VALOAREA ÎN SINE A ACTULUI CULTURAL CONTEAZĂ PREA PUȚIN

Pentru un scriitor (dar nu numai!), a avea un proiect în actuala situație politico-economică e pur donquijotism, şi, ca atare, din start lipsit de şanse. Am avut şi eu unul, conceput şi pus pe roate înainte de izbucnirea răvăşitoarei crize pe care-o trăim, proiectul Acolada. De la bun început, nu am mizat decât pe resurse proprii, cu toate că am beneficiat, până de curând, de un destul de modest sprijin financiar din partea USR, care, cu puținele mijloace la dispoziție, a manifestat o bunăvoință pentru care nu pot să nu-i fiu recunoscător instituției noastre. De asemenea, autoritățile locale, când s-a putut, au pus umărul, contribuind cu sume modeste la susținerea apariției revistei sau la organizarea unei manifestații ca aceea de anul trecut, Zilele revistei Acolada, la al treilea ei an de existență. A fost mult sau puțin? A fost ceva, în orice caz. Spre deosebire de momentul de față, în care orice ajutor din afară se manifestă sub forma unui zâmbet politicos.
Pe plan local, cel mai dificil obstacol este, desigur, mentalitatea potrivit căreia pe primul plan în privința acordării unui sprijin pecuniar se situează fie manifestațiile sportive, fie cele muzicale care pot aduna o cât mai largă participare, lucru aducător de beneficiu electoral, criteriu suprem de evaluare pentru orice om politic, aflat cu mâna pe butoane decizionale sau votant în diverse comitete şi comiții, unde se iau asemenea hotărâri. Acolo, valoarea în sine a actului cultural contează prea puțin, iar dacă e vorba de atingerea zonei de elită, scade spre zero. În acest punct intră în funcție capacitatea solicitantului de a se infiltra în fel de fel de medii, de a se băga pe sub pielea unuia sau altuia dintre jucătorii semnificativi, de obicei cu grave prejudicii în sfera demnității personale. Pe de altă parte, a câştiga sau păstra bunăvoința unor asemenea „personalități” îți reduce drastic libertatea de mişcare, de atitudine. Doamne fereşte să scrii sau să spui ceva care ar leza imaginea lor sau a partidelor politice în care sunt înregimentate, în urma unor asemenea acte de lezmajestate riscând ca nici măcar să nu ți se mai răspundă la telefon.

Societatea noastră post-comunistă e aptă/coaptă pentru astfel de inițiative? Dacă cele spuse mai sus nu sunt destul de relevante în această privință, să mai spun că însuşi termenul de „societate post-comunistă” îmi stârneşte un zâmbet amar. Cam peste tot în țară, în toate domeniile se lăfăiesc, dacă nu la pupitrul de comandă, atunci măcar pe-aproape, oameni ai vechiului sistem, securişti sau activişti ai fostului partid comunist. Cultura şi literatura în speță nu puteau să facă nici ele excepție. Mai mult, aceste gregare orătănii practică cu cel mai mare succes politica ciorii vopsite, împănându-se în culorile a diverse acvile, mai mult sau mai puțin imperiale, în vinele cărora ar curge cine ştie ce sânge albastru. Au fost la conducerea USR până nu demult, se află în continuare la anumite nivele, ca să nu mai vorbim de instituțiile județene unde taie şi spânzură, nederanjate de nimeni, aflate, dimpotrivă, la cote înalte ale respectului cvasiunanim, cu toate că se ştie, în general, ce hram poartă. Criteriul lor de selecție a inițiativelor demne de a fi sprijinite va fi ca atare...