Cronica literară
Vitalie Ciobanu
FANTEZII NEGRE CU PLANETA MOLDOVA
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
De când cu invazia digitalului în lumea contemporană, literatura suportă şi ea tot felul de presiuni şi tentații, care o obligă să-şi adapteze ritmul, metabolismul şi… snobismul la ultimele trenduri estetice. E un fel de altoi al filozofiei produsă de revoluția tehnologică pe mai vechea sfidare anti-establishment, manifestată de artist. Cyberpunk-ul este expresia cea mai puțin formalizată a acestei originale simbioze. Pentru a nu rătăci pe cărări greşite, am căutat semnificația acestui termen compozit în Wikipedia – atotştiutoarea enciclopedie electronică –, unde am găsit, între multe altele, următoarea definiție: „Cyberpunk-ul este un fenomen de contracultură, dar mai mult decât atât este un gest anarhic. Cultură a „delirului” (Paul Virilio), formă a artei de a răspunde tehnologiei, chiar formă revoluționară, dedicată destrămării oricărui liant ce semnalează realitatea drept consensus, cyberpunk-ul se vrea o manieră de blocaj în fața controlului de masă.” Tot aici: „O nouă modalitate de formatare a lumii intens digitalizate, e spațiul simulacrului prin excelență. Cyberpunk-ul e narațiunea „modului tehnologic de a fi în lume”. Alte precizări: „Cyberpunk-ul operează cu un prezent continuu care se desfăşoară în baza noțiunii de simultaneitate. Timpul, dacă oricum e vidat de varianta sa cronologică, e privit ca mediu elastic, subiectiv, asemeni unui „event loop” care poate fi accesat în multitudinea pliurilor sale, inclusiv ca viitor care s-a întâmplat deja.”
Complicată materie, literatură şi fizică cuantică în acelaşi timp. Ce să mai spunem de noțiunea-hibrid: „cyberpunk moldovenesc”? Or, tocmai asta ne propun artiştii ascunşi sub simpatica emblemă Planeta Moldova – Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş –, într-un volum apărut în acest an la Editura Cartier (cu dublă lansare Bucureşti/Chişinău), intitulat misterios-macabru: Nekrotitanium. Cartea celor doi autori din stânga Prutului este ilustrată de un alt basarabean, pictorul Roman Tolici, stabilit la Bucureşti de mai mulți ani ca şi colegii săi, cunoscuți în România pentru stilul specific, „moldovenesc”, pe care l-au lansat în muzică (piese servind de multe ori drept coloană sonoră pentru diverse materiale video sau pentru bancuri haioase şi scheciuri audio), dar şi prin textele lor literare. E un stil ce combină parodia, umorul şi satira necruțătoare la adresa unor inerții mentale, a clişeelor despre Basarabia, care mai circulă în dreapta Prutului chiar şi după 20 de ani de la dispariția Zidului comunist. Cine cunoaşte felul de a scrie şi manifesta artistic al celor de la Planeta Moldova nu mai are nevoie de o prezentare specială. Eu însă, ca cetățean român cu viză de reşedință la Chişinău, recunosc cu mâna pe inimă, sunt excedat de „particularismele” locului: de la Voronin şi până la Pavel Stratan, acolo, în „republică”, eşti asaltat zilnic de o avalanşă de vulgarității şi gesturi de prost-gust. În piețe, alături de manelele româneşti şi de cântecele de puşcărie moscovite, circulă casete cu bancuri şi melodii aşa-zicând dezinhibate, în care „limba moldovenească”, adică idiomul românesc stricat, împănat cu rusisme, vorbit de straturile cele mai inculte ale societății basarabene, respiră în voie, dând consumatorilor un sentiment de libertate, o senzație de relaxare cvasi-cathartică în raport cu exigențele şi normele limbii române literare, care, de bine de rău, au fost apropriate în şcoală, în instituțiile statului şi în audiovizual, chiar şi în redacțiile arondate liniei politice rusofile de la Chişinău. Nu mi-am imaginat, pe la începutul anilor ‘90, că unii „artişti” basarabeni îşi vor căuta anume în această zonă rău famată specificul ireductibil, „croiala irepetabilă” cu care să se prezinte la marele festin al culturii române – întrucât nu poți realiza opere durabile într-un slang aproximativ, într-un argou de mahala. Cu timpul mi-am dat seama că motivația creatorilor noştri mai noi nu este una politică şi ideologică – apanajul fostei nomenclaturi de la Chişinău, care încearcă să-şi conserve puterea şi privilegiile prin reluarea unor teorii staliniste cu privire la identitatea basarabenilor –, ci strict pecuniară, urmăreşte găsirea unor nişe comerciale, a unei disponibilități pentru „exotic” şi „diferență” pe o piață care suportă orice ciudățenie, orice deviere clinică, orice experiment lingvistic şi comportamental. Contemplu aceste aberații servite pe post de „produse autentice ale sensibilității moldoveneşti” şi surâd melancolic: ceea ce, până acum un deceniu, era considerat o consecință regretabilă a procesului de rusificare forțată şi lobotomizare ideologică operată de sovietici, provocând rezistența intelectualilor basarabeni, a scriitorilor şi profesorilor din şcoală, azi este privit cu bunăvoință, considerat o formă agreabilă de entertainment, cu drept egal la existență alături de orice capodoperă „clasică” a literaturii/culturii române, atâta timp cât „valoarea” produsului, nu-i aşa, este determinată de piață, de jocul imprevizibil şi cinic al cererii şi ofertei. Celui ce va protesta în fața acestei echivalări abuzive, s-ar putea să i se răspundă cu un argument greu de combătut: şi Mircea Cărtărescu făcea în Levantul – o lucrare devenită canonică – un melanj postmodern de stiluri de exprimare, combinând într-un mod ingenios limbajul contemporan cu expresii şi cuvinte arhaice. Comparația frizează enormitatea, dar poți să interzici cuiva să o articuleze?
Dacă pot fi asociați acestui mod deşănțat de a face artă, Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş se află totuşi în elita clasei. „Ghiduşiile” lor sunt perfect controlate, rusismele – explicate, cuminte, la subsolul paginii. Nekrotitanium este gândit ca o parodie terifiantă despre Basarabia şi basarabeni. Cartea adună o galerie de personaje odioase, care comit crime în serie, aidoma unor apucați, unor bolnavi psihic. Nu le poți lua în serios, te poți minuna doar de imaginația explozivă (sau maladivă) a celor doi autori. Judecați şi dumneavoastră.
Un băiat, pe nume Ionel Gavriliuc, rămâne orfan, după ce tatăl său, mort beat, a fost călcat de un buldozer. Mama băiatului, Liuba, a murit otrăvită de nişte chifteluțe alterate servite la parastasul soțului (prilej cu care şi-a dat duhul o jumătate de sat). Ionel Gavriliuc este luat în custodie de un unchi. Victor Bulbuc, un individ cu înclinații sadice, încearcă să-şi omoare nepotul ținându-l închis trei ani într-o pivniță, sperând să rămână unicul moştenitor al gospodăriei părinților băiatului. Aflăm repede şi de ce. Sub casa lor este îngropat un vestit bişnițar şi speculant de la Odessa, despre care se spunea că ar fi avut prin buzunarele nescotocite la timp comori de nedescris. Băiatul însă supraviețuieşte în chip miraculos tuturor încercărilor unchiului său de a-l omorî, rezistă inclusiv metodelor de anihilare inventate de un alt nebun de legat – Serafim Ivanovici Trosnet, un chirurg alcoolic. Decupez un fragment mai consistent, ca probă a scenelor horror, turnate cu voluptate morbidă de autorii Nekrotinanium-ului:
„În primul rând, Ionel era imun la otrăvuri. Bulbuc şi Trosnet au înțeles acest lucru deoarece îi dădeau copilului în fiecare zi câte o strachină de lături cu cianură de potasiu, dar metoda n-a funcționat şi brutele au hotărât să recurgă la preparate neuroparalizante precum Sarin, Zoman (ort. autorilor – Vit. C.) sau VX, pentru a sparge zidul imunitar al copilului. Dar fără succes. După ce nici tratamentul cu Fosgen şi Fentanil n-a funcționat, Ionel a fost hrănit cu antrax presărat pe înghețată sau dizolvat în sirop de căpşuni. Din acest motiv, surorile medicale care furau înghețată de la Ionel au murit în câteva zile. Mai departe, Bulbuc şi Trosnet au trecut la agenți patogeni mai exotici. Au încercat pe rând holera, ebola, malaria, salmonela şi trichineloza, dar fără efect. În cele din urmă, când nici injecția cu mercur sau vaporii de amoniac nu l-au afectat pe Ionel, Bulbuc şi Trosnet au înțeles că totul e în zadar, deoarece murise aproape întreg spitalul, iar saloanele erau pline de cadavre în descompunere. Câinii şi corbii se adunaseră afară hămesiți, iar Ionel era la fel de rumen şi vesel ca înainte. Echipați cu măşti antigaz şi costume de protecție, Bulbuc şi Trosnet au făcut o ultimă sforțare, aruncându-l pe Ionel într-un cazan industrial cu acid sulfuric pe care l-au astupat ermetic, l-au înfierbântat până la 300 de grade, apoi l-au conectat la o sursă de curent de 10.000 de volți. Au aşteptat trei ore ca să fie siguri, dar… nu le-a mers. Ionel a ieşit din cazan zâmbind, s-a scuturat de acid şi s-a uitat nedumerit la cei doi. Bulbuc şi Trosnet erau deopotrivă stupefiați şi turbați de mânie. În cele din urmă au hotărât că Ionel trebuie să moară de moarte violentă, chiar dacă asta atrăgea blestemul de sub pământ al mamei sale.” (p. 23)
Alcoolul şi drogurile ocupă un loc de cinste în roman, însoțind, ca un damf urât prevestitor, şiragul interminabil de asasinate şi scene de tortură descrise de cei doi autori veseli. În centrul narațiunii se află însă un alt personaj – o bătrânică fabuloasă dintr-un sat basarabean, prin nimic remarcabilă ca înfățişare, dar purtând o aură de invincibilitate şi mister. Serafima Cozonac conduce un adevărat imperiu ocult, botezat „Nekrotitanium Constructions Inc.” – „un mastodont financiar aflat în creştere vertiginoasă”. O corporație specializată în tehnici de accedere către lumea „de dincolo”: 70 de fabrici de sicrie, 10.000 de magazine de pompe funebre, 30 de şantiere de extras marmură şi granit pentru cripte şi cavouri, 999 de cimitire, numeroase asociații de gropari şi firme de tuning funerar. Femeia ascundea sub salteaua ei putredă, din celula în care s-a rugat să fie închisă pentru a-i atrage în conspirația ei pe cei doi derbedei sângeroşi, un laptop de ultimă generație, Syntakt G9, cu care se conecta la satelitul personal „şi pe lângă sutele de filme porno, descărcate în timpul liber, superviza şi conducea corporația uriaşă.” După ce îi trimite pe Bulbuc şi Trosnet, scăpați de la pârnaie, să-l recupereze pe Ionel Gavriliuc, băiatul paranormal, din labele altui psihopat, academicianul Koshkin de la Institutul de Biotehnologie şi Nanorobotică din Moscova – o adevărată odisee presărată cu alte câteva zeci de cadavre –, bătrânica se pregăteşte să-şi pună în aplicare marele său plan: detronarea Diavolului şi suprimarea Morții. În acest scop, îşi propune să conecteze creierele decedaților din toate cimitirele lumii într-o rețea globală sofisticată, cu ajutorul căreia va descifra codurile de acces de la Porțile Iadului. Urmarea temerarei încercări – ne anunță autorii – o vom afla în Nekrotitanium, vol. 2.
O poveste gotică, o comedie neagră concepută în stilul benzilor desenate (ilustrațiile lui Roman Tolici sunt elocvente), care îmi aminteşte de Alba-ca-Zăpada şi roşul bolşevic – romanul de debut al Danutei Maslowska (tradus la noi de Constantin Geambaşu), dar fără a-i concura complexitatea (cartea scriitoarei poloneze transcrie o existență psihedelică, transferându-te în interiorul unui delir chiar şi la nivelul frazării). Planeta Moldova ne bagă într-o caricatură. Într-o imagine grotescă, dusă până dincolo de absurd, scufundată într-un marasm ironico-schizofrenic, a ținutului românesc de la est de Prut şi a spațiului neguros/angoasant care se întinde mai departe, spre Siberia şi Extremul Orient. În plus, ne epatează cu o atitudine specifică față de literatură, în conformitate cu prescripțiile cyberpunk-ului, mai sus citate: convențiile şomează, autorul (autorii!), multiplicați în text, nu mai au nici un fel de orgoliu întemeietor (care „întemeiere”, când folosim materiale reciclate, carton gofrat şi vopsele contrafăcute?!), ierarhiile abdică, simulacrul dislocă realitatea, marginalitatea, promiscuitatea criteriilor îşi proclamă, nestingherit, imperiul de o mie de ani. Cititorul român, mai ales cel (foarte) tânăr, branşat la rețea, adolescentul sceptic şi omniscient, pentru care până şi un termen ca „desacralizarea” nu este decât o tehnică de învăluire, o stratagemă de supraviețuire a sistemului, se poate declara satisfăcut: suntem în rând cu lumea!
Complicată materie, literatură şi fizică cuantică în acelaşi timp. Ce să mai spunem de noțiunea-hibrid: „cyberpunk moldovenesc”? Or, tocmai asta ne propun artiştii ascunşi sub simpatica emblemă Planeta Moldova – Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş –, într-un volum apărut în acest an la Editura Cartier (cu dublă lansare Bucureşti/Chişinău), intitulat misterios-macabru: Nekrotitanium. Cartea celor doi autori din stânga Prutului este ilustrată de un alt basarabean, pictorul Roman Tolici, stabilit la Bucureşti de mai mulți ani ca şi colegii săi, cunoscuți în România pentru stilul specific, „moldovenesc”, pe care l-au lansat în muzică (piese servind de multe ori drept coloană sonoră pentru diverse materiale video sau pentru bancuri haioase şi scheciuri audio), dar şi prin textele lor literare. E un stil ce combină parodia, umorul şi satira necruțătoare la adresa unor inerții mentale, a clişeelor despre Basarabia, care mai circulă în dreapta Prutului chiar şi după 20 de ani de la dispariția Zidului comunist. Cine cunoaşte felul de a scrie şi manifesta artistic al celor de la Planeta Moldova nu mai are nevoie de o prezentare specială. Eu însă, ca cetățean român cu viză de reşedință la Chişinău, recunosc cu mâna pe inimă, sunt excedat de „particularismele” locului: de la Voronin şi până la Pavel Stratan, acolo, în „republică”, eşti asaltat zilnic de o avalanşă de vulgarității şi gesturi de prost-gust. În piețe, alături de manelele româneşti şi de cântecele de puşcărie moscovite, circulă casete cu bancuri şi melodii aşa-zicând dezinhibate, în care „limba moldovenească”, adică idiomul românesc stricat, împănat cu rusisme, vorbit de straturile cele mai inculte ale societății basarabene, respiră în voie, dând consumatorilor un sentiment de libertate, o senzație de relaxare cvasi-cathartică în raport cu exigențele şi normele limbii române literare, care, de bine de rău, au fost apropriate în şcoală, în instituțiile statului şi în audiovizual, chiar şi în redacțiile arondate liniei politice rusofile de la Chişinău. Nu mi-am imaginat, pe la începutul anilor ‘90, că unii „artişti” basarabeni îşi vor căuta anume în această zonă rău famată specificul ireductibil, „croiala irepetabilă” cu care să se prezinte la marele festin al culturii române – întrucât nu poți realiza opere durabile într-un slang aproximativ, într-un argou de mahala. Cu timpul mi-am dat seama că motivația creatorilor noştri mai noi nu este una politică şi ideologică – apanajul fostei nomenclaturi de la Chişinău, care încearcă să-şi conserve puterea şi privilegiile prin reluarea unor teorii staliniste cu privire la identitatea basarabenilor –, ci strict pecuniară, urmăreşte găsirea unor nişe comerciale, a unei disponibilități pentru „exotic” şi „diferență” pe o piață care suportă orice ciudățenie, orice deviere clinică, orice experiment lingvistic şi comportamental. Contemplu aceste aberații servite pe post de „produse autentice ale sensibilității moldoveneşti” şi surâd melancolic: ceea ce, până acum un deceniu, era considerat o consecință regretabilă a procesului de rusificare forțată şi lobotomizare ideologică operată de sovietici, provocând rezistența intelectualilor basarabeni, a scriitorilor şi profesorilor din şcoală, azi este privit cu bunăvoință, considerat o formă agreabilă de entertainment, cu drept egal la existență alături de orice capodoperă „clasică” a literaturii/culturii române, atâta timp cât „valoarea” produsului, nu-i aşa, este determinată de piață, de jocul imprevizibil şi cinic al cererii şi ofertei. Celui ce va protesta în fața acestei echivalări abuzive, s-ar putea să i se răspundă cu un argument greu de combătut: şi Mircea Cărtărescu făcea în Levantul – o lucrare devenită canonică – un melanj postmodern de stiluri de exprimare, combinând într-un mod ingenios limbajul contemporan cu expresii şi cuvinte arhaice. Comparația frizează enormitatea, dar poți să interzici cuiva să o articuleze?
Dacă pot fi asociați acestui mod deşănțat de a face artă, Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş se află totuşi în elita clasei. „Ghiduşiile” lor sunt perfect controlate, rusismele – explicate, cuminte, la subsolul paginii. Nekrotitanium este gândit ca o parodie terifiantă despre Basarabia şi basarabeni. Cartea adună o galerie de personaje odioase, care comit crime în serie, aidoma unor apucați, unor bolnavi psihic. Nu le poți lua în serios, te poți minuna doar de imaginația explozivă (sau maladivă) a celor doi autori. Judecați şi dumneavoastră.
Un băiat, pe nume Ionel Gavriliuc, rămâne orfan, după ce tatăl său, mort beat, a fost călcat de un buldozer. Mama băiatului, Liuba, a murit otrăvită de nişte chifteluțe alterate servite la parastasul soțului (prilej cu care şi-a dat duhul o jumătate de sat). Ionel Gavriliuc este luat în custodie de un unchi. Victor Bulbuc, un individ cu înclinații sadice, încearcă să-şi omoare nepotul ținându-l închis trei ani într-o pivniță, sperând să rămână unicul moştenitor al gospodăriei părinților băiatului. Aflăm repede şi de ce. Sub casa lor este îngropat un vestit bişnițar şi speculant de la Odessa, despre care se spunea că ar fi avut prin buzunarele nescotocite la timp comori de nedescris. Băiatul însă supraviețuieşte în chip miraculos tuturor încercărilor unchiului său de a-l omorî, rezistă inclusiv metodelor de anihilare inventate de un alt nebun de legat – Serafim Ivanovici Trosnet, un chirurg alcoolic. Decupez un fragment mai consistent, ca probă a scenelor horror, turnate cu voluptate morbidă de autorii Nekrotinanium-ului:
„În primul rând, Ionel era imun la otrăvuri. Bulbuc şi Trosnet au înțeles acest lucru deoarece îi dădeau copilului în fiecare zi câte o strachină de lături cu cianură de potasiu, dar metoda n-a funcționat şi brutele au hotărât să recurgă la preparate neuroparalizante precum Sarin, Zoman (ort. autorilor – Vit. C.) sau VX, pentru a sparge zidul imunitar al copilului. Dar fără succes. După ce nici tratamentul cu Fosgen şi Fentanil n-a funcționat, Ionel a fost hrănit cu antrax presărat pe înghețată sau dizolvat în sirop de căpşuni. Din acest motiv, surorile medicale care furau înghețată de la Ionel au murit în câteva zile. Mai departe, Bulbuc şi Trosnet au trecut la agenți patogeni mai exotici. Au încercat pe rând holera, ebola, malaria, salmonela şi trichineloza, dar fără efect. În cele din urmă, când nici injecția cu mercur sau vaporii de amoniac nu l-au afectat pe Ionel, Bulbuc şi Trosnet au înțeles că totul e în zadar, deoarece murise aproape întreg spitalul, iar saloanele erau pline de cadavre în descompunere. Câinii şi corbii se adunaseră afară hămesiți, iar Ionel era la fel de rumen şi vesel ca înainte. Echipați cu măşti antigaz şi costume de protecție, Bulbuc şi Trosnet au făcut o ultimă sforțare, aruncându-l pe Ionel într-un cazan industrial cu acid sulfuric pe care l-au astupat ermetic, l-au înfierbântat până la 300 de grade, apoi l-au conectat la o sursă de curent de 10.000 de volți. Au aşteptat trei ore ca să fie siguri, dar… nu le-a mers. Ionel a ieşit din cazan zâmbind, s-a scuturat de acid şi s-a uitat nedumerit la cei doi. Bulbuc şi Trosnet erau deopotrivă stupefiați şi turbați de mânie. În cele din urmă au hotărât că Ionel trebuie să moară de moarte violentă, chiar dacă asta atrăgea blestemul de sub pământ al mamei sale.” (p. 23)
Alcoolul şi drogurile ocupă un loc de cinste în roman, însoțind, ca un damf urât prevestitor, şiragul interminabil de asasinate şi scene de tortură descrise de cei doi autori veseli. În centrul narațiunii se află însă un alt personaj – o bătrânică fabuloasă dintr-un sat basarabean, prin nimic remarcabilă ca înfățişare, dar purtând o aură de invincibilitate şi mister. Serafima Cozonac conduce un adevărat imperiu ocult, botezat „Nekrotitanium Constructions Inc.” – „un mastodont financiar aflat în creştere vertiginoasă”. O corporație specializată în tehnici de accedere către lumea „de dincolo”: 70 de fabrici de sicrie, 10.000 de magazine de pompe funebre, 30 de şantiere de extras marmură şi granit pentru cripte şi cavouri, 999 de cimitire, numeroase asociații de gropari şi firme de tuning funerar. Femeia ascundea sub salteaua ei putredă, din celula în care s-a rugat să fie închisă pentru a-i atrage în conspirația ei pe cei doi derbedei sângeroşi, un laptop de ultimă generație, Syntakt G9, cu care se conecta la satelitul personal „şi pe lângă sutele de filme porno, descărcate în timpul liber, superviza şi conducea corporația uriaşă.” După ce îi trimite pe Bulbuc şi Trosnet, scăpați de la pârnaie, să-l recupereze pe Ionel Gavriliuc, băiatul paranormal, din labele altui psihopat, academicianul Koshkin de la Institutul de Biotehnologie şi Nanorobotică din Moscova – o adevărată odisee presărată cu alte câteva zeci de cadavre –, bătrânica se pregăteşte să-şi pună în aplicare marele său plan: detronarea Diavolului şi suprimarea Morții. În acest scop, îşi propune să conecteze creierele decedaților din toate cimitirele lumii într-o rețea globală sofisticată, cu ajutorul căreia va descifra codurile de acces de la Porțile Iadului. Urmarea temerarei încercări – ne anunță autorii – o vom afla în Nekrotitanium, vol. 2.
O poveste gotică, o comedie neagră concepută în stilul benzilor desenate (ilustrațiile lui Roman Tolici sunt elocvente), care îmi aminteşte de Alba-ca-Zăpada şi roşul bolşevic – romanul de debut al Danutei Maslowska (tradus la noi de Constantin Geambaşu), dar fără a-i concura complexitatea (cartea scriitoarei poloneze transcrie o existență psihedelică, transferându-te în interiorul unui delir chiar şi la nivelul frazării). Planeta Moldova ne bagă într-o caricatură. Într-o imagine grotescă, dusă până dincolo de absurd, scufundată într-un marasm ironico-schizofrenic, a ținutului românesc de la est de Prut şi a spațiului neguros/angoasant care se întinde mai departe, spre Siberia şi Extremul Orient. În plus, ne epatează cu o atitudine specifică față de literatură, în conformitate cu prescripțiile cyberpunk-ului, mai sus citate: convențiile şomează, autorul (autorii!), multiplicați în text, nu mai au nici un fel de orgoliu întemeietor (care „întemeiere”, când folosim materiale reciclate, carton gofrat şi vopsele contrafăcute?!), ierarhiile abdică, simulacrul dislocă realitatea, marginalitatea, promiscuitatea criteriilor îşi proclamă, nestingherit, imperiul de o mie de ani. Cititorul român, mai ales cel (foarte) tânăr, branşat la rețea, adolescentul sceptic şi omniscient, pentru care până şi un termen ca „desacralizarea” nu este decât o tehnică de învăluire, o stratagemă de supraviețuire a sistemului, se poate declara satisfăcut: suntem în rând cu lumea!