră, ceaiul de gălbenele răcit, pe jumătate băut. Toate erau la locul lor. Dar parcă altfel. Nu va merge la congres... Avea să scrie o lucrare, sau o povestire, da ? O povestire despre fericire. Chiar aşa. Despre fericirea de a te fi născut.
La timpul prezent.


Moartea şi explozia Cernobîl

Îmi povestise că în acea zi se plimbaseră prin pădurea din apropiere, merseseră la cules ciuperci, sau făcuseră, toată familia,o excursie, cam aşa ceva. Eu chiar în zilele acelea plecasem cu serviciul tocmai în celălalt capăt al țării, nu mai ştiu cum se nimerise să plec chiar de 1 mai, era, totuşi, ziua muncii. Pe vremea aia nu se călătorea aşa uşor ca acum, mă minunez cum se fâțâie azi tinerii, ba la Londra, ba la Paris, ba ştiu eu unde. Cred că mă trimiseseră în delegație, cum se spunea pe atunci, da, negreşit. Toate astea mi le-a povestit la telefon cu puțin înainte să cadă la pat şi să aibă toate simptomele acelea stranii, înainte să se prăpădească cu toții, de fapt. Totul s-a derulat atât de repede, în numai câteva săptămâni totul. Dar nu vreau să mă gândesc acum, că doar mă ştii, mă înduioşez şi nu mă mai pot opri din plâns cu orele. În fine. Gata, mi-a trecut.
Îți spuneam că plecaseră în excursie, când a avut loc explozia, şi tot ce văzuseră ei a fost un fel de ploaie abia perceptibila, de parcă lumina ar fi curs şi praf alb cernit, dar totul nu durase mai mult de câteva minute. Explodase centrala atomică de lângă oraş, aveau să afle a doua zi. Apoi nimic. Se plimbaseră, culeseseră ciuperci, mai târziu se aşezaseră pe malul râului să mănânce ceva, bărbații băuseră o bere, copiii se jucaseră printre copaci, iar seara se întorseseră acasă. O zi liniştită de început de primăvară. Apoi, peste puțin timp, au murit cu toții. Dar asta începusem să-ți relatez: că toate fuseseră cumva din cale afară de neobişnuite. Chipul morții venise înspre ei sub un chip banal. De fapt, fără chip. Până atunci toate se desprinseseră cumva, unele de altele, ştiai că războiul înseamnă foamete, spaimă, fugă, case abandonate, bombardamente, refugii temporare, oroarea lagărelor, a foametei, a dezastrelor şi un instinct de a supraviețui cu orice preț acelui chip al distrugeii care-ți rânjea. Dar acum moartea venise înspre ei sub chipul vieții: flori înmiresmate, soarele bătând, păsările ciripind. Şi ucidea. Poate asta era cel mai straniu, că de fapt răul n-avea, n-a avut neapărat un chip al său, pricepi? Nimic. Un semn, ceva ca în poveşti când eroul este recunoscut după aluniță, nimic de genul ăsta. Asta voiam să îți povestesc. A fost ultima oară când am
văzut-o. Uneori o mai visez şi acum şi mi se pare că am rămas în viață doar ca să-mi amintesc şi să povestesc altora cum s-au contopit cele două chipuri. Hai, nu te mai obosesc, pisoiule, dormi. Noapte bună.


Ciutura

Johann Christian era însetat. Ajunsese cu o zi în urmă în vechiul burg nordic, Halstadt am Wein, şi petrecuse noaptea într-un han de la marginea oraşului, aflat chiar lângă târgul de vite din piața Markt. Setea lui creştea cu fiecare minut care trecea. Căuta vechiul cimitir protestant, despre care îi vorbise herr Sebastian, bătrânul meşter care cioplea îngeri pentru catedralele din sud. „Du-te în Halstadt, îi spusese, în cimitirul burgului e mormântul vestitului organist din Hilfebrunn, pe care se spune că ar fi înflorit un migdal. Poate că ai să găseşti răspuns la întrebările care te macină de atâta vreme. Du-te, şi Dumnezeu să te aibă în pază!”
Tânărul străbătuse ținuturile pe jos, cerând adăpost peste noapte prin satele prin care trecuse drumul său. Aşa trecu primăvara, iar sfîrşitul verii era aproape, pe câmpuri fructele dădeau în pârg. Ajunsese în cele din urmă în oraş. Dogoarea zilei era puternică pentru acea perioadă a anului, nu se clintea nici firul de iarbă, soarele parcă înmărmurise suspendat pe cer; doar bătăile de ciocan ale fierarului se auzeau, ritmice, insistente, răbdătoare. Apoi linişte, o linişte venită de departe. Se afla chiar la intrarea în cimitir. Păşi înăuntru simțind că setea devenea tot mai arzătoare şi mai greu de învins. Aflat pe o colină, micul cimitir inspira calm şi linişte; printre lespezile frumos cioplite, fără cruci cum era obiceiul la protestanți, doar câțiva arbuşti, mesteceni înalți şi drepți ca paloşul unui înger; în zare se întindea câmpia, iar la orizont se vedeau crestele munților învăluiți în ceață. Johann Christian se aplecă şi atinse o lespede; era fierbinte, aproape îmbietoare ca un sălaş pentru trupul obosit al drumețului. Se întinse o clipă şi adormi numaidecât. Dormi mult şi visă îngerii bătrânului meşter care-i zâmbeau prietenos atingându-l cu aripile pe umăr. Îl trezi setea care deveni insuportabilă. Începu să caute mormântul organistului; de fapt, căuta cu privirea un migdal.
Era chiar la celălalt capăt al cimitirului. Ocoli o lespede şi îl zări, la umbra unui mesteacăn. Dar nu migdalul îi atrase atenția, ci fântâna care se afla chiar pe locul unde părea să fi fost mormântul căutat. Trase grăbit apă din fântână şi bău dintr-o răsuflare toată apa din găleată. Apa era proaspătă şi rece, ca un pârâu de munte deşi miroasea uşor a pământ. După ce îşi potoli setea îşi sterse buzele cu capătul mînecii. Numaidecît gâtlejul începu să-l ardă, apoi căzu neînsuflețit pe pămîntul reavăn, printre flori. Fântâna cu apă vie - apă moartă. Apoi se trezi şi porni mai departe, în alt oraş. Meşterul îi vorbise şi despre mormântul ducelui Wihlebald aflat în celălalt capăt al ținutului.
Acolo se zvonea că ar fi înflorit un trandafir care lăcrima.

MARIA-GABRIELA CONSTANTIN