Note clasice
Liviu Franga
MODERNITATEA ŞI ACTUALITATEA ANTICHITĂȚII. Însemnări retrospective pentru stimularea reflecției (II)
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
Să încercăm a răspunde, însă, şi la o altă întrebare, a cărei natură ne poate apărea, la o primă privire, pur paradoxală. Este, oare, Antichitatea domeniul, sfera, zona – cum doriți să-i spuneți – exclusivă, de drept şi de fapt, a trecutului? Reformulând sintetic, Antichitate egal (exclusiv) trecut? Minima prudență dubitativă – condiție apriorică a oricărei ştiințe autentice – permite şi chiar justifică o anumită retoricizare a interogației.
Nimeni nu ar putea nega evidența că, aplecându-ne asupra Antichității şi a operelor acesteia, ajunse până la noi sub diferite forme, de la textele manuscriselor până la conceptele filosofilor, juriştilor sau ale oratorilor – fără a mai aminti de uriaşa bogăție a relicvelor arheologico-arhitecturale, care continuă să reprezinte şi pentru omul planetei de azi, ca şi pentru predecesorii acestuia, obiectul unui frenetic turism cultural –, ne aplecăm, desigur, asupra trecutului, asupra a ceea ce a fost nu demult, ci foarte de demult. Nici un fel de raționament speculativ nu ar putea dacă nu răsturna, măcar eluda acest adevăr, cel puțin la fel de incontestabil pentru oricine dintre noi ca şi, să zicem, de pildă, sfericitatea Pământului.
Şi, totuşi ...
Dacă prin ceea ce universal numim Antichitate, respectiv acel sector cultural dominat de paradigma greco-romană a istoriei Lumii Vechi (ultima sintagmă fiind sinonimă cu neologismul de sorginte latină), înțelegem în mod prioritar şi – de ce nu? – predominant valorile de natură spiritual-conceptuală ale acelei Lumi, şi nu în primul rând vestigiile ei concrete, materiale, ajunse până la noi, atunci putem admite că Antichitatea – pe care de acum înainte o vom numi clasică, spre a o deosebi de celelalte sectoare ale Lumii Vechi, aflate într-o dezvoltare genetică independentă şi total paralelă cu paradigma greco-romană – s-a impus şi continuă să se impună omului ulterior, postantic, modern şi chiar recent sau actual, ca un rezervor de resurse alternative în raport cu o problematică specifică vârstelor mai noi ale umanității. Prin însuşi faptul că a existat cândva şi undeva, într-un spațiu al Europei şi al Mediteranei comun nouă, succesorilor ei, această Antichitate clasică, lăsând urme adânci în spirit, dar şi în materie, nu a putut şi nu va putea fi niciodată ştearsă, ca de pe o tablă, cu buretele. Ea nu numai că există – palpabil sau nu – şi nu poate fi, astfel, ignorată, ci mai mult, preexistând față de noi, ne vorbeşte ca atare, persistă, şi se oferă pe sine. Ea face parte din educația noastră, în consecință ne formează. Pe cale şcolară, ca şi pe una strict personală (lecturi individuale, contact ocazional sau permanent cu vestigiile Antichității, spectacole de teatru, de film şi televiziune, spiritul olimpic al competițiilor sportive, universul muzical construit pe tipare antice sau ca replici la acestea, ş. a. m. d.).
Revin, aşadar, la propoziția: Antichitatea (clasică, în primul rând, mai intens şi mai pregnant decât toate celelalte sectoare istorice ale Lumii Vechi) ne modelează. Fie că o acceptăm fie că nu, fie că o înțelegem sau nu şi, deja deci – şi să respingem orice formă de inactualitate, o condamnăm la dispariție prin izolare şi voluntară uitare, această componentă esențială a Lumii Vechi, care este Antichitatea clasică, trăieşte – vrem ori nu vrem – prin noi înşine şi nu poate fi extirpată spiritual, nici anulată prin refuzul de a apela la memorie. Mai ales în ordinea spiritului şi a rațiunii, Antichitatea clasică te provoacă. Este becul roşu care clipeşte mereu, semnalându-ți că ai ajuns pe avarie dacă îl ignori.
... Iar dacă nu ignori avertismentul, dacă răspunzi atenționării, va trebui să acceptăm că, spiritual, rațional, estetic şi etic, Antichitatea vorbeşte lumii de azi nu numai despre trecut. Vorbind viitorului, adică, după dispariția sa istorică, tuturor vârstelor umanității care au succedat-o, este limpede că Antichitatea vorbeşte şi despre viitor, nu doar despre ceea ce a fost acum două-trei mii de ani şi mai bine. Antichitatea este trecutul zilei de mâine, pentru toți cei care nu se mulțumesc cu simplul şi netedul azi.
Pe măsură ce ne îndepărtăm de Lumea Veche greco-romană, Antichitatea creşte şi mai adânc în noi. Dacă vrem şi nu respingem aprioric ideea, putem cunoaşte această Antichitate, încă fără efort, prin suita de replici ulterioare pe care – să zicem aşa – postanticii, de la medievali la contemporani, le-au dat componentei antice din formația cultural-spirituală a Europei. Paradoxal şi oximoronic, putem închide provizoriu considerațiile de mai sus susținând că Antichitatea clasică, prin resursele ei culturale şi valorile spiritual-raționale formative pe care le redescoperim şi azi, de la o generație la alta, în neîntreruptă succesiune, este trecutul de mâine al omenirii. Sau, cu o formulare foarte pertinentă (chiar dacă referința viza, propriu-zis, ştiința arheologiei), Antichitatea este „trecutul utopic” (die utopische Vergangenheit), în termenii lui Nikolaus Himmelmann.1
1. Trecutul utopic. Arheologia şi cultura modernă. Traducere şi note de Alexandru Avram. Prefață de Petre Alexandrescu. Bucureşti, Editura Meridiane, 1984.
Nimeni nu ar putea nega evidența că, aplecându-ne asupra Antichității şi a operelor acesteia, ajunse până la noi sub diferite forme, de la textele manuscriselor până la conceptele filosofilor, juriştilor sau ale oratorilor – fără a mai aminti de uriaşa bogăție a relicvelor arheologico-arhitecturale, care continuă să reprezinte şi pentru omul planetei de azi, ca şi pentru predecesorii acestuia, obiectul unui frenetic turism cultural –, ne aplecăm, desigur, asupra trecutului, asupra a ceea ce a fost nu demult, ci foarte de demult. Nici un fel de raționament speculativ nu ar putea dacă nu răsturna, măcar eluda acest adevăr, cel puțin la fel de incontestabil pentru oricine dintre noi ca şi, să zicem, de pildă, sfericitatea Pământului.
Şi, totuşi ...
Dacă prin ceea ce universal numim Antichitate, respectiv acel sector cultural dominat de paradigma greco-romană a istoriei Lumii Vechi (ultima sintagmă fiind sinonimă cu neologismul de sorginte latină), înțelegem în mod prioritar şi – de ce nu? – predominant valorile de natură spiritual-conceptuală ale acelei Lumi, şi nu în primul rând vestigiile ei concrete, materiale, ajunse până la noi, atunci putem admite că Antichitatea – pe care de acum înainte o vom numi clasică, spre a o deosebi de celelalte sectoare ale Lumii Vechi, aflate într-o dezvoltare genetică independentă şi total paralelă cu paradigma greco-romană – s-a impus şi continuă să se impună omului ulterior, postantic, modern şi chiar recent sau actual, ca un rezervor de resurse alternative în raport cu o problematică specifică vârstelor mai noi ale umanității. Prin însuşi faptul că a existat cândva şi undeva, într-un spațiu al Europei şi al Mediteranei comun nouă, succesorilor ei, această Antichitate clasică, lăsând urme adânci în spirit, dar şi în materie, nu a putut şi nu va putea fi niciodată ştearsă, ca de pe o tablă, cu buretele. Ea nu numai că există – palpabil sau nu – şi nu poate fi, astfel, ignorată, ci mai mult, preexistând față de noi, ne vorbeşte ca atare, persistă, şi se oferă pe sine. Ea face parte din educația noastră, în consecință ne formează. Pe cale şcolară, ca şi pe una strict personală (lecturi individuale, contact ocazional sau permanent cu vestigiile Antichității, spectacole de teatru, de film şi televiziune, spiritul olimpic al competițiilor sportive, universul muzical construit pe tipare antice sau ca replici la acestea, ş. a. m. d.).
Revin, aşadar, la propoziția: Antichitatea (clasică, în primul rând, mai intens şi mai pregnant decât toate celelalte sectoare istorice ale Lumii Vechi) ne modelează. Fie că o acceptăm fie că nu, fie că o înțelegem sau nu şi, deja deci – şi să respingem orice formă de inactualitate, o condamnăm la dispariție prin izolare şi voluntară uitare, această componentă esențială a Lumii Vechi, care este Antichitatea clasică, trăieşte – vrem ori nu vrem – prin noi înşine şi nu poate fi extirpată spiritual, nici anulată prin refuzul de a apela la memorie. Mai ales în ordinea spiritului şi a rațiunii, Antichitatea clasică te provoacă. Este becul roşu care clipeşte mereu, semnalându-ți că ai ajuns pe avarie dacă îl ignori.
... Iar dacă nu ignori avertismentul, dacă răspunzi atenționării, va trebui să acceptăm că, spiritual, rațional, estetic şi etic, Antichitatea vorbeşte lumii de azi nu numai despre trecut. Vorbind viitorului, adică, după dispariția sa istorică, tuturor vârstelor umanității care au succedat-o, este limpede că Antichitatea vorbeşte şi despre viitor, nu doar despre ceea ce a fost acum două-trei mii de ani şi mai bine. Antichitatea este trecutul zilei de mâine, pentru toți cei care nu se mulțumesc cu simplul şi netedul azi.
Pe măsură ce ne îndepărtăm de Lumea Veche greco-romană, Antichitatea creşte şi mai adânc în noi. Dacă vrem şi nu respingem aprioric ideea, putem cunoaşte această Antichitate, încă fără efort, prin suita de replici ulterioare pe care – să zicem aşa – postanticii, de la medievali la contemporani, le-au dat componentei antice din formația cultural-spirituală a Europei. Paradoxal şi oximoronic, putem închide provizoriu considerațiile de mai sus susținând că Antichitatea clasică, prin resursele ei culturale şi valorile spiritual-raționale formative pe care le redescoperim şi azi, de la o generație la alta, în neîntreruptă succesiune, este trecutul de mâine al omenirii. Sau, cu o formulare foarte pertinentă (chiar dacă referința viza, propriu-zis, ştiința arheologiei), Antichitatea este „trecutul utopic” (die utopische Vergangenheit), în termenii lui Nikolaus Himmelmann.1
1. Trecutul utopic. Arheologia şi cultura modernă. Traducere şi note de Alexandru Avram. Prefață de Petre Alexandrescu. Bucureşti, Editura Meridiane, 1984.