Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu
JURNALUL LUI JEAN MOUTON. ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
Bogata istorie a relațiilor culturale franco-române s-a mai îmbogățit
de curând cu un titlu de referință în limba română. Nu este vorba
de o monografie sau de o sinteză masivă, de o “cărămidă” – în
sens, fireşte, cantitativ –, ci de o carte “grațioasă”, ca dimensiuni şi ca stil.
Jurnalul directorului Institutului Francez din Bucureşti din anii celui de-al
doilea război mondial a apărut în franceză în două ediții, mai întâi în 1978
şi apoi în 1991, la Editura L’Åge d’Homme din Lausanne. Mi-a atras atenția
asupra lui, pentru întâia oară, regretata scriitoare Sanda Stolojan, de la
Paris, care îl şi aminteşte în propriul său jurnal, sugestiv şi metaforic
intitulat Nori peste balcoane, dar abia acum iau cunoştință direct de el, în
traducerea românească a atât de harnicului domn Dumitru Hâncu.
Există o absolut remarcabilă monografie a instituției de pe Bulevardul
Dacia nr. 77, cea a profesorului parizian André Godin, Une passion
roumaine. Histoire de l’institut français des hautes études en Roumanie
(1924 - 1948) (1998). Nu a fost încă tradusă în româneşte, ea având drept
scop să reconstituie activitatea acestei instituții, mai ales din perspectiva
politicii externe franceze şi neoglindind aproape deloc răsunetul său în
lumea intelectuală românească. Este o carte extrem de bine documentată şi
de scrisă, elogiile pentru ea nu pot fi îndeajuns. Mult mai aproape de
realitatea românească e însă Jurnalul lui Jean Mouton, adjunctul şi apoi
succesorul marelui istoric Alphonse Dupront la conducerea Institutului.
Între ei relațiile au fost de altfel proaste, ceea ce nu îl împiedică pe André
Godin să disece, totuşi cu multă obiectivitate, întreaga perioadă a
directoratului lui Jean Mouton.2
În ceea ce priveşte traducerea românească, atât de binevenită, a
Jurnalului profesorului Jean Mouton, se impun mai întâi câteva observații.
În primul rând, coperta cărții nu corespunde conținutului, în sensul că
înfățişează fostul sediu din Piața Lahovary, în care s-a aflat Institutul
Francez până în 1936, an în care s-a mutat în eleganta casă Ollănescu din
Bulevardul Dacia. Aşadar, în perioada 1939-1946, nu se găsea în clădirea
de pe coperta Jurnalului. Inadvertența este bizară, având în vedere faptul
că ediția după care s-a făcut traducerea – cea din 1991 – are pe copertă
edificiul din Bulevardul Dacia (după cum poate fi văzut chiar în volumul
tradus, la p.148).
Pe de altă parte, titlul cărții este oare transpus adecvat în româneşte ?
Journal de Roumanie 1939 - 1946 a fost tălmăcit prin Jurnal România
1939 - 1946. Oare prepoziția „din” – omisă – nu ar fi adus o notă de
precizie şi de acuratețe în traducerea titlului ? De asemenea, oare titlul
Cuvânt introductiv, O minte limpede într-o lume tulbure, nu sună cam
pueril şi deci nepotrivit? çn acest text introductiv, numele istoricului André
Godin, el însuşi colaborator apropiat al lui Alphonse Dupront în perioada
acestuia de profesorat la Sorbona – al cărei cel dintâi „preşedinte” a şi fost
– apare ca „Jean Godin” (p. 6). Articolul muzicologului Emanoil Ciomac –
frecventator asiduu al Institutului – din Revista Română, nr. l, din
noiembrie 1941, este amplu citat în acest Cuvânt introductiv (pp. 8-9), fără
să se amintească faptul că el fusese “denişat” şi citat mai înainte de către
André Godin, în monografia sa3. Abstracție făcând însă de aceste
inadvertențe şi omisiuni, traducerea Jurnalului lui Jean Mouton merită a fi
salutată, chiar dacă într-un fel este puțin contra curentului. Sau poate
tocmai de aceea.
Contra curentului, în sensul că există astăzi voci în Occident – nu puține
–, care ar dori reabilitarea regimului nazist şi a lui Hitler. Or, poziția
directorului Institutului Francez din acei ani, este întrucâtva simbolică şi
pentru cea a Franței de astăzi, trasă în direcții divergente. Jean Mouton
reprezenta la Bucureşti guvernul de la Vichy, dar se afla pe poziții contrare
nazismului. Însemna oare aceasta că se situa pe poziții de infidelitate față
de Franța? Față de cine trebuia să-şi manifeste loialitatea în primul rând?
Față de spiritualitatea franceză, al cărei slujitor era – de altfel şi în calitate
de profesor de franceză – sau față de ocupanții țării sale? Această dilemă,
în fața căreia cazul lui Jean Mouton nu a fost cu certitudine singular, el a
ştiut să o rezolve cu multă înțelepciune, reuşind să mențină vie prezența
culturală franceză în capitala unei țări alăturate ea însăşi, pe câmpul de
luptă, Germaniei lui Hitler. Istoria pare a se repeta azi, în alți termeni, dar
cu stăruință. Hegemonia Germaniei în Europa ar trebui să fie un subiect
veritabil de reflecție, dincolo de atotputernicele interese financiare.
Jurnalul lui Jean Mouton nu este o capodoperă a genului – să o
recunoaştem –, dar însemnările, destul de scurte şi simple, fapt evident
nespecific stilului francez de gândire, configurează din această carte un
izvor istoric direct pentru perioada războiului. Activitățile Institutului se
adresau unor elite, dar cum vedea Jean Mouton publicul său? La 16 august
1940 nota: „Discuție cu un coleg despre conceptul de «elită». Adevărata
«elită», cea care rezultă dintr-o opțiune, nu poate fi definită sub raport
social. Ea poate fi aflată în toate mediile, în toate profesiile. ßi va fi
întotdeauna greu să se grupeze într-un soi de firmă socială. Rostirea
termenului de «elită» zgârceşte, parcă, buzele celor stăpâniți de invidie”
(pp.41-42). Totuşi, lumea pe care o frecventa Jean Mouton era cea a elitelor
aristocratice şi intelectuale, bucureştene şi nu numai. Împreună cu baronul
Michel Dard, literat şi el, vizita în toamna aceluiaşi an, la Zăbala
(Covasna), familia conților Mikes, cea care dăduse în secolul al XVIII-lea,
pe unul dintre companionii francofilului Francisc al II-lea Rakoczi, contele
Kelemen Mikes, autorul Scrisorilor din Turcia (p. 42).
Dintre intelectualii români, Jean Mouton a cunoscut bine pe George
Enescu, Dinu Lipatti, Theodor Pallady, Mihail Sebastian, Martha Bibescu,
Anton şi Elizabeth Bibescu, George Oprescu, şi pe mulți alții, lăsând
despre unii dintre ei schițe de portret memorabile. Moartea lui Mihail
Sebastian este consemnată astfel: „11 iunie 1945 – (ziua mea de naştere;
împlinesc 46 de ani). Ultimele cincisprezece zile au fost pentru mine pline
de întâmplări dureroase: un tânăr scriitor român (evreu) Mihail Sebastian,
de care eram apropiat, a fost ucis în plină stradă de o maşină care 1-a
doborât. Era un spirit subtil; aveam încredere în el şi i-am arătat ce-am scris
despre Proust şi despre pictori. I-a plăcut, şi lectura mea despre Proust i-a
amintit această remarcă a lui Chesterfield despre Thomas Hardy: «I will not
pretend to sympathize with his philosophy, but I think it is quite possible to
simpathise with it as an error; or in other words to understand how this
error arrose».” (pp. l25-126)4 Iată o mică mostră de spirit: directorul
Institutului Francez dând în Jurnalul său un citat cu tâlc, în limba engleză...
În pasajul de mai sus este vorba probabil de articolul lui Jean Mouton
Marcel Proust şi muzica, publicat în Revista Română, anul I, nr. 7-8,
noiembrie-decembrie 1941. Având ca director şi proprietar pe Zaharia
Stancu şi ca secretar de redacție pe Nicolae Carandino (p. 149) – interesantă
alăturare de altfel, având în vedere opțiunile politice diferite ale celor
doi scriitori – Revista Română părea, prin cuprinsul său, mai degrabă o
tribună a francofiliei, în acei ani de război. În coloanele ei era vorba de
Baudelaire şi Proust şi deloc – paradoxal sau nu – despre aliații militari ai
României din acea vreme.
Pe de altă parte, Mihail Sebastian publicase cu câțiva ani înainte – mai
exact în anul 1939 – o carte intitulată Corespondența lui Marcel Proust.
Dialogul său cu Jean Mouton pe tema Proust era aşadar întemeiat pe o
experiență culturală comună, cu atât mai mult cu cât marele scriitor francez
era în acea vreme foarte prizat de elitele româneşti.
Pe George Oprescu, unul dintre părinții Institutului Francez din
Bucureşti, îl vedea ca pe un „bărbat mofluz, veşnic nemulțumit” (p. 124) –
ceea ce nu pare să fi fost doar percepția diplomatului francez –, iar pe
Theodor Pallady – şi el un intelectual cu o fire dificilă – îl considera “un
pictor fermecător; locuieşte în Franța, dar războiul l-a adus în România.
Are o barbă albă, foarte frumoasă şi nişte ochi scânteietori. Afost elevul lui
Gustave Moreau în acelaşi timp cu Morrice şi Matisse (care îi e prieten).
Venea des la Institut. Când îl întâlneam pe stradă, schița de departe gestul
unui muşchetar spadasin ce voia să-şi spintece duşmani imaginari. Îşi
scotea frecvent ceasul de buzunar şi îi deschidea capacul ca să ne arate o
scenă erotică în email. Locuia în cartier cu noi, aşa că ne întâlneam des.
Visul lui era: o mare expoziție a pânzelor sale pe o scenă de teatru; în ziua
inaugurării s-ar fi ridicat cortina, el ar fi apărut în mijlocul tablourilor şi şiar
fi tras un glonte în cap” (p. 142). Scena ține de extravaganța şi ciudățenia
personajului care de altfel după instaurarea regimului totalitar, la o vârstă
înaintată, a fost chiar „recuperat” de acesta. Cu adevărat, noul regimul avea
să-i organizeze o amplă expoziție retrospectivă...
Una dintre cele mai reuşite cărți despre România apărute în Franța după
decembrie 1989 – de fapt în tot Occidentul – este Rhapsodie roumaine
(1998) a lui Dominique Fernandez, ales de curând membru al Academiei
Franceze. Ceea ce revelă Jurnalul lui Jean Mouton este că şi tatăl acestuia,
scriitorul Ramon Fernandez, a avut, la un moment dat, legături cu
România, unde a venit să țină o conferință, în decembrie 1939 – despre
Racine, la tricentenarul naşterii acestuia (pp. 20-21).
O altă prezență franceză în Bucureşti, semnalată de Jean Mouton, este
cea a fraților Gratien şi Gabriel de Gramont, a căror mamă era născută
principesă Ruspoli (pp. 15, 54). Datele consemnate în Jurnal despre aceste
personaje sunt puține, dar merită relevate coincidențe poate semnificative:
domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842) a avut, după cum se ştie, un
aghiotant cu acest nume de familie, pe vicontele Louis-Antoine de
Gramont, de la care a rămas numele unei străzi şi al unui cartier în
Bucureşti. Pe de altă parte, urmaşii direcți – pe linie feminină – ai boierului
poet Costache Conachi erau principi Ruspoli, din ramura di Poggio Sausa.
Subiectul acesta – al prezenței unor urmaşi ai nobilimii franceze în
Bucureştiul secolului XX – merită de altfel aprofundat.
Nu am repovestit în cele de față Jurnalul lui Jean Mouton, omițând
astfel numeroase merite şi scăderi ale sale. Rostul unei
recenzii/prezentări/cronici nu este însă, cred, cel de a relua cele deja scrise
între coperțile unei cărți, ci de a atrage atenția asupra unor aspecte atinse.
O istorie a relațiilor franco-române în veacul care tocmai s-a scurs – şi care
încă nu s-a scris – va avea în Jurnalul lui Jean Mouton, deşi succint şi lipsit
de multe detalii, un izvor de primă mână.
MIHAI SORIN RåDULESCU
1 Jean Mouton, Jurnal România 1939 - 1946. în româneşte şi Cuvânt introductiv de Dumitru
Hâncu, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2008, 150 p.
2 André Godin, Une passion roumaine. Histoire de l’Institut français des hautes études en
Roumanie (1924 -1948). Paris - Montreal, Editions L’Harmattan, 1998, pp. 128-158.
207
3 Ibidem. p.134.
4 „Nu voi pretinde că simpatizez cu filozofia sa ca adevăr, dar cred că este posibil să simpatizez
cu ea ca eroare; sau în alte cuvinte să înțeleg cum s-a dezvoltat această eroare” (traducerea mea).
de curând cu un titlu de referință în limba română. Nu este vorba
de o monografie sau de o sinteză masivă, de o “cărămidă” – în
sens, fireşte, cantitativ –, ci de o carte “grațioasă”, ca dimensiuni şi ca stil.
Jurnalul directorului Institutului Francez din Bucureşti din anii celui de-al
doilea război mondial a apărut în franceză în două ediții, mai întâi în 1978
şi apoi în 1991, la Editura L’Åge d’Homme din Lausanne. Mi-a atras atenția
asupra lui, pentru întâia oară, regretata scriitoare Sanda Stolojan, de la
Paris, care îl şi aminteşte în propriul său jurnal, sugestiv şi metaforic
intitulat Nori peste balcoane, dar abia acum iau cunoştință direct de el, în
traducerea românească a atât de harnicului domn Dumitru Hâncu.
Există o absolut remarcabilă monografie a instituției de pe Bulevardul
Dacia nr. 77, cea a profesorului parizian André Godin, Une passion
roumaine. Histoire de l’institut français des hautes études en Roumanie
(1924 - 1948) (1998). Nu a fost încă tradusă în româneşte, ea având drept
scop să reconstituie activitatea acestei instituții, mai ales din perspectiva
politicii externe franceze şi neoglindind aproape deloc răsunetul său în
lumea intelectuală românească. Este o carte extrem de bine documentată şi
de scrisă, elogiile pentru ea nu pot fi îndeajuns. Mult mai aproape de
realitatea românească e însă Jurnalul lui Jean Mouton, adjunctul şi apoi
succesorul marelui istoric Alphonse Dupront la conducerea Institutului.
Între ei relațiile au fost de altfel proaste, ceea ce nu îl împiedică pe André
Godin să disece, totuşi cu multă obiectivitate, întreaga perioadă a
directoratului lui Jean Mouton.2
În ceea ce priveşte traducerea românească, atât de binevenită, a
Jurnalului profesorului Jean Mouton, se impun mai întâi câteva observații.
În primul rând, coperta cărții nu corespunde conținutului, în sensul că
înfățişează fostul sediu din Piața Lahovary, în care s-a aflat Institutul
Francez până în 1936, an în care s-a mutat în eleganta casă Ollănescu din
Bulevardul Dacia. Aşadar, în perioada 1939-1946, nu se găsea în clădirea
de pe coperta Jurnalului. Inadvertența este bizară, având în vedere faptul
că ediția după care s-a făcut traducerea – cea din 1991 – are pe copertă
edificiul din Bulevardul Dacia (după cum poate fi văzut chiar în volumul
tradus, la p.148).
Pe de altă parte, titlul cărții este oare transpus adecvat în româneşte ?
Journal de Roumanie 1939 - 1946 a fost tălmăcit prin Jurnal România
1939 - 1946. Oare prepoziția „din” – omisă – nu ar fi adus o notă de
precizie şi de acuratețe în traducerea titlului ? De asemenea, oare titlul
Cuvânt introductiv, O minte limpede într-o lume tulbure, nu sună cam
pueril şi deci nepotrivit? çn acest text introductiv, numele istoricului André
Godin, el însuşi colaborator apropiat al lui Alphonse Dupront în perioada
acestuia de profesorat la Sorbona – al cărei cel dintâi „preşedinte” a şi fost
– apare ca „Jean Godin” (p. 6). Articolul muzicologului Emanoil Ciomac –
frecventator asiduu al Institutului – din Revista Română, nr. l, din
noiembrie 1941, este amplu citat în acest Cuvânt introductiv (pp. 8-9), fără
să se amintească faptul că el fusese “denişat” şi citat mai înainte de către
André Godin, în monografia sa3. Abstracție făcând însă de aceste
inadvertențe şi omisiuni, traducerea Jurnalului lui Jean Mouton merită a fi
salutată, chiar dacă într-un fel este puțin contra curentului. Sau poate
tocmai de aceea.
Contra curentului, în sensul că există astăzi voci în Occident – nu puține
–, care ar dori reabilitarea regimului nazist şi a lui Hitler. Or, poziția
directorului Institutului Francez din acei ani, este întrucâtva simbolică şi
pentru cea a Franței de astăzi, trasă în direcții divergente. Jean Mouton
reprezenta la Bucureşti guvernul de la Vichy, dar se afla pe poziții contrare
nazismului. Însemna oare aceasta că se situa pe poziții de infidelitate față
de Franța? Față de cine trebuia să-şi manifeste loialitatea în primul rând?
Față de spiritualitatea franceză, al cărei slujitor era – de altfel şi în calitate
de profesor de franceză – sau față de ocupanții țării sale? Această dilemă,
în fața căreia cazul lui Jean Mouton nu a fost cu certitudine singular, el a
ştiut să o rezolve cu multă înțelepciune, reuşind să mențină vie prezența
culturală franceză în capitala unei țări alăturate ea însăşi, pe câmpul de
luptă, Germaniei lui Hitler. Istoria pare a se repeta azi, în alți termeni, dar
cu stăruință. Hegemonia Germaniei în Europa ar trebui să fie un subiect
veritabil de reflecție, dincolo de atotputernicele interese financiare.
Jurnalul lui Jean Mouton nu este o capodoperă a genului – să o
recunoaştem –, dar însemnările, destul de scurte şi simple, fapt evident
nespecific stilului francez de gândire, configurează din această carte un
izvor istoric direct pentru perioada războiului. Activitățile Institutului se
adresau unor elite, dar cum vedea Jean Mouton publicul său? La 16 august
1940 nota: „Discuție cu un coleg despre conceptul de «elită». Adevărata
«elită», cea care rezultă dintr-o opțiune, nu poate fi definită sub raport
social. Ea poate fi aflată în toate mediile, în toate profesiile. ßi va fi
întotdeauna greu să se grupeze într-un soi de firmă socială. Rostirea
termenului de «elită» zgârceşte, parcă, buzele celor stăpâniți de invidie”
(pp.41-42). Totuşi, lumea pe care o frecventa Jean Mouton era cea a elitelor
aristocratice şi intelectuale, bucureştene şi nu numai. Împreună cu baronul
Michel Dard, literat şi el, vizita în toamna aceluiaşi an, la Zăbala
(Covasna), familia conților Mikes, cea care dăduse în secolul al XVIII-lea,
pe unul dintre companionii francofilului Francisc al II-lea Rakoczi, contele
Kelemen Mikes, autorul Scrisorilor din Turcia (p. 42).
Dintre intelectualii români, Jean Mouton a cunoscut bine pe George
Enescu, Dinu Lipatti, Theodor Pallady, Mihail Sebastian, Martha Bibescu,
Anton şi Elizabeth Bibescu, George Oprescu, şi pe mulți alții, lăsând
despre unii dintre ei schițe de portret memorabile. Moartea lui Mihail
Sebastian este consemnată astfel: „11 iunie 1945 – (ziua mea de naştere;
împlinesc 46 de ani). Ultimele cincisprezece zile au fost pentru mine pline
de întâmplări dureroase: un tânăr scriitor român (evreu) Mihail Sebastian,
de care eram apropiat, a fost ucis în plină stradă de o maşină care 1-a
doborât. Era un spirit subtil; aveam încredere în el şi i-am arătat ce-am scris
despre Proust şi despre pictori. I-a plăcut, şi lectura mea despre Proust i-a
amintit această remarcă a lui Chesterfield despre Thomas Hardy: «I will not
pretend to sympathize with his philosophy, but I think it is quite possible to
simpathise with it as an error; or in other words to understand how this
error arrose».” (pp. l25-126)4 Iată o mică mostră de spirit: directorul
Institutului Francez dând în Jurnalul său un citat cu tâlc, în limba engleză...
În pasajul de mai sus este vorba probabil de articolul lui Jean Mouton
Marcel Proust şi muzica, publicat în Revista Română, anul I, nr. 7-8,
noiembrie-decembrie 1941. Având ca director şi proprietar pe Zaharia
Stancu şi ca secretar de redacție pe Nicolae Carandino (p. 149) – interesantă
alăturare de altfel, având în vedere opțiunile politice diferite ale celor
doi scriitori – Revista Română părea, prin cuprinsul său, mai degrabă o
tribună a francofiliei, în acei ani de război. În coloanele ei era vorba de
Baudelaire şi Proust şi deloc – paradoxal sau nu – despre aliații militari ai
României din acea vreme.
Pe de altă parte, Mihail Sebastian publicase cu câțiva ani înainte – mai
exact în anul 1939 – o carte intitulată Corespondența lui Marcel Proust.
Dialogul său cu Jean Mouton pe tema Proust era aşadar întemeiat pe o
experiență culturală comună, cu atât mai mult cu cât marele scriitor francez
era în acea vreme foarte prizat de elitele româneşti.
Pe George Oprescu, unul dintre părinții Institutului Francez din
Bucureşti, îl vedea ca pe un „bărbat mofluz, veşnic nemulțumit” (p. 124) –
ceea ce nu pare să fi fost doar percepția diplomatului francez –, iar pe
Theodor Pallady – şi el un intelectual cu o fire dificilă – îl considera “un
pictor fermecător; locuieşte în Franța, dar războiul l-a adus în România.
Are o barbă albă, foarte frumoasă şi nişte ochi scânteietori. Afost elevul lui
Gustave Moreau în acelaşi timp cu Morrice şi Matisse (care îi e prieten).
Venea des la Institut. Când îl întâlneam pe stradă, schița de departe gestul
unui muşchetar spadasin ce voia să-şi spintece duşmani imaginari. Îşi
scotea frecvent ceasul de buzunar şi îi deschidea capacul ca să ne arate o
scenă erotică în email. Locuia în cartier cu noi, aşa că ne întâlneam des.
Visul lui era: o mare expoziție a pânzelor sale pe o scenă de teatru; în ziua
inaugurării s-ar fi ridicat cortina, el ar fi apărut în mijlocul tablourilor şi şiar
fi tras un glonte în cap” (p. 142). Scena ține de extravaganța şi ciudățenia
personajului care de altfel după instaurarea regimului totalitar, la o vârstă
înaintată, a fost chiar „recuperat” de acesta. Cu adevărat, noul regimul avea
să-i organizeze o amplă expoziție retrospectivă...
Una dintre cele mai reuşite cărți despre România apărute în Franța după
decembrie 1989 – de fapt în tot Occidentul – este Rhapsodie roumaine
(1998) a lui Dominique Fernandez, ales de curând membru al Academiei
Franceze. Ceea ce revelă Jurnalul lui Jean Mouton este că şi tatăl acestuia,
scriitorul Ramon Fernandez, a avut, la un moment dat, legături cu
România, unde a venit să țină o conferință, în decembrie 1939 – despre
Racine, la tricentenarul naşterii acestuia (pp. 20-21).
O altă prezență franceză în Bucureşti, semnalată de Jean Mouton, este
cea a fraților Gratien şi Gabriel de Gramont, a căror mamă era născută
principesă Ruspoli (pp. 15, 54). Datele consemnate în Jurnal despre aceste
personaje sunt puține, dar merită relevate coincidențe poate semnificative:
domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842) a avut, după cum se ştie, un
aghiotant cu acest nume de familie, pe vicontele Louis-Antoine de
Gramont, de la care a rămas numele unei străzi şi al unui cartier în
Bucureşti. Pe de altă parte, urmaşii direcți – pe linie feminină – ai boierului
poet Costache Conachi erau principi Ruspoli, din ramura di Poggio Sausa.
Subiectul acesta – al prezenței unor urmaşi ai nobilimii franceze în
Bucureştiul secolului XX – merită de altfel aprofundat.
Nu am repovestit în cele de față Jurnalul lui Jean Mouton, omițând
astfel numeroase merite şi scăderi ale sale. Rostul unei
recenzii/prezentări/cronici nu este însă, cred, cel de a relua cele deja scrise
între coperțile unei cărți, ci de a atrage atenția asupra unor aspecte atinse.
O istorie a relațiilor franco-române în veacul care tocmai s-a scurs – şi care
încă nu s-a scris – va avea în Jurnalul lui Jean Mouton, deşi succint şi lipsit
de multe detalii, un izvor de primă mână.
MIHAI SORIN RåDULESCU
1 Jean Mouton, Jurnal România 1939 - 1946. în româneşte şi Cuvânt introductiv de Dumitru
Hâncu, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2008, 150 p.
2 André Godin, Une passion roumaine. Histoire de l’Institut français des hautes études en
Roumanie (1924 -1948). Paris - Montreal, Editions L’Harmattan, 1998, pp. 128-158.
207
3 Ibidem. p.134.
4 „Nu voi pretinde că simpatizez cu filozofia sa ca adevăr, dar cred că este posibil să simpatizez
cu ea ca eroare; sau în alte cuvinte să înțeleg cum s-a dezvoltat această eroare” (traducerea mea).