Cronica literară
Viorica Răduță
UN "ISTORIOGRAF" POSTMODERN
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
Dan Perşa recidivează cu ştiință (mai) veche romanul zis istoric. Reia „fabula” cronicărească drept pre-text (şi pretext) în Cărțile vieții, Editura Cartea Românească, 2009, unde se impune, însă, ficțiunea, prin galeria de „personalități” cu faptele, gestica, meditațiile, senzațiile, particulare şi totodată general umane, în plan vizual aduse, mereu prezente scenic/ istoric.
În Război ascuns, Editura Albatros, 2005, problemele religioase din partea geografiei ardeleneşti păreau „capricii groteşti” pe fundal istoric, cu simultaneizări de epoci şi personalități meşteşugite epic şi portretistic. Aceeaşi va fi şi formula cărții noi, cu „viețile” persoanelor de „ieri”, actuale nouă prin fapte şi destine atât de reiterate pe aste meleaguri. În Război ascuns „doi iezuiți”, dublați de vocea auctorială, parodică, şi de un grup ortodox, se află pe Calea spre Tătucul diavol, înainte şi înapoi, cu însoțitorul cel gigant, anamorfotic, şi oglinda clarvăzătoare, pierdută şi găsită, ca mânuirea atentă a echivocului, perspectivei deformatoare, livrescului deopotrivă să iasă în evidență. Fără aşteptata inițiere, însă. Calea e o ironizată rătăcire a ortodocşilor, cărora li se alătură “scribul” gigant, urmăritorul, iezuiții şi un Don Quijote clarvăzător. Călătoria se învârte în cerc, în gratuitate, am spune chiar ficțională, întrucât se instalează mai degrabă haosul decât limpedea vedere, istorică, religioasă, scripturală. Aşa, Calea e finalizată în cheie postmodernă, dar pe fundamentul livresc se impune viața ca ficțiune romanescă, o robinsonada mistică şi istorică a găsirii potirului, acasa ortodoxului Ionuț, să zicem, supravegheat “crăieşte”, sub vremuri tulburi, ş. a. m. d. Preumblarea conține, fireşte, ca în bunele epopei, coborâri în infern, accedere la rai, diabolizări şi suprafirescul de ficțional deşi totul se confundă, la nivelul întâmplărilor, al personajelor istorice sau fictive, într-o simultaneitate continuă. Aceasta face ca epoci “medievale” să se suprapună peste, nu mai puțin groteşti, momente contemporane, îmbrăcate în aceeaşi armură ideologică şi religioasă, hilară în manifestările ei de angel şi fiară, în amestecul zeuşor, cum ar veni. De remarcat că formele de inter-trans-textualitate abundă şi că tot ficțiunea rezolvă textul şi contextul (istoria, şi pe cea mistică). “Manualul” Războiului…, reflectat strâmb în oglindă, conține multe aluzii scripturale, combinații portretistice ale unei istorii, tot “hieroglif(ic)e”, translată în ficționalitate. Chiar ticurile auctoriale, tipice romanului istoric, poveştilor cu duh satanic sau encomiastic, „metamorfozelor” de „scară” cantemirească, repetate până la mecanismele văzute şi nevăzute ale postmodernității „care toate le vede”, sunt plasate într-o concretețe delirantă, mai să zic realistă (în facere).
Textura gâlgâitoare, cu vârtejul de sensuri ale vremurilor apuse în condiție de actualizare, pe un picaresc al figurilor de epocă, revine cu recentul volum Cărțile vieții, unde se instalează şi scriitura ca istorie fără ieşire. De altfel, formula multiplicării finalului din Război…, cu efectul ludic scontat, se mută, aici, într-o altă figură postmodernă, ficțiunea „istoriografică” de-căzută în convențiile basmului cel de tot-de-una, invarianta ființării noastre mult inventate, şi în varianta ei documentară, cum (mimat) cronicăreşte se amuză autorul, care pune astfel în oglindă bizară întregul text. În cartea anterioară oglinda, metaforă şi realitate, era purtată de gigant, cu misiunea consemnării cronicăreşti “de curte”. Destinal (pentru istorie şi text deopotrivă), e pierdută şi găsită din „întâmplare” tocmai de alesul care nu se ştie, dar se află în ocolul-calvar prin lumea de ispite (postmoderne, adesea), cu întorsul final acasă, la locul Căpățânii fiecăruia. Oglinda, fişată ca instrument diabolic, cu ambiguitatea cea manieristă în funcție, îşi va menține, însă, efectele duble, de ficționare pe seama istoricei preumblări la Diavol şi înapoi, sub ochiul clarvăzătorului Paul, mereu în aflarea căii din şi prin pânza-text, ca într-un Cărtărescu re-citire. În locul oglinzii adunătoare de epic avem în Cărțile vieții mai multe ipostaze umane/ „cărți” în funcție, aparent, istorică, de la Cantacuzini sau Constantin Brâncoveanu la cel de condiție joasă, ajuns „generalul …” marquezian şi „barbar” totodată (de tip Coetzee). Cronica se compune (vezi cuprinsul), artist, din viețile „figurilor” marcant istorice sau de culise, fie şi cu adaos/ invenție, cam de la sfârşitul secolului al XVII-lea în Țara Românească, al Cantacuzinilor, al lui Constantin Brâncoveanu sau Constantin Bălăceanu, folosind cu destulă larghețe, ba fantazând cu spirit documentar, letopisețe munteneşti. S-ar putea spune că istoria iese din portretele prinse în tablouri vii, actualizate prin comparație (ca cel al lui Ştefan versus stolnicul Constandin tatăl) sau discontinui, în prim plan, în decor/ fundal, unii fiind atestați istoric, alții nu. Toți sunt urmăriți cu aceeaşi atentă încadrare în planul de ansamblu, spiritul timpului, cu vorbire, comportament, vestimentație, gânduri, senzații, caracterologice toate, încât efectul de verosimilitate nu mai ține cont de istorie, ci de modalitatea prezentării lor scenice, în atitudini, poziționări sociale, politice, diplomatice, interioare îndeosebi, fundamentale, însă, cum este melancolia lui Matei, „sin Sufariul vărariul ot Făgăraş“, vioiciunea de trup, de suflet şi țară a stolnicului, „iubirile” lui Ştefan întru natură, poezie şi o medievală (nepotrivită timpului) inventică, buna părere despre sine şi cruzimea Brâncoveanului în urzeli de domnie. ş. a. m. d.
„Viețile”, episoadele-portrete în mişcare, se desfăşoară într-o succesiune de stiluri şi „glasuri” narative, uneori la categoria gramaticală a distanței, a III-a, alteori a implicării, confesiunii (ca în cazul Generalului înfrânt), toate, însă, nu după o singură regulă, ci după două, adică şi autonome şi în unitate epică, totodată. Portretele sunt vii din cauza dispunerii lor pe o suprafață evenimențială plină de gâlcevi, atitudini, voluptăți, disimulări, adânciri în sine, de drame în familie, de culisele pitoreşti sau polițieneşti ale grupurilor de putere, dar şi de singurătăți prinse în peripeții, senzații, meditații incredibile, cu căderi şi decăderi spectaculoase. Toate monografiile sunt realizate în culori de epocă, adesea fictive, dar care par autentice datorită spiritului documentar, fie şi cel mimat din arhaisme, cutume, vestimentație, anume recolte, anume bucate, anume apelative, adresări. Un loc aparte îl au enumerațiile, de un ludic savuros, atins de un Agopian, altădată. Fraza se pliază, senzual, pe lentoarea călătoriilor sau dialogurilor, ca în Suta de ani… a lui Groşan, cu întâlniri de taină sau ”haiducii”, cu popasuri vorbite (ca în grupul bizar dinspre finalul cărții). Lumea închipuit şi neînchipuit istorică aminteşte cronicile saturate de urzeli boiereşti la/ pentru domnie, periplul celor trei crai se face dintr-o asemenea lume pe motiv de Turbincă (fie şi „sfânt”, la poarta cea de rai), vizionar, datorită unui „crai de curte”, în fapt, care vede poeticeasca arătare a tatălui întru veşnicia cea…deşartă de pe pământul bucureştean (vedere anamorfotică amintind Remul), după ce avusese acces la cer în starea lui, de reverie şi poezie, naturală. De altfel, călătoria simbolică duce craii la „cer”, chiar dacă primul cerc la care acced apare într-o viziune mai degrabă kafkiană, chiar dacă pe formula fabulosului (de basm). Finalul „vieților” traduce, cu mecanisme ludice (postmodernele inter-para-transtextualități), starea de accedere, angelizare, doar a celor care se salvează ficțional.
În ciuda vremurilor tulburi, actualizate mai ales prin eterna manifestare a omului, viața cea dinăuntru, bine conturată în filigran cu fiecare partitură/ persoană, şi concretețea chipurilor evocate/ inventate dau scriiturii o tuşă ceremonioasă, plăcerea povestirii continui. Şi rostirea amuzant cronicărească aduce meditațiilor uşor costiniene, cu accent postmodern, hazul şi necazul. Personajele joacă nişte „cărți” amestecate, ca şi „eroii” plimbați la cer. De fapt, există un melanj de bine şi rău, de instincte grele şi subtilități veritabile, de senzații şi stări plurale, de crezăminte (ca cel fals, al lui Bălăceanu) şi răutăți (de-ale Brâncoveanului…), de lupte groteşti, de momente bufe sau personaje infantile, etc.
Toate spusele şi făcutele fac spiritul locului muntenesc, ansamblul de vieți medievale, în cele din urmă purtate prin reprezentanții tricefali, scribul, generalul melancolic şi inventatorul dublat de poet, în eterna ficțiune, până la primul cer, cum ar veni, care funcționează nu altfel decât ca instrument anamorfotic, deformator de lumi, prin urmare, cum e şi bucata de istorie pusă în iluzie (de…optică literară, fireşte).
Noua înşiruire de portrete in fabula, fie şi datorită deznodământului, cu „metafizica” mateină purtată de iluzionistul Ştefan craiul, nu face decât să confirme faptul că D. P. îşi construieşte capitolele pe această formulă, a povestirii cu cheie, în Război ascuns mistică, în Cărți… aproape de meta-fizică, filozofie a viețuirii curgătoare (numitul „fluviu” din viziunea lui Ştefan, personaj în formare) sub concretețea ficțiunii… istorice.
Dan Perşa compune o epică din capetele domneşti sau din proximitatea cea domnească, dar şi din umili cu destin, personaje regăsite în titlurile şi subtitlurile capitolelor, ca şi cum s-ar reedita formula cronicarilor, de a face istoria pe domnii şi culisele acestora, deşi în prim plan ies persoanele, în carne şi oase, cu gândurile, trăirile, urzelile dinăuntru. În plus, aceste figuri cu aspect de epocă sunt asamblate unui fir epic, manevrele de culise din timpul Cantacuzinilor şi Brâncoveanului, urmate de ieşirea din ele prin drumul la cer, o trecere, a crailor, între lumi, plină de hazul şi naivitatea-profunzime a basmului. Numai că nu acesta e finalul. Un „epilog” aruncă totul în absurd, cu sofismele şi paradoxul la vedere. Lumea creată în tomul de față se dezvăluie în iluzia de optică din Alice…, acum autohtonă foarte. Hazul iese din intertexte, prin urmare, aşa cum țâşneşte nestingherit şi din momente verosimile, chiar şi cele de luptă (încolțirea lui Brâncoveanu, scăpat de propria lăcomie, e remarcabilă), din dandysmul unui Bălăceanu, din folosirea unui „reflector” ca Matei, din mutarea în basm a bucății de istorie românească, în fine, din limbajul ceremonios în situații nepotrivite şi din magica lentoare a epicii de sub frazele asemenea.
În Război ascuns, Editura Albatros, 2005, problemele religioase din partea geografiei ardeleneşti păreau „capricii groteşti” pe fundal istoric, cu simultaneizări de epoci şi personalități meşteşugite epic şi portretistic. Aceeaşi va fi şi formula cărții noi, cu „viețile” persoanelor de „ieri”, actuale nouă prin fapte şi destine atât de reiterate pe aste meleaguri. În Război ascuns „doi iezuiți”, dublați de vocea auctorială, parodică, şi de un grup ortodox, se află pe Calea spre Tătucul diavol, înainte şi înapoi, cu însoțitorul cel gigant, anamorfotic, şi oglinda clarvăzătoare, pierdută şi găsită, ca mânuirea atentă a echivocului, perspectivei deformatoare, livrescului deopotrivă să iasă în evidență. Fără aşteptata inițiere, însă. Calea e o ironizată rătăcire a ortodocşilor, cărora li se alătură “scribul” gigant, urmăritorul, iezuiții şi un Don Quijote clarvăzător. Călătoria se învârte în cerc, în gratuitate, am spune chiar ficțională, întrucât se instalează mai degrabă haosul decât limpedea vedere, istorică, religioasă, scripturală. Aşa, Calea e finalizată în cheie postmodernă, dar pe fundamentul livresc se impune viața ca ficțiune romanescă, o robinsonada mistică şi istorică a găsirii potirului, acasa ortodoxului Ionuț, să zicem, supravegheat “crăieşte”, sub vremuri tulburi, ş. a. m. d. Preumblarea conține, fireşte, ca în bunele epopei, coborâri în infern, accedere la rai, diabolizări şi suprafirescul de ficțional deşi totul se confundă, la nivelul întâmplărilor, al personajelor istorice sau fictive, într-o simultaneitate continuă. Aceasta face ca epoci “medievale” să se suprapună peste, nu mai puțin groteşti, momente contemporane, îmbrăcate în aceeaşi armură ideologică şi religioasă, hilară în manifestările ei de angel şi fiară, în amestecul zeuşor, cum ar veni. De remarcat că formele de inter-trans-textualitate abundă şi că tot ficțiunea rezolvă textul şi contextul (istoria, şi pe cea mistică). “Manualul” Războiului…, reflectat strâmb în oglindă, conține multe aluzii scripturale, combinații portretistice ale unei istorii, tot “hieroglif(ic)e”, translată în ficționalitate. Chiar ticurile auctoriale, tipice romanului istoric, poveştilor cu duh satanic sau encomiastic, „metamorfozelor” de „scară” cantemirească, repetate până la mecanismele văzute şi nevăzute ale postmodernității „care toate le vede”, sunt plasate într-o concretețe delirantă, mai să zic realistă (în facere).
Textura gâlgâitoare, cu vârtejul de sensuri ale vremurilor apuse în condiție de actualizare, pe un picaresc al figurilor de epocă, revine cu recentul volum Cărțile vieții, unde se instalează şi scriitura ca istorie fără ieşire. De altfel, formula multiplicării finalului din Război…, cu efectul ludic scontat, se mută, aici, într-o altă figură postmodernă, ficțiunea „istoriografică” de-căzută în convențiile basmului cel de tot-de-una, invarianta ființării noastre mult inventate, şi în varianta ei documentară, cum (mimat) cronicăreşte se amuză autorul, care pune astfel în oglindă bizară întregul text. În cartea anterioară oglinda, metaforă şi realitate, era purtată de gigant, cu misiunea consemnării cronicăreşti “de curte”. Destinal (pentru istorie şi text deopotrivă), e pierdută şi găsită din „întâmplare” tocmai de alesul care nu se ştie, dar se află în ocolul-calvar prin lumea de ispite (postmoderne, adesea), cu întorsul final acasă, la locul Căpățânii fiecăruia. Oglinda, fişată ca instrument diabolic, cu ambiguitatea cea manieristă în funcție, îşi va menține, însă, efectele duble, de ficționare pe seama istoricei preumblări la Diavol şi înapoi, sub ochiul clarvăzătorului Paul, mereu în aflarea căii din şi prin pânza-text, ca într-un Cărtărescu re-citire. În locul oglinzii adunătoare de epic avem în Cărțile vieții mai multe ipostaze umane/ „cărți” în funcție, aparent, istorică, de la Cantacuzini sau Constantin Brâncoveanu la cel de condiție joasă, ajuns „generalul …” marquezian şi „barbar” totodată (de tip Coetzee). Cronica se compune (vezi cuprinsul), artist, din viețile „figurilor” marcant istorice sau de culise, fie şi cu adaos/ invenție, cam de la sfârşitul secolului al XVII-lea în Țara Românească, al Cantacuzinilor, al lui Constantin Brâncoveanu sau Constantin Bălăceanu, folosind cu destulă larghețe, ba fantazând cu spirit documentar, letopisețe munteneşti. S-ar putea spune că istoria iese din portretele prinse în tablouri vii, actualizate prin comparație (ca cel al lui Ştefan versus stolnicul Constandin tatăl) sau discontinui, în prim plan, în decor/ fundal, unii fiind atestați istoric, alții nu. Toți sunt urmăriți cu aceeaşi atentă încadrare în planul de ansamblu, spiritul timpului, cu vorbire, comportament, vestimentație, gânduri, senzații, caracterologice toate, încât efectul de verosimilitate nu mai ține cont de istorie, ci de modalitatea prezentării lor scenice, în atitudini, poziționări sociale, politice, diplomatice, interioare îndeosebi, fundamentale, însă, cum este melancolia lui Matei, „sin Sufariul vărariul ot Făgăraş“, vioiciunea de trup, de suflet şi țară a stolnicului, „iubirile” lui Ştefan întru natură, poezie şi o medievală (nepotrivită timpului) inventică, buna părere despre sine şi cruzimea Brâncoveanului în urzeli de domnie. ş. a. m. d.
„Viețile”, episoadele-portrete în mişcare, se desfăşoară într-o succesiune de stiluri şi „glasuri” narative, uneori la categoria gramaticală a distanței, a III-a, alteori a implicării, confesiunii (ca în cazul Generalului înfrânt), toate, însă, nu după o singură regulă, ci după două, adică şi autonome şi în unitate epică, totodată. Portretele sunt vii din cauza dispunerii lor pe o suprafață evenimențială plină de gâlcevi, atitudini, voluptăți, disimulări, adânciri în sine, de drame în familie, de culisele pitoreşti sau polițieneşti ale grupurilor de putere, dar şi de singurătăți prinse în peripeții, senzații, meditații incredibile, cu căderi şi decăderi spectaculoase. Toate monografiile sunt realizate în culori de epocă, adesea fictive, dar care par autentice datorită spiritului documentar, fie şi cel mimat din arhaisme, cutume, vestimentație, anume recolte, anume bucate, anume apelative, adresări. Un loc aparte îl au enumerațiile, de un ludic savuros, atins de un Agopian, altădată. Fraza se pliază, senzual, pe lentoarea călătoriilor sau dialogurilor, ca în Suta de ani… a lui Groşan, cu întâlniri de taină sau ”haiducii”, cu popasuri vorbite (ca în grupul bizar dinspre finalul cărții). Lumea închipuit şi neînchipuit istorică aminteşte cronicile saturate de urzeli boiereşti la/ pentru domnie, periplul celor trei crai se face dintr-o asemenea lume pe motiv de Turbincă (fie şi „sfânt”, la poarta cea de rai), vizionar, datorită unui „crai de curte”, în fapt, care vede poeticeasca arătare a tatălui întru veşnicia cea…deşartă de pe pământul bucureştean (vedere anamorfotică amintind Remul), după ce avusese acces la cer în starea lui, de reverie şi poezie, naturală. De altfel, călătoria simbolică duce craii la „cer”, chiar dacă primul cerc la care acced apare într-o viziune mai degrabă kafkiană, chiar dacă pe formula fabulosului (de basm). Finalul „vieților” traduce, cu mecanisme ludice (postmodernele inter-para-transtextualități), starea de accedere, angelizare, doar a celor care se salvează ficțional.
În ciuda vremurilor tulburi, actualizate mai ales prin eterna manifestare a omului, viața cea dinăuntru, bine conturată în filigran cu fiecare partitură/ persoană, şi concretețea chipurilor evocate/ inventate dau scriiturii o tuşă ceremonioasă, plăcerea povestirii continui. Şi rostirea amuzant cronicărească aduce meditațiilor uşor costiniene, cu accent postmodern, hazul şi necazul. Personajele joacă nişte „cărți” amestecate, ca şi „eroii” plimbați la cer. De fapt, există un melanj de bine şi rău, de instincte grele şi subtilități veritabile, de senzații şi stări plurale, de crezăminte (ca cel fals, al lui Bălăceanu) şi răutăți (de-ale Brâncoveanului…), de lupte groteşti, de momente bufe sau personaje infantile, etc.
Toate spusele şi făcutele fac spiritul locului muntenesc, ansamblul de vieți medievale, în cele din urmă purtate prin reprezentanții tricefali, scribul, generalul melancolic şi inventatorul dublat de poet, în eterna ficțiune, până la primul cer, cum ar veni, care funcționează nu altfel decât ca instrument anamorfotic, deformator de lumi, prin urmare, cum e şi bucata de istorie pusă în iluzie (de…optică literară, fireşte).
Noua înşiruire de portrete in fabula, fie şi datorită deznodământului, cu „metafizica” mateină purtată de iluzionistul Ştefan craiul, nu face decât să confirme faptul că D. P. îşi construieşte capitolele pe această formulă, a povestirii cu cheie, în Război ascuns mistică, în Cărți… aproape de meta-fizică, filozofie a viețuirii curgătoare (numitul „fluviu” din viziunea lui Ştefan, personaj în formare) sub concretețea ficțiunii… istorice.
Dan Perşa compune o epică din capetele domneşti sau din proximitatea cea domnească, dar şi din umili cu destin, personaje regăsite în titlurile şi subtitlurile capitolelor, ca şi cum s-ar reedita formula cronicarilor, de a face istoria pe domnii şi culisele acestora, deşi în prim plan ies persoanele, în carne şi oase, cu gândurile, trăirile, urzelile dinăuntru. În plus, aceste figuri cu aspect de epocă sunt asamblate unui fir epic, manevrele de culise din timpul Cantacuzinilor şi Brâncoveanului, urmate de ieşirea din ele prin drumul la cer, o trecere, a crailor, între lumi, plină de hazul şi naivitatea-profunzime a basmului. Numai că nu acesta e finalul. Un „epilog” aruncă totul în absurd, cu sofismele şi paradoxul la vedere. Lumea creată în tomul de față se dezvăluie în iluzia de optică din Alice…, acum autohtonă foarte. Hazul iese din intertexte, prin urmare, aşa cum țâşneşte nestingherit şi din momente verosimile, chiar şi cele de luptă (încolțirea lui Brâncoveanu, scăpat de propria lăcomie, e remarcabilă), din dandysmul unui Bălăceanu, din folosirea unui „reflector” ca Matei, din mutarea în basm a bucății de istorie românească, în fine, din limbajul ceremonios în situații nepotrivite şi din magica lentoare a epicii de sub frazele asemenea.