Ancheta VR
Adrian Alui Gheorghe
FOAMEA DE CULTURĂ A ROMÂNULUI E MARE, NUMAI CĂ SETEA DE VODKĂ (PLUS VARIANTE) O DEPĂŞEŞTE
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
Dincolo de masa de scris e, vrem nu vrem, România. E țara noastră...! Noi sîntem proiectul Ei prioritar, Ea este proiectul nostru extraliterar, cu Ea şi pentru Ea ne luptăm zi de zi. Să existăm. Să rezistăm. Să nu ne expulzeze moral. Dacă Ea a luptat pentru „neatîrnare” în istorie, noi luptăm ca să atîrnăm de Ea în „post-istorie”. Şi atîrnăm. Sau mai mult ne bălăngănim atîrnînd de Ea. Ca scriitor român lupt, dincolo de masa de scris, dincolo de „frontul intimității creatoare”, să supraviețuiesc. Cultural, moral şi fizic. E, cred, cea mai pasionantă activitate a fiecărui român pedepsit (sortit) de astre, de predestinare, să facă artă, cultură în România. Între „românul majoritar”, vorba lui Caragiale, şi românul creator nu pare să existe punți. Românul majoritar nu pare să aibă nevoie de cultură. Cărțile nu circulă, nu se citesc. Statul, care îl reprezintă pe „românul majoritar”, este primul care îl disprețuieşte pe creator. „Ce vrei bă, artistule, bani ca să creezi? Şi-am cerut eu asta? Cine are nevoie de produsul tău artistic?”, zice România tăind, haț!, din bugetul din ce în ce mai becisnic, de la an la an, al culturii. „De ce nu te-ai făcut mangalagiu, chelner, oțelar, agricultor sau fotbalist?”, mai zice Statul Român artistului român, împingîndu-l brutal la colț. Colțul de rai? Dacă nu s-ar mai scrie nici o carte în România, vreme de cîteva decenii, Ea, România, nu ar observa.
Eu, personal, dincolo de masa de scris, dincolo de cărțile publicate „ca în România”, în sistem editorial improvizat, am inițiat seria nouă a unor colocvii naționale de poezie şi critică la Neamț. Le-am dus vreo şapte, opt ediții, pînă prin 2000, apoi am renunțat datorită penibilului cerşetoriei la uşile care ascundeau şi ascund banii publici, care includ şi „procentul pentru cultură”. Am inițiat în anul 1993 Concursul național de poezie, debut în volum, „Aurel Dumitraşcu”, l-am dus zece ediții, apoi am renunțat, „România locală” nu mai era dispusă să bage bani în cărți de debut. Şi prin concursul acesta au debutat în volum, între alții, Mihai Ignat, Vasile Baghiu, Florin Oancea, Ana-Maria Zlăvog, Elena Vlădăreanu, Sorin Gherguț, Constantin Virgil Bănescu (Dumnezeu să-l ierte!), Cristian Galeriu, Dan Coman, Mihai Curtean şi alții. Am scos o revistă de cultură numită „Antiteze”, care avea drumul ei, a sucombat după vreo zece ani de apariții sincopate sub lehamitea de a cere bani care veneau ca bacşişul dat la înghesuială, fie de la minister, fie de la vreo autoritate locală. Am inițiat, în 1997, o tabără națională de artă plastică, la Durău, sub Ceahlău, care purta numele lui Nicolae Tonitza, cel care pictase mănăstirea de acolo în perioada interbelică, dar s-au terminat banii de culori după vreo cinci, şase ediții. Am editat cărțile unor prieteni, sau măcar con-județeni plecați „dincolo” prea devreme, de la Aurel Dumitraşcu, la Eduard Covali, de la Maria Anegroaie la Mihai David-Ghindăoani. Am făcut-o, în multe momente, cu bani „din casă”, pătruns fiind de gîndul că orice pagină lăsată de un autor „evadat în veşnicie” e irepetabilă, e testamentară. Apoi m-am apucat să fiu parte într-un proiect al unui festival internațional de percuție la Piatra Neamț, în virtutea unei amiciții cu maestrul Grigore Pop, tatăl moral al Formației „System”. Din internațional, festivalul s-a dat peste cap şi s-a făcut național iar după două ediții s-a făcut atît de local că a dispărut. Percuționiştii şi-au strîns instrumentele, binecuvîntata linişte s-a întins în mințile contabililor pentru care banii se pierd pe cultură, nu înseamnă niciodată investiție. Iar AFCN-ul, care s-ar mai numi alintat şi „administrația fondului cultural național” , o marotă a unei clientele cumetrial-găşcare, ne-a dat, la majoritatea proiectelor depuse, o binecuvîntare cu flit. Ce cultură să facem? Cîntec, joc şi voie bună...! M-am uitat în oglindă şi m-am întrebat: de ce atîta agitație pentru lucruri care par să încurce societatea noastră, în loc să şi le dorească? De ce să-i dai insomnii vreunui ştab, care nu ştie cum să-ți refuze proiectele?
E românul nostru analfabet? Posibil. E meschin? De ce nu...! E prost? Poate fi o variantă de lucru. De asta nu strică să facem un apel cald la clasici, iar în perioadele de criză (morală, economică) Caragiale e (mereu) ca untul pe felie. Ştim cu toții că trăindu-şi pînă la capăt « mîndria de a fi român », Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieții, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian Goga care, vrînd să-i învețe pe ardelenii din Ardeal că sînt români, a ajuns “chiriaş“ al închisorilor ungureşti din Budapesta. Şi acolo, pe pămînt străin, Caragiale i-a vorbit poetului care îşi consuma apostolatul: « Şi-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deştepților? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii. Ei au un instinct de împotrivire organică. Să vezi… ! Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor şcolar la Piatra Neamț. Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecții călare. Stăteam în gazdă la un popă. Avea popa o iapă murgă…! Zic, să mi-o dai părinte, dimineața…! Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancu. Şi-am plecat. Cît m-a zolit iapa ceea, mă…! Oricum dam din căpăstru, ieşea rău… N-o puteam cîrmui nicidecum… M-am întors la vreo două ceasuri, tot apă: – Părinte, cît face iapa sta? – Face zece galbeni! – Ei, pune d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om… – Ba să n-o tăiem, domnule Iancu, mai bine să-i învățăm năravul… Ştii ce? Cînd o încaleci şi ajungi la o răspîntie, dacă vrei să apuce la stînga, tu tragi de frîu la dreapta… Da’ să tragi cumplit, auzi…! Să vezi c-o ia la stînga… Aşa am făcut… Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă…Ascultă-mă! … Toată viața n-am putut să sufăr prostia… Săracu’ de mine, măi băiete, cînd văd cîte un prost mă doare. Zău, am dureri fizice. Mă ia cu rece aici în creştet…”.
Dar să ne întoarcem acasă. Foamea de cultură a românului e mare, numai că setea de vodkă (plus variante) o depăşeşte. De asta, am să o iau tot pe culoarul Caragiale spre ceea ce înseamnă apetența noastră, românească, de a ne integra „duhului”, văzduhului şi civilizației europene. Ceea ce voi spune face parte din proiectul meu extraliterar, care e promovarea imaginii României în „propria-i oglindire”. Că întrebarea dvs. era în legătură cu mentalitățile şi ambientul în care ne ratăm (desfăşurăm) proiectele extraliterare. Ascultați, numai!
Viața e plină de poveşti frumoase. Cum le leagă şi le dezleagă viața, mai rar. Un tip din Olanda s-a însurat cu o româncă de pe Valea Muntelui, ceea ce în traducerea locurilor prin care îmi port eternitatea personală ar fi poalele Ceahlăului. El fusese nu-ş-ce laborant pe la nu-ş-ce laborator care făcea experimente ştiințifice pe bază de energie atomică. Dar a lăsat dracului atomu’, şi-a luat româncuța găsită într-un băruleț olandez şi s-au mutat în ținutul nostru, trăind dintr-o mică rentă pe care o avea de pe urma unei mătuşi (Dumnezeu s-o ierte!). Vreo juma’ de an olandezul a admirat frumusețile naturii noastre. S-a obişnuit cu ele. Cînd l-am cunoscut, întîmplător, mi-a zis că ar vrea să scrie o cărticică care să circule în Vest şi care să se numească simplu: România pe înțelesul tuturor. Tipul, ca olandezu’, s-a apucat de treabă. O casă ca-n poveşti. Centrală, apă curentă, garduri drepte, căldură, drum pietruit etc. Cinş‘pe ore muncea pe zi. Peste drum era o cîrciumioară. Sprijiniți de gard, sau în cot, pe colțul mesei, muntenii noştri se minunau. Îi înjurau pe cei care au. De unde? Nu erau deranjați de faptul că era olandez, că noi nu sîntem, Doamne, fereşte!, xenofobi, ci că muncea toată ziua…! La el fumul ieşea drept pe coş în timp ce la ei mergea ca udul boului, el era neted pe față şi zilnic ras, în timp ce ei aveau fețele înnegrite de tutun prost, de băutură din petrol, gîştele lui erau albe la pene şi li se vedea grăsimea printre fulgi, în timp ce gîştele lor erau murdare şi slabe etc. De asta îşi petreceau încruntați cele trei sute şi ceva de sărbători din calendarul anual al românului, în care e interzis să munceşti dar e permis să bei, să toci timpul, să înjuri,
să-ți mai înjunghii vreun consătean. Dar situația nu putea merge la nesfîrşit aşa. Într-o zi cîțiva munteni mai inimoşi au intrat în ograda olandezului şi s-au apucat de stricat: centrală, apă curentă, garduri. Au dat drumul la micul heleşteu în care se jucau nişte nesimțiți de peştişori colorați. I-au rupt florile. I-au tăiat copăceii. S-au chinuit o grămadă de timp pînă au reuşit să smulgă trandafirii japonezi, aveau şi spini, aveau şi rădăcinile bine înfipte în pămîntul românesc. Mama lor! Cică olandezul s-ar fi dus imediat la poliție, dar polițistului tocmai îi născuse nevasta un băiat şi trebuia să-şi facă obişnuitul canon, aşa cum se procedează prin tradiția strămoşilor, adică să bea şapte zile pînă la comă. Olandezul şi-a luat, normal, cîmpii. Acum trăieşte la Rotterdam, alături de româncuța noastră care s-a adaptat şi care munceşte la un laborator care se ocupă cu experimentele atomice. Manuscrisul broşurii de popularizare a frumuseților țării noastre, România pe înțelesul tuturor, a mai fluturat pagină cu pagină prin curtea părăsită a casei de pe Valea Muntelui, o vreme, după care vîntul l-a luat şi l-a dus pe Bistrița. Ca pe Apa Sîmbetei.
Spunem, din inerție, că şcoala este cea care îl ia pe om de mînă, îl poartă o vreme prin universul cunoaşterii şi al educației după care îl impinge în societate, pregătit (oarecum) pentru viață, pentru muncă. Şi oamenii aceştia, şcoliți în “şcoala românească”, dau seama despre tot ce se întîmplă, bun sau rău, de la cultură la politică, de la păpică la relația cu Europa. Ei, aici e drama. Şcoala românească s-a “tabloidizat”. Chiar aşa! Cultura, ca şi educația, nu se normează, totul se vede (reflectă) în comportamentul străzii. Dar ce te faci cînd educația a fost “şuşanelizată”, cînd relația student-profesor se rezumă la plata taxelor către “sereleul universitar” care tipăreşte diplome?! De asta zic că (cică) în România, în acest moment, ar fi pe băncile (ipotetice ale) facultăților cam un milion de studenți, un record în istoria țărişoarei noastre. M-am scărpinat în cap, ca şi dumneavoastră acum, trecînd la calcule dintre cele mai ciudate. Cu profesorime, cu funcționărime, cu băgători de seamă, cu patroni de facultăți, numărul celor care se dau bine pe lîngă intelect e destul de mare. E, într-adevăr, românul dornic de autoperfecționare? Sau această năvală la facultăți e din cauză că nu are (românul) altceva mai bun de făcut? Numărul “sereleurilor” care produc studenți şi mai ales diplome de absolvire e copleşitor. Toți cetățenii care priveau altă dată la o facultate ca la Everest, îşi satisfac orgoliul ascuns şi-şi cumpără diplome una după alta. Indivizi pe care nu i-ai fi primit altă dată nici paznici la facultate, azi îi vezi negociindu-şi diplomele în disprețul valorilor adevărate. Nu ştiu ce primar dintr-un județ moldav, care nu poate face dovada faptului că a terminat liceul, are deja două diplome de absolvent de facultate şi acum îşi încheie masteratul! Asta mai mergea bine în România: învățămîntul universitar! Trebuia trîntit, mama lui de învățămînt! Să stea el în calea banilor şi a funcțiilor noastre? Profesorii universitari exigenți, de pe vremuri, au fost copleşiți de numărul mare de profesori ciubucari de azi, care pe seama mediocrităților şi a analfabeților care vor să aibă diplome, îşi fac şi ei o situație. Un amic “universitar” trebuia să trîntească un parlamentar care venise pe post de “cizmă” la examene. Şeful “sereleului” a venit la el şi i-a spus, ținîndu-l de un nasture: “Băiatu’, vrei să mai mănînci o pîine albă? Sau vrei să treci pe post negru…? Cum
să-l pici pe dom’ parlamentar? Vrei să tragem obloanele?”. Şi l-a trecut! Cei care respectă cartea şi cred că învățătura e o povară care ține o viață, se uită surprinşi la cît de uşor “se poate face” o facultate numai înscriindu-te. Şi li se face greață. Şi lasă dracului această Românie cucerită pas cu pas, ireversibil, de mediocri şi potlogari.
Cum va evolua societatea noastră, acum cînd se tot chinuie să iasă din mentalul comunist? Am să răspund cu o frază inspirată a lui Mircea Vulcănescu: “Dacă printr-o calamitate poporul român ar dispărea şi ar veni alt popor în acest spațiu, s-ar transforma tot în poporul român”.
Piatra Neamț, 15 mai 2010
Eu, personal, dincolo de masa de scris, dincolo de cărțile publicate „ca în România”, în sistem editorial improvizat, am inițiat seria nouă a unor colocvii naționale de poezie şi critică la Neamț. Le-am dus vreo şapte, opt ediții, pînă prin 2000, apoi am renunțat datorită penibilului cerşetoriei la uşile care ascundeau şi ascund banii publici, care includ şi „procentul pentru cultură”. Am inițiat în anul 1993 Concursul național de poezie, debut în volum, „Aurel Dumitraşcu”, l-am dus zece ediții, apoi am renunțat, „România locală” nu mai era dispusă să bage bani în cărți de debut. Şi prin concursul acesta au debutat în volum, între alții, Mihai Ignat, Vasile Baghiu, Florin Oancea, Ana-Maria Zlăvog, Elena Vlădăreanu, Sorin Gherguț, Constantin Virgil Bănescu (Dumnezeu să-l ierte!), Cristian Galeriu, Dan Coman, Mihai Curtean şi alții. Am scos o revistă de cultură numită „Antiteze”, care avea drumul ei, a sucombat după vreo zece ani de apariții sincopate sub lehamitea de a cere bani care veneau ca bacşişul dat la înghesuială, fie de la minister, fie de la vreo autoritate locală. Am inițiat, în 1997, o tabără națională de artă plastică, la Durău, sub Ceahlău, care purta numele lui Nicolae Tonitza, cel care pictase mănăstirea de acolo în perioada interbelică, dar s-au terminat banii de culori după vreo cinci, şase ediții. Am editat cărțile unor prieteni, sau măcar con-județeni plecați „dincolo” prea devreme, de la Aurel Dumitraşcu, la Eduard Covali, de la Maria Anegroaie la Mihai David-Ghindăoani. Am făcut-o, în multe momente, cu bani „din casă”, pătruns fiind de gîndul că orice pagină lăsată de un autor „evadat în veşnicie” e irepetabilă, e testamentară. Apoi m-am apucat să fiu parte într-un proiect al unui festival internațional de percuție la Piatra Neamț, în virtutea unei amiciții cu maestrul Grigore Pop, tatăl moral al Formației „System”. Din internațional, festivalul s-a dat peste cap şi s-a făcut național iar după două ediții s-a făcut atît de local că a dispărut. Percuționiştii şi-au strîns instrumentele, binecuvîntata linişte s-a întins în mințile contabililor pentru care banii se pierd pe cultură, nu înseamnă niciodată investiție. Iar AFCN-ul, care s-ar mai numi alintat şi „administrația fondului cultural național” , o marotă a unei clientele cumetrial-găşcare, ne-a dat, la majoritatea proiectelor depuse, o binecuvîntare cu flit. Ce cultură să facem? Cîntec, joc şi voie bună...! M-am uitat în oglindă şi m-am întrebat: de ce atîta agitație pentru lucruri care par să încurce societatea noastră, în loc să şi le dorească? De ce să-i dai insomnii vreunui ştab, care nu ştie cum să-ți refuze proiectele?
E românul nostru analfabet? Posibil. E meschin? De ce nu...! E prost? Poate fi o variantă de lucru. De asta nu strică să facem un apel cald la clasici, iar în perioadele de criză (morală, economică) Caragiale e (mereu) ca untul pe felie. Ştim cu toții că trăindu-şi pînă la capăt « mîndria de a fi român », Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieții, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian Goga care, vrînd să-i învețe pe ardelenii din Ardeal că sînt români, a ajuns “chiriaş“ al închisorilor ungureşti din Budapesta. Şi acolo, pe pămînt străin, Caragiale i-a vorbit poetului care îşi consuma apostolatul: « Şi-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deştepților? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii. Ei au un instinct de împotrivire organică. Să vezi… ! Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor şcolar la Piatra Neamț. Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecții călare. Stăteam în gazdă la un popă. Avea popa o iapă murgă…! Zic, să mi-o dai părinte, dimineața…! Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancu. Şi-am plecat. Cît m-a zolit iapa ceea, mă…! Oricum dam din căpăstru, ieşea rău… N-o puteam cîrmui nicidecum… M-am întors la vreo două ceasuri, tot apă: – Părinte, cît face iapa sta? – Face zece galbeni! – Ei, pune d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om… – Ba să n-o tăiem, domnule Iancu, mai bine să-i învățăm năravul… Ştii ce? Cînd o încaleci şi ajungi la o răspîntie, dacă vrei să apuce la stînga, tu tragi de frîu la dreapta… Da’ să tragi cumplit, auzi…! Să vezi c-o ia la stînga… Aşa am făcut… Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă…Ascultă-mă! … Toată viața n-am putut să sufăr prostia… Săracu’ de mine, măi băiete, cînd văd cîte un prost mă doare. Zău, am dureri fizice. Mă ia cu rece aici în creştet…”.
Dar să ne întoarcem acasă. Foamea de cultură a românului e mare, numai că setea de vodkă (plus variante) o depăşeşte. De asta, am să o iau tot pe culoarul Caragiale spre ceea ce înseamnă apetența noastră, românească, de a ne integra „duhului”, văzduhului şi civilizației europene. Ceea ce voi spune face parte din proiectul meu extraliterar, care e promovarea imaginii României în „propria-i oglindire”. Că întrebarea dvs. era în legătură cu mentalitățile şi ambientul în care ne ratăm (desfăşurăm) proiectele extraliterare. Ascultați, numai!
Viața e plină de poveşti frumoase. Cum le leagă şi le dezleagă viața, mai rar. Un tip din Olanda s-a însurat cu o româncă de pe Valea Muntelui, ceea ce în traducerea locurilor prin care îmi port eternitatea personală ar fi poalele Ceahlăului. El fusese nu-ş-ce laborant pe la nu-ş-ce laborator care făcea experimente ştiințifice pe bază de energie atomică. Dar a lăsat dracului atomu’, şi-a luat româncuța găsită într-un băruleț olandez şi s-au mutat în ținutul nostru, trăind dintr-o mică rentă pe care o avea de pe urma unei mătuşi (Dumnezeu s-o ierte!). Vreo juma’ de an olandezul a admirat frumusețile naturii noastre. S-a obişnuit cu ele. Cînd l-am cunoscut, întîmplător, mi-a zis că ar vrea să scrie o cărticică care să circule în Vest şi care să se numească simplu: România pe înțelesul tuturor. Tipul, ca olandezu’, s-a apucat de treabă. O casă ca-n poveşti. Centrală, apă curentă, garduri drepte, căldură, drum pietruit etc. Cinş‘pe ore muncea pe zi. Peste drum era o cîrciumioară. Sprijiniți de gard, sau în cot, pe colțul mesei, muntenii noştri se minunau. Îi înjurau pe cei care au. De unde? Nu erau deranjați de faptul că era olandez, că noi nu sîntem, Doamne, fereşte!, xenofobi, ci că muncea toată ziua…! La el fumul ieşea drept pe coş în timp ce la ei mergea ca udul boului, el era neted pe față şi zilnic ras, în timp ce ei aveau fețele înnegrite de tutun prost, de băutură din petrol, gîştele lui erau albe la pene şi li se vedea grăsimea printre fulgi, în timp ce gîştele lor erau murdare şi slabe etc. De asta îşi petreceau încruntați cele trei sute şi ceva de sărbători din calendarul anual al românului, în care e interzis să munceşti dar e permis să bei, să toci timpul, să înjuri,
să-ți mai înjunghii vreun consătean. Dar situația nu putea merge la nesfîrşit aşa. Într-o zi cîțiva munteni mai inimoşi au intrat în ograda olandezului şi s-au apucat de stricat: centrală, apă curentă, garduri. Au dat drumul la micul heleşteu în care se jucau nişte nesimțiți de peştişori colorați. I-au rupt florile. I-au tăiat copăceii. S-au chinuit o grămadă de timp pînă au reuşit să smulgă trandafirii japonezi, aveau şi spini, aveau şi rădăcinile bine înfipte în pămîntul românesc. Mama lor! Cică olandezul s-ar fi dus imediat la poliție, dar polițistului tocmai îi născuse nevasta un băiat şi trebuia să-şi facă obişnuitul canon, aşa cum se procedează prin tradiția strămoşilor, adică să bea şapte zile pînă la comă. Olandezul şi-a luat, normal, cîmpii. Acum trăieşte la Rotterdam, alături de româncuța noastră care s-a adaptat şi care munceşte la un laborator care se ocupă cu experimentele atomice. Manuscrisul broşurii de popularizare a frumuseților țării noastre, România pe înțelesul tuturor, a mai fluturat pagină cu pagină prin curtea părăsită a casei de pe Valea Muntelui, o vreme, după care vîntul l-a luat şi l-a dus pe Bistrița. Ca pe Apa Sîmbetei.
Spunem, din inerție, că şcoala este cea care îl ia pe om de mînă, îl poartă o vreme prin universul cunoaşterii şi al educației după care îl impinge în societate, pregătit (oarecum) pentru viață, pentru muncă. Şi oamenii aceştia, şcoliți în “şcoala românească”, dau seama despre tot ce se întîmplă, bun sau rău, de la cultură la politică, de la păpică la relația cu Europa. Ei, aici e drama. Şcoala românească s-a “tabloidizat”. Chiar aşa! Cultura, ca şi educația, nu se normează, totul se vede (reflectă) în comportamentul străzii. Dar ce te faci cînd educația a fost “şuşanelizată”, cînd relația student-profesor se rezumă la plata taxelor către “sereleul universitar” care tipăreşte diplome?! De asta zic că (cică) în România, în acest moment, ar fi pe băncile (ipotetice ale) facultăților cam un milion de studenți, un record în istoria țărişoarei noastre. M-am scărpinat în cap, ca şi dumneavoastră acum, trecînd la calcule dintre cele mai ciudate. Cu profesorime, cu funcționărime, cu băgători de seamă, cu patroni de facultăți, numărul celor care se dau bine pe lîngă intelect e destul de mare. E, într-adevăr, românul dornic de autoperfecționare? Sau această năvală la facultăți e din cauză că nu are (românul) altceva mai bun de făcut? Numărul “sereleurilor” care produc studenți şi mai ales diplome de absolvire e copleşitor. Toți cetățenii care priveau altă dată la o facultate ca la Everest, îşi satisfac orgoliul ascuns şi-şi cumpără diplome una după alta. Indivizi pe care nu i-ai fi primit altă dată nici paznici la facultate, azi îi vezi negociindu-şi diplomele în disprețul valorilor adevărate. Nu ştiu ce primar dintr-un județ moldav, care nu poate face dovada faptului că a terminat liceul, are deja două diplome de absolvent de facultate şi acum îşi încheie masteratul! Asta mai mergea bine în România: învățămîntul universitar! Trebuia trîntit, mama lui de învățămînt! Să stea el în calea banilor şi a funcțiilor noastre? Profesorii universitari exigenți, de pe vremuri, au fost copleşiți de numărul mare de profesori ciubucari de azi, care pe seama mediocrităților şi a analfabeților care vor să aibă diplome, îşi fac şi ei o situație. Un amic “universitar” trebuia să trîntească un parlamentar care venise pe post de “cizmă” la examene. Şeful “sereleului” a venit la el şi i-a spus, ținîndu-l de un nasture: “Băiatu’, vrei să mai mănînci o pîine albă? Sau vrei să treci pe post negru…? Cum
să-l pici pe dom’ parlamentar? Vrei să tragem obloanele?”. Şi l-a trecut! Cei care respectă cartea şi cred că învățătura e o povară care ține o viață, se uită surprinşi la cît de uşor “se poate face” o facultate numai înscriindu-te. Şi li se face greață. Şi lasă dracului această Românie cucerită pas cu pas, ireversibil, de mediocri şi potlogari.
Cum va evolua societatea noastră, acum cînd se tot chinuie să iasă din mentalul comunist? Am să răspund cu o frază inspirată a lui Mircea Vulcănescu: “Dacă printr-o calamitate poporul român ar dispărea şi ar veni alt popor în acest spațiu, s-ar transforma tot în poporul român”.
Piatra Neamț, 15 mai 2010